Obligație de a face. Decizia 450/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 450/
Ședința publică din 14 decembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 2: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 3: Gabriel Lefter
Grefier - -
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurenții reclamanți și, domiciliați în C, str. - nr.41,.1,.1 și recurenta pârâtă, cu domiciliul procesual ales în loc., comuna 23 August, județul C ( la fam. ), în contradictoriu cu intimații pârâți SERVICIUL DE ADMINISTRARE A DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT M, cu sediul în M, str. - -,.1, parter județul C, MUNICIPIUL M PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL M,cu sediul în M, județul C și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin C cu sediul în C, str. - nr.18, ), împotriva deciziei civile nr.249 din 9.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - în dosarul nr-, având ca obiect obligația de a face.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 23 noiembrie 2009 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Completul de judecată a amânat pronunțarea la 30 noiembrie 2009 și 14 decembrie 2009, când a dat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin decizia civilă nr. 249/09.04.2009 a Tribunalului Constanța -secția civilă a fost admis apelul formulat de apelanții reclamanți și în contradictoriu cu intimații pârâți, SERVICIUL PUBLIC DE ADMINISTRARE A DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT M, MUNICIPIUL M, CONSILIUL LOCAL M și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de C, împotriva sentinței civile nr. 2604/C/10.12.2008 a Judecătoriei Mangalia.
În consecință, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamanților și obligării pârâtei la restituirea, către reclamanți, a contravalorii în lei la data efectuării plății a sumei de 12.000 USD reprezentând prețul plătit pentru imobilul situat în M,-, -. 2,. 3, jud. C, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1884/7.04.2000 la BNP.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere că prin sentința civilă nr.2604/C/10.12.2008 a Judecătoriei Mangaliaa fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților și, formulată în contradictoriu cu pârâții, Serviciul de Administrare a Domeniului Public și Privat M, Municipiul M, Consiliul Local al Municipiului M și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP C și a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în garanție a Serviciului de Administrarea Domeniului Public și Privat
Instanța de fond a avut în vedere, cu ocazia pronunțării acestei soluții, prevederile art. 1337 Cod civil, conform cu care "vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului", cât și pe cele ale art. 1340 Cod civil, care dispun în sensul că "stipulația prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie".
Judecătorul fondului a arătat că obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune există numai dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiții: să fie vorba despre o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării șicauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Că din probele administrate în cauză a rezultat că la momentul încheierii contractului de vânzare autentificat de BNP sub nr. 1884 din 07.04.2000 și având ca obiect apartamentul situat în M,-, -. 3, reclamanții și cunoșteau situația juridică a imobilului cumpărat și implicit și cauza evicțiunii
(acțiunea în revendicarea imobilului a numiților, și ), motiv pentru care cererea de obligare a pârâtei la plata prețului apartamentului înstrăinat nu este întemeiată.
Cât privește acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanți în contradictoriu cu ceilalți pârâți, instanța a apreciat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a fi admisă, în raport de condițiile care rezultă din art. 998 cod civil: săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.
Analizând, prin prisma dispozițiilor art. 295 al. 1 cod proc. civilă, legalitatea și temeinicia soluției Judecătoriei Mangalia, instanța de apel a reținut că aranția pentru evicțiune reprezintă una dintre cele mai importante obligații ale vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare, fiind reglementată în Codul civil, în art. 1337-1352. Ea operează de drept în orice vânzare, nefiind necesar ca părțile să introducă o clauză specifică în contract, scopul garanției reprezentându-l protejarea dreptului cumpărătorului de a nu fi tulburat în folosința lucrului nici de către vânzător, nici de către terțe persoane.
S-a apreciat că, din acest punct de vedere, în mod eronat a reținut instanța de fond faptul că reclamanții și au cunoscut, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, existența pe rolul instanțelor judecătorești a procesului care avea drept obiect acest imobil și că această situație echivalează cu cunoașterea de către aceștia a cauzei de evicțiune, deoarece reclamanții și nu puteau prevedea modalitatea de soluționare a acestui litigiu, anume, că promotorii acțiunii în revendicare vor obține consacrarea judiciară a dreptului pozitiv afirmat și pretins.
S-a stabilit astfel că a fost greșit înlăturată obligația de garanție pentru evicțiune, care revine potrivit dispozițiilor legale pârâtei - ca vânzătoare care a transmis către apelanții reclamanți și dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, aceasta urmând a fi obligată a restitui către reclamanți contravaloarea în lei la data efectuării plății a sumei de 12 000 USD, reprezentând prețul plătit pentru imobilul situat în Municipiul M, șos. -, nr.2, -.2,.3, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1884/07.04.2000 la Biroul Notarului Public.
Asupra obligației de a răspunde pentru evicțiune a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că în mod corect instanța de fond a cenzurat-o din perspectiva obiectului acțiunii deduse judecății, cercetând drepturile și obligațiile asumate de părțile participante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1884/07.04.2000 la Biroul Notarului Public, act juridic la întocmirea căruia Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice nu a participat, astfel încât obligația de a răspunde pentru evicțiune nu îi incumba acestei părți.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta, criticând soluția ca fiind nelegală și solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, iar în subsidiar, modificarea ei în sensul de a se respinge în totalitate acțiunea reclamanților.
Recurenta pârâtă a arătat, în considerentele căii de atac, că singura motivație a instanței de apel pentru admiterea acțiunii a fost aceea că dacă reclamanții cunoșteau la momentul încheierii contractului situația litigioasă a imobilului nu echivalează cu avizarea lor în legătură cu cauza de evicțiune, pentru că nu se putea ști modalitatea de soluționare a procesului.; s-a apreciat că soluția a fost astfel dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1340 cod civil.
Recurenta pârâtă a susținut că apelul s-a soluționat cu nelegala sa citare, procedura nefiind corect îndeplinită pentru termenul din 9.04.2009.
S-a mai arătat că instanța de apel a omis să analizeze unul dintre motivele formulate în fața sa în apelul reclamanților, în ce privește răspunderea Statului.
Împotriva aceleiași soluții pronunțate de Tribunalul Constanța au declarat recurs, în termen legal, reclamanții și, care au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, cu reținerea obligației de plată pentru prejudiciul suferit și în sarcina Statului Român.
Recurenții reclamanți au apreciat că soluția dată în apel este criticabilă prin prisma înlăturării răspunderii Statului prin Ministerul Finanțelor Publice pentru situația litigioasă, reținându-se în mod greșit de către tribunal că acestei părți nu-i incumbă nici o responsabilitate în măsura în care nu a participat la încheierea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1884/07.04.2000.
S-a susținut că această soluție vine în contradicție cu opiniile exprimate în doctrina și în jurisprudență, privitoare la răspunderea pentru evicțiune a fiecărui vânzător în parte, iar în cazul înstrăinărilor succesive - la răspunderea pentru evicțiune a primului vânzător. Recurenții au arătat că această opinie se fundamentează pe împrejurarea că atât primul cumpărător, cât și cei ulteriori sunt în realitate evinși prin faptul primului vânzător.
Recurenții au apreciat că vânzarea imobilului care nu intra sub incidența prevederilor Decretului-Lege nr. 61/1990 ( aspect cunoscut exclusiv de către stat, ca prim vânzător ) s-a realizat cu intenție, având ca efect inducerea în eroare a primei cumpărătoare și ulterior, a celor succesivi.
Prin întâmpinare, intimații MUNICIPIUL M și SERVICIUL PUBLIC M au solicitat respingerea recursurilor, cu consecința menținerii deciziei instanței de apel, care în opinia acestora a dat o corectă dezlegare în drept speței.
Analizând criticile de nelegalitate formulate, în raport de disp. art. 304 pct. 9 și art. 312 al. 5 cod proc. civilă, vor fi avute în vedere următoarele considerente:
Asupra chestiunii nelegalei citări a intimatei pârâte cu ocazia judecării apelului - critică de nelegalitate care potrivit art. 312 al. 5 cod proc. civilă induce soluția casării cu trimitere spre rejudecare - se va reține că aceasta nu se confirmă în speță.
Astfel, potrivit art. 85 cod proc. civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel. Regula procesuală este așadar citarea părții la domiciliul indicat prin acțiune sau printr-o cerere separată de către partea însăși, ceea ce este relevant fiind în final existența dovezii privitoare la înștiințarea tuturor părților implicate în proces de derularea lui și acordarea posibilității formulării apărărilor, cu respectarea principiului contradictorialității.
În cauză, intimata pârâtă a fost citată pe parcursul derulării procesului în fața Tribunalului Constanța la adresa din mun. C,
B-dul - nr. 301,. 5B,. A,. 29, jud. C, iar la termenul din 16.01.2008 a depus o cerere la dosar, pentru acordarea unui termen în vederea pregătirii apărării, pe considerentul că locuiește în străinătate. La termenul din 13.02.2008 a fost indicată aceeași adresă ca fiind domiciliul procesual ales (fila 92 apel); nu a fost menționată ulterior nici o altă adresă, în condițiile art.93 cod proc. civilă, la care urmează a fi legal citată pentru acest proces și nu a fost depusă în raport de disp. art. 98 cod proc. civilă nici o înștiințare scrisă instanței și părților adverse, ca notificare a schimbării domiciliului procesual.
Mai mult, intimata pârâtă a fost reprezentată în cursul judecății de avocat, având termen în cunoștință în condițiile art. 153 al. 1 cod proc. civilă.
Constatând așadar că pronunțarea deciziei recurate nu s-a realizat cu încălcarea normelor imperative referitoare la legala citare a părților și la respectarea drepturilor procesuale, această critică urmează a fi înlăturată.
În ce privește nepronunțarea instanței de apel asupra unei critici de nelegalitate formulate de partea adversă, Curtea va reține că această apărare nu poate fi îmbrățișată de oricare dintre părțile implicate în proces, ci doar de cea căreia nu i s-a răspuns prin dezbaterea asupra fondului, fiind pusă în discuție în acest caz chestiunea interesului procesual legitim în susținerea propriilor pretenții. Așadar, câtă vreme părțile contestatoare nu au aceeași poziție procesuală în litigiu, nu se va putea critica soluția din perspectiva apărărilor părții adverse.
Recursul formulat de recurenta pârâtă este însă fondat în considerarea criticilor privitoare la pronunțarea soluției în apel cu aplicarea greșită a legii
( art. 304 pct. 9 cod proc. civilă ), evocată și în recursul recurenților reclamanți, care la rândul său este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Atât instanța de fond, cât și cea de apel au analizat, prin raportare la condițiile juridice ale antrenării răspunderii în evicțiune deduse din art. 1337 și urm. Cod civil, temeinicia pretențiilor reclamanților și față de pârâții chemați în judecată, fără a avea în vedere faptul că obligația de garanție față de evicțiune se poate aprecia nu doar în raport de părțile contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1884/07.04.2000. Această analiză a fost corect argumentată până la un prim reper, pentru că deși au fost enunțate corect de judecătorul fondului condițiile de aplicabilitate a normei instituite prin art. 1337 și urm. cod civil ( intervenția unei tulburări de drept, anterioritatea față de vânzare a cauzei evicțiunii și necunoașterea acestei cauze de către cumpărător ), soluția primei instanțe s-a fundamentat în integralitate pe cunoașterea de către reclamanți a existenței pe rolul instanțelor a acțiunii în revendicare - și, deci, pe lipsa dreptului cumpărătorului evins de a se regresa împotriva vânzătorului pe acest temei.
Instanța de apel a înlăturat această soluție cu argumentul just că deși au cumpărat un imobil în litigiu, reclamanții nu puteau prevedea rezultatul demersului procesual, fără însă a se observa și faptul că, în speță, cauza reală a evicțiunii nu o constituie promovarea acțiunii în revendicare ( ea însăși soluționată irevocabil cu mult după încheierea actului dintre și soții ), ci preluarea abuzivă de către stat a imobilului și înstrăinarea lui ulterioară în temeiul Decretului-Lege nr. 61/1990.
Așadar, anterioritatea evicțiunii față de încheierea contractului cu cumpărătorii este indiscutabilă, iar împrejurarea că recurenții reclamanți au fost introduși ca părți în acțiunea în revendicare după cumpărarea imobilului nu prezumă cunoaștereaab initioa pericolului evicțiunii, nefiind de altfel probată notarea litigiului declanșat de proprietarii de drept înainte de înstrăinarea lui.
În cauză, pe baza situația de fapt stabilite de instanța de apel, apartamentul în discuție a fost înstrăinat încă de la primul act de vânzare-cumpărare cu nerespectarea Decretului-Lege nr. 61/1990, aspect cunoscut însă doar de către vânzătorul inițial - Statul Român și relevat cu ocazia promovării acțiunii în revendicare.
În acest context, doctrina a statuat în sensul că dacă bunul a făcut obiectul unor înstrăinări succesive, pentru care nu s-a constatat nulitatea acestora, ultimul cumpărător evins are dreptul și posibilitatea de a promova acțiunea în garanție direct împotriva primului vânzător sau împotriva tuturor vânzătorilor succesivi
(,Codul civil adnotat, vol. 8,B,1932, p. 652). Din acest punct de vedere, garanția pentru evicțiune operează, în absența oricărei culpe a vânzătorilor succesivi - persoane fizice, în sarcina primului vânzător, deoarece s-a probat că preluarea abuzivă a imobilului în patrimoniul statului român, iar nu o altă situație, ar constitui temeiul evicțiunii.
Soluția astfel prefigurată vine în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea principiului instituit prin art. 1 din protocolul I al CEDO, fiind acreditată ideea că atenuarea încălcărilor aduse de fostul regim din România dreptului de proprietate,nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate ( cauza Raicu României ) și că nu poate fi ignorată nici cerința respectării securității raporturilor juridice ( cauza Brumărescu României ).
În egală măsură s-a statuat că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a dreptului de proprietate, iar în măsura în care statul care a preluat abuziv imobilul nu mai este în măsură să predea bunul în natură, urmează a acorda celui prejudiciat despăgubiri bănești.
această perspectivă dată de jurisprudența Curții Europene situației juridice deduse judecății în prezentul litigiu, se va reține că instanța de apel în mod greșit a impus în sarcina ultimului vânzător al bunului obligația de dezdăunare a cumpărătorilor pentru evicțiune, câtă vreme propriul său contract de vânzare-cumpărare nu a fost contestat, iar poziția juridică a recurentei pârâte față de cauza evicțiunii era identică celei a recurenților reclamanți, statul fiind în ultimă instanță cel care a generat vătămarea adusă dreptului de proprietate.
Pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză este incident motivul de reformare a hotărârii recurate reglementat prin art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, vor fi admise recursurile și se va modifica decizia atacată, în sensul obligării pârâtului Statul Român la restituirea, către reclamanții, a contravalorii în lei la data efectuării plății a sumei de 12.000 euro reprezentând prețul achitat pentru apartamentul pentru care au fost evinși.
Aceleași considerente vor induce soluția respingerii acțiunii față de ceilalți pârâți.
Vor fi menținute celelalte dispoziții, privitoare la soluția dată cererii de chemare în garanție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile civile declarate de recurenții reclamanți și, domiciliați în C, str. - nr.41,.1,.1 și recurenta pârâtă, cu domiciliul procesual ales în loc., comuna 23 August, județul C ( la fam. ), în contradictoriu cu intimații pârâți SERVICIUL DE ADMINISTRARE A DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT M, cu sediul în M, str. - -,.1, parter județul C, MUNICIPIUL M PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL M,cu sediul în M, județul C și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin C cu sediul în C, str. - nr.18, ), împotriva deciziei civile nr.249 din 9.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - în dosarul nr-.
Modifică decizia recurată în sensul că obligă Statul Român să restituie către reclamanți contravaloarea a 12.000 euro la data efectuării plății.
Respinge acțiunea împotriva celorlalți pârâți.
Menține restul dispozițiilor privitoare la cererea de chemare în garanție.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - -
Grefier,
Pt. gref. - -
aflată în semnează
conf.art. 261 al.2
Grefier șef,
Jud.fond
Jud.apel,
Tehnored.dec.jud.
19.01.2010
Dact.disp.gref.
4 ex./20.01.2010
Președinte:Mihaela GaneaJudecători:Mihaela Ganea, Vanghelița Tase, Gabriel Lefter
