Obligație de a face. Decizia 459/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.459/
Ședința publică din data de 16 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier - -
Pe rol judecarea recursului civil formulat de recurenții reclamanți și, ambii cu domiciliul în C,--5A, județ C, împotriva deciziei civile nr. 405 din 21.09.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr. Dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți și, cu domiciliul în C,-, județ C cererea de chemare în judecată având ca obiect "obligație de a face".
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții reclamanți și prin avocat -, potrivit împuternicirii avocațiale nr. 23/20.10.2009(fila 6) și intimații pârâții și prin avocat, potrivit împuternicirii avocațiale seria -, nr. -/23.11.2009, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei învederând că recursul este declarat în termen, motivat, timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 10 lei, conform chitanțelor nr. -, -, -, -, - din 5.10.2009 și timbru judiciar în valoare a de 0,30 lei.
Având pe rând cuvântul, părțile prin apărători, precizează că nu mai sunt alte cererii de formulat sau acte de depus, cauza fiind în stare de judecată.
Instanța, în raport de susținerile apărătorilor părților, fiind lămurită asupra cauzei, în temeiul art. 150 Cod proc. civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului.
Apărătorul recurenților reclamanți, având cuvântul, susține că instanța de apel, ca și prima instanță, a reținut că nr.OUG 40/1999 a prelungit de drept contractele de închiriere pe o perioadă de 5 ani, respectiv până la 8.04.2004, iar în privința contractelor de închiriere referitoare la imobilele retrocedate, actul normativ ar fi stabilit un singur termen de 5 ani, respectiv între 08.04.2004-08.04.2009. În concluzie, s-a reținut în mod greșit că actul normativ ar fi activat numai în perioada 08.04.2004-08.04.2009.
Mai arată că, actul normativ are un conținut de protecție a regimului locativ al chiriașului. Esențial în această procedură este momentul retrocedării, deoarece acesta este factorul care declanșează necesitatea protecției. Chiriașul nu poate determina și nici măcar anticipa soluția de retrocedare, de neretrocedare, ori existența cererii de retrocedare. În secțiunea a doua a ordonanței (art. 14-22) este stabilit în favoarea chiriașilor dreptul la reînnoirea contractului de închiriere, precum și condițiile în care operează instituția reînnoirii contractului. Astfel art. 14 conține 4 excepții în virtutea cărora proprietarii care aveau nevoie urgentă de a-și recupera imobilele, puteau refuza reînnoirea contractelor.
Ori, în speță intimații pârâți nu au invocat și nici nu au făcut dovada existenței vreuneia dintre situațiile prevăzute cu titlu de excepție de la obligația lor legală de a reînnoi contractul de închiriere.
Concluzionând, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, în sensul modificării deciziei recurate și cu consecința admiterii acțiunii reclamanților, respectiv obligarea pârâților la încheierea contractului de închiriere pe o perioadă de 5 ani. Ca practică judiciară depune decizia civilă nr. 371/C/28.06.2006 a Curții de APEL CONSTANȚA.
Având cuvântul, apărătorul intimaților pârâții solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată. Precizează că motivele respingerii recursului a fost detaliate în concluziile scrise pe care le depune la dosar împreună cu chitanța nr. 0032/23.11.2009 cu care face dovada cheltuielilor de judecată - onorariu de avocat.
Instanța rămâne în pronunțare asupra soluției în recurs.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
La 31 iulie 2008 reclamanții și au chemat în judecată pârâții și solicitând instanței să oblige pârâții să le încheie contract de închiriere în temeiul OUG nr. 40/1999.
În motivarea cererii reclamanții au susținut că locuiesc în imobilul din C,- de circa 23 de ani, în baza unor contracte de închiriere încheiate cu C, ultimul contract încetându-și valabilitatea în aprilie 2009.
Deoarece pârâții au oferit posibilitatea încheierii unui contract de închiriere numai pentru o perioadă de 8 luni, respectiv de la 01.07.2008 până la 01.03.2009, reclamanții au refuzat.
Susțin reclamanții că termenul de închiriere prevăzut de OUG nr. 40/1999 este de 5 ani și solicită instanței să stabilească acest termen al locațiunii, potrivit legii.
Prin sentința civilă nr. 7118 din 17 aprilie 2009 Judecătoria Constanțaa respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, reținând că potrivit OUG nr. 40/1999 a operat o prelungire a contractelor de închiriere numai până la 8.04.2009, astfel că după această dată nu mai există nici un temei juridic care să permită prelungirea locațiunii.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către reclamanții și a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 405 din 21 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța.
În considerentele deciziei pronunțate tribunalul a reținut că reclamanților le aparține culpa în neîncheierea contractului de închiriere pentru că aceștia au solicitat ca termenul locațiunii să fie de 5 ani, dar acest termen nu este un termen imperativ și fix, referirea din OUG nr. 40/1999 cu privire la acest termen fiind înțeleasă ca desemnând limita superioară a perioadei pentru care proprietarul poate fi îndatorat să încheie contract de închiriere pentru imobilul retrocedat.
Proprietarii au respectat dispozițiile ordonanței cu privire la notificarea chiriașilor așa încât, în lipsa încasării oricărei sume cu titlu de chirie de mai bine de 1 an și J, nu se poate impune acestora să încheie contract de închiriere cu chiriașii, pentru imobilul lor, timp de 5 ani.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și susținând, în esență, că instanța a reținut eronat faptul că OUG nr. 40/1999 și-a încetat aplicabilitatea la 8.04.2009 și că nu s-au avut în vedere normele de protecție a regimului locativ al chiriașului, reglementate atât prin art. 2 din OUG nr. 40/1999 dar și prin art. 13 din Legea nr. 10/2001.
Susțin recurenții că și în ipoteza în care dreptul chiriașului la reînnoirea contractului de închiriere reprezintă o ingerință, un amestec în folosirea imobilului proprietatea pârâților, aceasta nu se traduce într-o expropriere formală sau într-o expropriere de fapt, ci numai într-un control al folosinței bunurilor, domeniu asupra căruia legiuitorul național are o mare latitudine de reglementare.
Recursul nu este întemeiat.
Pârâții și se legitimează ca proprietari ai bunului în litigiu în baza unui contract de cesiune încheiat în anul 2006 și a deciziei civile nr. 516/C din 3 2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanta care a dispus în mod irevocabil restituirea bunului către fostul proprietar.
Procedura de restituire a imobilului s-a derulat pe calea dreptului comun art. 480 Cod civil), iar nu în procedura Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate reține incidența acestui act normativ cu privire la subrogarea proprietarului în drepturile statului sau ale unității deținătoare în privința contractelor de închiriere care grefează folosința imobilului restituit și nici cu privire la prelungirea de drept a contractelor de închiriere în condițiile prevăzute de art. 13-15 din acest act normativ și de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007. De aceea, argumentul din recurs privind aplicabilitatea în speță a acestui act normativ nu se poate reține.
Raporturile locative derulate anterior restituirii imobilului către fostul proprietar, încheiate între reclamanți și C, au fost în guvernate și de dispozițiile OUG nr. 40/1999, act normativ menit să asigure protecția chiriașilor și prin care s-a stabilit (art. 1) prelungirea de drept a contractelor de închiriere pentru o perioadă de 5 ani de la data apariției ordonanței. Aceasta înseamnă că, de principiu, efectele contractelor de închiriere aflate sub incidența OUG nr. 40/2004 au avut aplicabilitate până la data de 8 aprilie 2004. Deoarece imobilul în litigiu a fost restituit prin hotărârea instanței abia în 2007, cu privire la acesta s-au aplicat și dispozițiile OUG nr. 8/2004 care reglementa prelungirea cu încă 5 ani a duratei contractelor de închiriere pentru imobilele aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale.
Prin urmare, dreptul chiriașilor la reînnoirea contractului de închiriere a operat până la data prevăzută prin OUG nr. 8/2004, respectiv până în aprilie 2009, aceasta fiind și data pentru care pârâții proprietari și-au exprimat acordul de încheiere a noului contract cu chiriașii reclamanți.
Refuzul reclamanților de a încheia un contract de închiriere cu o durată mai mică de 5 ani nu poate fi interpretat decât ca un refuz de încheiere a contractului de închiriere pentru că, așa cum s-a arătat, o prorogare de drept a termenului contractual a operat numai începând cu data intrării în vigoare a OUG nr. 40/1999, iar după expirarea tuturor acestor prorogări legale nu a mai fost adoptat nici un act normativ care să stabilească o astfel de măsură de protecție a chiriașilor și nici termenul în care mai poate opera prelungirea contractelor de închiriere.
De altfel, recunoașterea dreptului chiriașilor reclamanți la prelungirea contractului de închiriere și după expirarea termenului stabilit de dispozițiile legale mai sus invocate contravine art. 1 din Protocolul 1 la CEDO și încalcă dreptul de proprietate al pârâților, lipsind de substanță un atribut esențial al acestuia, respectiv folosința.
Limitarea dreptului de folosință al bunului de către proprietar pentru ca problema locativă a chiriașilor să poată fi rezolvată nu poate interveni decât pentru o perioadă rezonabilă și cu respectarea unui just echilibru între modul de exercitare a dreptului de proprietate și dreptul chiriașilor la un trai decent și la o locuință; în caz contrar s-ar impune proprietarului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, ori limitările aduse dreptului de proprietate in condițiile alin.2 al aceluiași Protocol, deci care urmăresc un scop de interes general, trebuie să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile.
În consecință, în mod corect instanțele de fond și de apel au respins cererea reclamanților prin care aceștia au solicitat obligarea pârâților la încheierea unui nou contract de închiriere conform OUG nr. 40/1999.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, la cererea intimaților recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, respectiv onorariul apărătorului angajat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți și, ambii cu domiciliul în C,--5A, județ C, împotriva deciziei civile nr. 405 din 21.09.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr. Dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți și, cu domiciliul în C,-, județ C,ca neîntemeiat.
Obligă recurenții la plata către intimați a sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- -, - - - -
Grefier,
- -
Jud.fond- -
Jud.apel - -
Red.dec.jud./08.04.2010
Tehnored.disp.gref./2ex./09.04.2010
Președinte:Daniela PetroviciJudecători:Daniela Petrovici, Gabriel Lefter, Răzvan Anghel
