Obligație de a face. Decizia 45/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale cod operator 2928
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 45
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Carmina
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către reclamanta - - împotriva sentinței civile nr. 1103 pronunțată la 3 aprilie 2009 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect obligație a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns pentru reclamanta recurentă avocat, pentru pârâtul intimat avocat.
Procedura completă.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care reprezentantul reclamantei învederează instanței că nu este în măsură să prezinte înscrisurile solicitate de instanță și că nu există liste de prezență la cursuri, precizări pe care le face în urma consultării cu angajatorul.
Constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul reclamantului solicită admiterea recursului, în principal casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar modificarea în tot a hotărârii și admiterea acțiunii cu obligarea pârâtului la daune interese de 10.000 euro, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâtului intimat a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Instanța
Deliberând asupra recursului de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș la 12 decembrie 2008 sub nr. 9802/30, reclamanta - - T a chemat în judecată pe pârâtul solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune interese, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii a arătat că pârâtul a fost angajatul ei în baza contractului de muncă nr. -/2006 pe postul de inginer proiectant și că între părți s-au încheiat și două acte adiționale la 7 februarie 2007 și 21 mai 2007.
Mai arată că raporturile dintre părți au încetat prin demisia pârâtului; că pârâtul a urmat cursuri de perfecționare în perioada 12 mai 2008 - 15 august 2008; că prin actul adițional, pârâtul s-a obligat să lucreze cel puțin 5 ani în unitatea reclamantă, iar dacă raporturile de muncă încetează din cauza lui să plătească despăgubiri de 10.000 euro.
In drept acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 270 alin. 1 Codul Muncii.
Prin sentința civilă nr. 1103 pronunțată la 3 aprilie 2009, instanța a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că pârâtul a fost angajatul reclamantei în funcția de inginer proiectant în baza contractului individual de muncă nr. -/2006, raporturi de muncă care au încetat prin demisia reclamantului la 25.09.2008.
A reținut că dispozițiile art. 270 alin. 1 Codul Muncii nu se referă la răspunderea angajatului pentru nerespectarea unei clauze contractuale și că nu sunt îndeplinite nici cerințele art. 194 și 195 Codul Muncii în condițiile în care din fișele de evidență a instruirii personalului, numărul total de zile pe parcursul cărora s-a efectuat instruirea nu este de 60 de zile, ci cumulate reprezintă doar 19 zile.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, a declarat recurs reclamanta - - T, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Solicită în principal casarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii, obligării pârâtului la plata daunelor interese în cuantum de 10.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 coroborat cu art. 312 alin. 3 cod procedură civilă.
Arată că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile legale incidente speței, deoarece Codul Muncii permite inserarea în contractul de muncă a unor clauze specifice, cum ar fi și clauza de fidelitate; că pentru a fi aplicabilă clauza de fidelitate nu este necesar ca angajatul să urmeze un curs de 60 de zile; că instanța trebuia să aplice actul adițional care prevede alte condiții decât art. 195 Codul Muncii; că pârâtul a avut acces la modalitățile specifice de desfășurare a activității angajatorului din care s-a ales cu noi deprinderi și a căpătat experiență dat fiind cât a fost angajat în societate ca proaspăt absolvent; că pârâtul a beneficiat de îndrumarea altor ingineri cu zeci de ani de experiență pe care societatea îi are angajați; că numai în anul 2008 au fost 40 de ședințe de instruire cu inginerii; că la sfârșitul cursului, pârâtul a primit diplomă de atestare ca inginer proiectant în specialitatea utilaj de ridicat.
Mai arată că instanța nu a lămurit împrejurările reale ale cauzei și că proba cu martori era utilă cauzei pentru a dovedi progresul profesional al pârâtului.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului în principal ca tardiv, în subsidiar ca neîntemeiat.
Arată că dispozițiile art. 270 Codul Muncii nu au în vedere răspunderea pentru nerespectarea unei clauze contractuale; că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 195 Codul Muncii, art. 38 Codul Muncii sancționând cu nulitatea clauzele prin care angajații renunță al drepturile lor.
Părțile au depus la dosar concluzii scrise prin care au reluat susținerile din cererea de recurs și întâmpinare.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul neîntemeiat, cu următoarea motivare:
Prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente speței.
Prin actul adițional la contractul individual de muncă intitulat clauze speciale, s-a prevăzut accesul salariatului, pe toată durata contractului individual de muncă, la modalitățile specifice de desfășurare a activității de către angajator, respectiv actualizarea continuă a cunoștințelor profesionale, însușirea unor elemente de know-how adecvat, perfecționarea permanentă a pregătirii profesionale, deprinderea de metode, procedee și proceduri moderne, dezvoltarea carierei profesionale.
In schimb, angajatul și-a asumat obligația de a lucra în unitate o perioadă de 5 ani de la încheierea contractului de muncă, iar în cazul în care contractul de muncă încetează din motive imputabile salariatului, dar numai după terminarea perioadei de probă, pârâtul se obligă să plătească despăgubiri în valoare de 10.000 euro.
Obligația salariatului, asumată prin act adițional la contractul individual de muncă, de a respecta contractul de muncă o anumită perioadă de timp, subzistă numai în cazul în care angajatorul a asigurat perfecționarea profesională a salariatului prin trimiterea acestuia la un curs de formare profesională mai mare de 60 de zile și cu scoaterea din producție a salariatului în condițiile art. 194-195 Codul Muncii.
In speță, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâtul nu a beneficiat decât de 19 zile de formare profesională, fără scoaterea acestuia din producție.
Susținerea reclamantei că durata cursului urmat de pârât a fost de trei luni nu este susținută de înscrisurile de la dosar, înscrisuri din care rezultă că pârâtul a participat doar la 19 ședințe de formare profesională, iar reclamanta nu a făcut dovada absențelor acestuia de la alte ședințe de formare profesională.
Este adevărat că planul de formare profesională prevede 40 de ședințe de instruire, însă reclamantul a participat doar la 19 ședințe ți nu s-a făcut dovada că ar fi absentat la celelalte ședințe, respectiv că acestea s-au ținut în absența reclamantului.
Chiar și în aceste condiții, durata cursului sau stagiului de formare profesională nu a fost mai mare de 60 de zile.
Interdicția de a înceta raporturile de muncă din inițiativa angajatului apare doar în situația art. 195 alin. 1 Codul Muncii, alin. 2 prevăzând că durata obligației de a presta munca în favoarea angajatorului, precum și orice alte aspecte în legătură cu obligațiile salariatului ulterioare formării profesionale se stabilesc prin act adițional la contractul individual de muncă, cum a fost cazul în speță.
Este adevărat că actul adițional are putere de lege conform art. 969 cod civil, însă acesta nu produce efecte decât în condițiile respectării de către pârâtă a cerințelor art. 194-195 Codul Muncii, cerințe care nu au fost îndeplinite în speță.
Față de cele de mai sus, în condițiile în care reclamanta nu a asigurat formarea profesională a pârâtului în condițiile prevăzute de lege (art. 194 - 195 Codul Muncii ), în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantei.
Prima instanță a manifestat rol activ, proba cu interogatoriul pârâtului fiind respinsă în mod corect de către prima instanță ca fiind neutilă cauzei, plata daunelor interese nefiind condiționată de progresul profesional realizat de pârât, ci de îndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor de formare profesională, pentru care s-au depus înscrisuri, avute în vedere de către instanță la soluționarea cauzei.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va respinge recursul reclamantei ca neîntemeiat.
In baza art. 274 cod procedură civilă va obliga reclamanta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârât.
PENTRU ACESTE MOZIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul reclamanta - - împotriva sentinței civile nr. 1103 pronunțată la 3 aprilie 2009 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul.
Obligă reclamanta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 15 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
8.04.2010
Primă instanță:
, - Tribunalul Timiș
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Carmina
