Obligație de a face. Decizia 458/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.458/
Ședința publică de la 16 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în municipiul M,-, -escăruș,.2,.214, județul C, împotriva deciziei civile nr. 96/C din 12.02.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă-reconvenientă COM CM, cu sediul în municipiul C,-, județ C, intimații pârâții și, ambele cu domiciliul în municipiul M,-, -escăruș,.2,.214, județul C și intimații chemați în garanție STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR, cu sediul în B, sector 5,- și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B, cu sediul în B, sector 1, strada -, nr.21, cererea de chemare în judecată având ca obiect "obligația de a face".
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă recurentul reclamant, personal, iar pentru intimata pârâtă-reconvenientă COM CM răspunde avocat, lipsind intimații pârâți, -a și intimații chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor B și
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul expune referatul cauzei în cadrul căruia învederează că, prin serviciul registratură s-a depus din sistemul informatizat ECRIS al Înaltei Curții de Casație și Justiție relații cu privire la soluția pronunțată în cererea de strămutare a judecării prezentei cauze, cerere formulată de recurentul reclamant, în sensul că prin Încheierea nr. 9580 din 23.11.2009 pronunțată de s-a respins cererea de strămutare.
Având pe rând cuvântul, recurentul reclamant și apărătorul intimatei pârâte COM CM C, precizează că nu mai sunt alte cererii de formulat sau acte de depus, cauza fiind în stare de judecată.
Instanța, în raport de susținerile părților prezente, fiind lămurită asupra cauzei, în temeiul art. 150 Cod proc. civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului.
Recurentul reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și depune concluzii scrise și practică judiciară.
Având cuvântul, apărătorul intimatei pârâte-reconveniente susține că a formulat întâmpinare în care a expus pe larg apărările sale, însă urmează să sublinieze 2 aspecte, și anume:
1. Garsoniera pe care o deține recurentul nu se poate vinde întrucât nu este un spațiu locativ distinct așa cum se stipulează în Legea nr.85/1992 și Decretul-Lege nr. 61/1990, care să cuprindă una sau mai multe camere, baie, bucătărie și alte dependințe, formând o unitate de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcția sași nici nu are un contract de închiriere.
2. Decizia civilă pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în referire la același obiect ca în prezenta speță este o decizie izolată, care nu va putea fi pusă în executare având în vedere și dispozițiile Legii nr. 7/1996. Aceste blocuri de garsoniere nu pot fi dezmembrate.
Concluzionând, solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra soluției în recurs.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
La 23 iunie 2005 reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC SA C solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la vinderea garsonierei pe care o ocupă, obligarea acesteia la plata unor daune cominatorii până la executarea hotărârii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că în anul 2001 încheiat cu pârâta un contract de închiriere pentru garsoniera din M,-, -ămin, scara A,.2,.214 în care locuiește în prezent, în baza unui contract de închiriere valabil, blocul a fost construit și dat în folosință la începutul anilor 1970, din fondurile statului și este locuință de serviciu.
Mai arată reclamantul că de nenumărate ori a încercat să cumpere garsoniera însă, de fiecare dată, răspunsul a fost că garsonierele din căminul "" nu se vând.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1,7 și 19 din Legea nr. 85/1992, Decretul Lege nr. 61/1992, Legea nr. 114/1996, art. 1082 Cod civil, art. 274 Cod procedură civilă.
În susținerea acțiunii, reclamantul a depus la dosar copii ale procesului verbal de primire a suprafeței locative și fișă de calcul.
Pârâta SA Caf ormulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia.
Prin aceeași întâmpinare, pârâta a mai invocat excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, acesta nefiind persoana îndreptățită la cumpărare, având în vedere dispozițiile legale și contractul la care a consimțit liber.
Totodată, a fost invocată și excepția inadmisibilității acțiunii, față de componența fizică a spațiului de locuit și a blocului în care este situat. Astfel, spațiul denumit impropriu garsonieră este în realitate o cameră, fără bucătărie și grup sanitar. A susținut și că la 01.09.2005 a expirat contractul de închiriere pe care reclamantul își întemeiază cererea, acest contract nefiind prelungit în condițiile în care reclamantul a contestat în instanță cuantumul chiriei.
Prin cerere reconvențională pârâta a solicitat evacuarea reclamantului din spațiul locativ întrucât raporturile locative au încetat la 01.09.2005 și nu au mai fost prelungite prin acordul părților, reclamantul denunțând unilateral contractul odată cu contestarea cuantumului chiriei.
Pârâta a formulat și o cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și a B, arătând că activele societății au fot cumpărate de B ca reprezentant al statului care, transferând prin vânzare cota de 70% asupra activelor societății, a exclus accesul chiriașilor la cumpărarea locuințelor intrate în proprietatea privată a societăților comerciale.
Prin sentința civila nr.11166/20.06.2008 Judecătoria Constanțaa respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC SA, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca nefondată.
Prin aceeași hotărâre a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta SC SA și s-a dispus evacuarea reclamantului din spațiul locativ situat în M, Cămin.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 a acordat posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele pe care le ocupă cu contract de închiriere, numai că spațiul solicitat de reclamant nu constituie o locuință în sensul legii (art.2 din Decretul Lege nr. 61/1990) pentru că este format dintr-o cameră fără grup sanitar propriu și bucătărie.
A reținut instanța de fond că cererea de evacuare a reclamantului este întemeiată în condițiile în care, deși contractul de închiriere s-a prelungit printr-o tacită relocațiune, reclamantul nu a făcut dovada achitării chiriei pentru perioada 01.05.2005 - 11.10.2005, iar pârâta i-a anunțat chiriașului concediul prin formularea cererii de evacuare.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 96 din 12 februarie 2009 Tribunalului Constanța.
În apel, tribunalul a reținut că deși calitatea de chiriaș dobândită în anul 2004 i-ar fi permis reclamantului să cumpere locuința închiriată, pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, ale cărei dispoziții au fost interpretate prin Decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, spațiul locativ litigios trebuia să îndeplinească condiția destinației de locuință în sensul prevăzut de Legea nr. 114/1996. Ori, s-a reținut, spațiul litigios aflat în Căminul este folosit de către SA pentru prestarea de servicii de cazare pentru terți și aduce societății venituri în cadrul obiectului său de activitate, perspectivă din care spațiului locativ folosit de către reclamant nu îi sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 85/1992.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului se susține că instanțele au interpretat greșit prevederile Legii nr. 85/1992 și au încălcat art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Susține că instanțele și-au întemeiat motivarea pe considerentele deciziei nr. II din 29.09.1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se explică sensul noțiunii de "locuințe de intervenție", deși din probele administrate rezultă că locuința închiriată recurentei este o locuință de serviciu, întreg blocul Cămin fiind format din astfel de locuințe.
Prin decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prevederile Legii nr. 85/1992 se aplică și contractelor de închiriere care au luat ființă sub imperiul său, astfel că recurenta îndeplinește toate condițiile cerute de art. 7 din lege pentru a putea cumpăra singura sa locuință.
Susține că blocul Cămin a fost construit în perioada 1974-1975 din fondurile statului și este format din garsoniere care sunt locuințe de serviciu, iar nu se intervenție.
SC a devenit proprietara garsonierelor prin privatizare, fără să cumpere aceste locuințe. Prevederile alin. 7 al art. 7 din Legea nr. 85/1992 exclud de la vânzare numai locuințele achiziționate din fondurile societății sau care au fost construite din fondurile societății proprietare, situație care nu se aplică blocului Cămin.
Instanțele nu au observat că Decretul Lege nr. 61/1990 și Legea nr. 85/1992 sunt legi speciale, care se aplică din momentul adoptării lor. Stabilind că numai chiriașii care dețineau contracte de închiriere la data apariției legii au dreptul să cumpere locuințele închiriate, printr-o interpretare greșită instanța a limitat aplicarea legii în timp, soluția fiind contrară deciziei nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
Recursul nu este întemeiat.
Este real faptul că, Legea 85/1992 cuprinde dispoziții ce reprezintă norme de justiție socială, impunând unităților deținătoare de locuințe de serviciu, construite din fondul statului, vânzarea acestor locuințe chiriașilor - fără deosebire - după cum aceștia dețineau contractele de închiriere la momentul adoptării Legii 85/1992, sau au dobândit această calitate ulterior anului 1992.
În cauză însă dispozițiile Legii 85/1992 nu sunt aplicabile pentru următoarele considerente:
Societatea pârâtă este organizată în forma unei societății comerciale pe acțiuni, în patrimoniul acesteia întrând ca activ și Căminul "", în care se află spațiul a cărui vânzare a fost solicitată de către reclamant.
Reținem că, societatea pârâtă are ca obiect de activitate și oferirea de servicii de cazare, căminul " " constituind un punct de lucru, fiind utilizat pentru realizarea obiectului de activitate al acesteia, închirierea fiind un act de comerț, venitul obținut reprezintă profit al societății și pentru care se achită impozit pe profitul general al societății, așa cum rezultă din actul constitutiv al societății comerciale, Capitolul II, art. C (3).
Aceste aspecte au fost stabilite cu titlu irevocabil prin Decizia civilă nr.38/COM/08.02.2007 a Curții de Apel Constanța, care a confirmat sentința civilă nr. 5950/COM/2006 a Tribunalului Constanța (fila 53 fond).
Având în vedere că, spațiul în litigiu reprezintă un activ al societății iar contractele de închiriere au natura unor contracte comerciale, concluzia care se impune este aceea că unor asemenea spații nu le sunt aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr.61/1990, ale Legii nr.85/1992 sau ale Legii nr. 76/1994 prin care s-a modificat Legea nr.85/1992, actele de dispoziție privind activele societății putând fi încheiate numai în condițiile prevăzute de actele normative care reglementează această materie.
Aceste spații nu au fost cumpărate de societatea pârâtă, în procesul de privatizare, pentru a fi folosite ca locuințe, în sensul dat acestei noțiuni de actele normative mai sus menționate și de Legea nr.114/1996, nefiind locuințe de serviciu sau locuințe de intervenție ci spații necesare realizării a însuși obiectului de activitate al acesteia.
În situația vânzării spațiilor în litigiu, societatea comercială ar fi pusă în situația de nu-și mai putea realiza obiectul de activitate, ceea ce nu se poate admite.
Intimatul reclamant este o persoană căreia societatea pârâtă i-a oferit servicii de cazare, prin derularea de către aceasta a unei activități comerciale, raporturi concretizate în perfectarea unor contracte comerciale, care nu cad sub incidența Legii nr.85/1992 astfel cum a fost modificată.
Față de considerentele expuse, reținându-se că dispozițiile art. 7 din Legea 85/1992 nu sunt aplicabile în speță, urmează a se respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant, domiciliat în municipiul M,-, -escăruș,.2,.214, județul C, împotriva deciziei civile nr. 96/C din 12.02.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă-reconvenientă COM CM, cu sediul în municipiul C,-, județ C, intimații pârâții și, ambele cu domiciliul în municipiul M,-, -escăruș,.2,.214, județul C și intimații chemați în garanție STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR, cu sediul în B, sector 5,- și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B, cu sediul în B, sector 1, strada -, nr.21, ca neîntemeiat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- -, - - - -
Grefier,
- -
Jud.fond-
Jud. apel - /
Red.dec.jud./27.01.2010
Tehnored.disp.gref./2ex./18.01.2010
Președinte:Daniela PetroviciJudecători:Daniela Petrovici, Gabriel Lefter, Răzvan Anghel
