Obligație de a face. Decizia 47/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIALITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
Decizia civilă nr.47
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Biberea
JUDECĂTOR 3: Carmina Orza
Grefier:- -
S-au luat în examinare recursurile declarat reclamanta T și pârâta - împotriva sentinței civile nr.1612 din 19 iunie 2009, dată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pârâta asistată de avocat, pentru reclamanta avocat.
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantei solicită ca potrivit art.242 pct.1 cod pr.civilă suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului nr- privind desfacerea contractului de muncă.
Reprezentanta pârâtei se opune cererii.
Instanța, în raport de temeiul juridic distinct între cele două cauze, se apreciază că nu există raport de cauzalitate între cele două procese, soluția prezentei cauze nu depinde de cea în care instanța va soluționa desfacerea contractului de muncă, motiv pentru care respinge cererea de suspendare și nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond asupra recurentului.
Reprezentantul reclamantei solicită admiterea recursului și obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește recursului pârâtei solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.
Reprezentanta pârâtei solicită admiterea recursului declarat de pârâtă, modificarea în tot a sentinței recurate și pe fond respingerea acțiunii cu cheltuieli de judecată. Solicită respingerea recursului declarat de reclamantă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Prin sentința civilă nr.1612 din 19.06.2009, Tribunalul Timișa admis acțiunea intentată de reclamanta A T și a dispus obligarea pârâtei - la plata sumei de 275,76 lei reprezentând c/valoarea prejudiciului cauzat angajatorului.
S-a reținut că prin folosirea abuzivă a telefonului mobil primit de la angajator a cauzat acestuia un prejudiciu în valoare de 275,76 lei, plus dobânda legală, fiind astfel întrunite cerințele art.270 alin.1 din Codul muncii.
Împotriva hotărârii ambele părți au exercitat calea extraordinară de atac a recursului.
Recursul reclamantei a fost motivat în drept cu prevederile art.304/1 cod pr.civilă, iar critica adusă hotărârii tribunalului a vizat nejustificata diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecată de la 1538,67 lei la 500 lei, întrucât nu valoarea pretențiilor deduse judecății reprezintă criteriul determinant în stabilirea onorariului avocațial.
Astfel, în conformitate cu cerințele art.132 alin.3 din Statutul profesiei de avocat, la stabilirea onorariului de avocat se au în vedere timpul și volumul de muncă necesare executării mandatului primit, natura, noutatea și dificultatea cazului, împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului.
În raport de aceste aspecte s-a arătat că prezenta cauză a necesitat un volumul ridicat de muncă, materializat prin documentare, redactarea cererii de chemare în judecată, redactarea de concluzii scrise și reprezentarea clientului la patru termene de judecată.
Totodată, onorariile practicate de firma de avocatură, societate profesionistă, au fost raportate la prestigiul de care aceasta se bucură în zona de vest a țării, iar diminuarea onorariului avocațial ar conduce la imposibilitatea recuperării integrale a cheltuielilor ocazionate de desfășurarea litigiului.
Pârâta a motivat generic în drept recursul cu prevederile art.299 și următoarele cod pr.civilă, iar în fapt a susținut că telefonul mobil i-a fost pus la dispoziție de angajator încă de la angajare, fără a se specifica în vreun fel modalitatea de folosință sau eventualele limitări, întrucât a devenit acționar în cadrul firmei, calitate ce o deține și în prezent și în care nu avea interes de a crea firmei cheltuieli nejustificate, afectând prin aceasta, în ultimă instanță, dividendele cuvenite.
În fine, a arătat că inclusiv în perioadele în care s-a aflat în incapacitate de muncă nu a închis telefonul de serviciu apreciind că interesul firmei a reclama o menținere permanentă a relațiilor cu clienții și posibilitatea de a fi găsită de Directorul general al, convorbirile telefonice fiind necesare în desfășurarea activităților de coordonare a producției și de marketing al firmei.
Mai mult, din listingul convorbirilor rezultă că durata medie a unei convorbiri efectuate a fost de 1-3 minute, ceea ce denotă responsabilitate în privința utilizării telefonului mobil.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, susținând că nu era necesară specificarea în contractul individual de muncă a unor clauze legate de utilizarea telefonului de serviciu câtă vreme sfera raporturilor de muncă limitează această folosință la programul de lucru și la activitățile desfășurate în legătură cu serviciul, cu atât mai mult cu cât prejudiciul a fost cauzat de efectuarea unor convorbiri în perioada în care pârâta a absentat nemotivat de la serviciu, certificatele medicale depuse nefiind conforme cu realitatea.
În această perioadă angajata s-a aflat în vacanță în Austria și Israel și nu a dovedit că apelurile de pe telefonul de serviciu în sistem roaming au avut caracterul unor convorbiri efectuate în interesul firmei.
Recursul declarat de reclamantă nu este fondat, iar recursul pârâtei urmează a fi admis ca fondat.
Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 275,76 lei și 3,83 lei dobânda legală în vederea acoperirii prejudiciului creat de angajată ca urmare a folosirii abuzive a telefonului mobil de serviciu, prin efectuarea de convorbiri telefonice internaționale în interes privat.
Răspunderea patrimonială a salariatului reprezintă o varietate a răspunderii civile contractuale, având aspecte particulare, generate de specificul raporturilor juridice de muncă.
Din analiza prevederilor art.270 alin.1 din Codul muncii, rezultă că pentru existența răspunderii patrimoniale este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții de fond:
- calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba;
- fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa;
- prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului;
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
- culpa angajatului.
În conformitate cu cerințele art.287 din Codul muncii, în conflictele de muncă sarcina probei revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Aceste dovezi trebuie să vizeze condițiile de fond necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatului.
Din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat însă legătura faptei cauzatoare de prejudiciu cu munca prestată.
Astfel, pentru a interveni răspunderea patrimonială este necesar ca fapta să fie în legătură cu munca prestată, așa cum prevede expres art.270 alin.1 din Codul muncii. Noțiunea de faptă săvârșită în "legătură cu munca" are un conținut mai amplu decât aceea de faptă săvârșită "în exercitarea muncii", cuprinzând și absențele de la locul de muncă, atunci când acestea sunt cauzatoare de daune, precum și orice fapte omisive față de obligațiile de serviciu.
Chiar dacă săvârșirea faptei a fost posibilă numai pentru că autorul ei a avut calitatea de salariat, acest aspect nu conduce întotdeauna la antrenarea răspunderii patrimoniale, întrucât răspunderea contractuală reprezintă o răspundere cu caracter special, derogator, pe când răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile.
Altfel spus, s-ar fi impus ca în speță reclamanta să administreze dovezi din care să rezulte că prejudiciul pe care l-a încercat a fost produs de angajat printr-o faptă ilicită, însă în legătură strânsă cu munca sa, în caz contrar neregăsindu-și incidența prevederile art.270 din Codul muncii.
Cum aceste dovezi nu au fost administrate în cauză, s-a apreciat ca fondat recursul declarat de reclamantă, conform art.304 alin.1 pct.9 cod pr.civilă.
Cât privește recursul pârâtei, urmează a fi admis, pentru considerentele expuse anterior, în speță nefăcându-se dovada întrunirii condițiilor necesare antrenării răspunderii contractuale a angajatei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta - împotriva sentinței civile nr.1612 din 19.06.2009, dată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Modifică în tot sentința civilă și, în fond respinge acțiunea.
Respinge recursul declarat de reclamanta T împotriva sentinței civile nr.1612/2009.
Obligă pe reclamantă să plătească pârâtei 1500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
15 ianuarie 2010, în ședință publică.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
- -
Red.-/22.03.2010
Tehnored.DR/22.03.2010
2 ex.
Prima instanță- Tribunalul Timiș
Judecători:;
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Biberea, Carmina Orza
