Obligație de a face. Decizia 490/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR. 490
Ședința publică din data de 29 mai 2009
PREȘEDINTE: Violeta Stanciu
JUDECĂTORI: Violeta Stanciu, Gherghina Niculae Constanța Ștefan
- C -
Grefier - - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanta, domiciliată în B,-, județul B și de pârâtul, domiciliat în comuna, str.-, județul B, împotriva deciziei civile nr.30 pronunțată la data de 30 ianuarie 2009 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimatul-pârât, domiciliat în comuna, str.-, județul
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 22 mai 2009,fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceea dată, când instanța având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea pentru azi 29 mai 2009, dând următoarea decizie.
CURTEA
Examinând recursurile civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Buzău la data de 12 mai 2000, astfel cum a fost completată și precizată ulterior, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând obligarea acestora să-și ridice construcțiile edificate pe terenul proprietatea sa, situate în comuna, sat -, jud.B și la plata sumei de 84 milioane lei contravaloarea chiriei pentru terenul ocupat.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în perioada cât se judeca cu Primăria comunei pentru reconstituirea dreptului de proprietate, pârâții au edificat pe o suprafață de 0,28 ha teren - pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate, o casă și o moară, fără a deține autorizație de construire.
După administrarea de probatorii, prin sentința civilă nr. 443/17.11.2003, Judecătoria Pogoanelea respins ca nefondată acțiunea reclamantei împotriva pârâților și.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pârâții sunt constructori de bună credință, au autorizații de construire din anul 1992, în timp ce în anul 1998, fiind pusă în posesie în anul 1999 și nu a făcut dovada că i-a notificat pe cei doi pârâți să sisteze lucrările.
A mai reținut prima instanță că reclamanta a promovat o simplă acțiune, în condițiile în care proprietatea terenului este indiviză, dovedindu-se că cel puțin doi dintre cei cinci copărtași au cedat dreptul lor pârâtului și ca urmare s-ar fi impus ieșirea din indiviziune și promovarea unei acțiuni în revendicare de către cel în lotul căruia ar fi căzut terenul ocupat de pârâți.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata chiriei pentru terenul ocupat, s-a reținut că nu se justifică atâta timp cât între părți nu a existat niciodată un contract de locațiune.
Investită cu soluționarea apelului declarat de reclamanta, Curtea de APEL PLOIEȘTI - Secția civilă,prin decizia nr. 643/08.03.2004 a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr.443/17.11.2003 pronunțată de Judecătoria Pogoanele.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, în esență, că buna credință a celor doi intimați-pârâți la edificarea construcțiilor a căror demolare s-a solicitat se bazează pe o aparentă legalitate.
Astfel, s-a reținut că intimatul-pârât, pentru construcția pe care a edificat-o, a deținut autorizația nr. 7863 din 25.10.1991 emisă de Prefectura Județului B, iar intimatul-pârât a construit pe terenul respectiv, urmare a unui schimb de terenuri intervenit între el și o parte din coindivizarii terenului în litigiu - G, și soțul moștenitoarei, așa cum rezultă din înscrisul sub semnătură privată intitulat "adeverință" datată 17 septembrie 1993, cât și din dispoziția autorului G, coindivizar al terenului în litigiu.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, instanța de apel a reținut că din cuprinsul acțiunii rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata chiriei, nicidecum la plata lipsei de folosință a terenului în litigiu, care se cuvine tuturor coindivizarilor în proporție cu partea indiviză a fiecăruia și nu numai unui singur copărtaș.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct.9 și 10 Cod proc.civilă, respectiv aplicarea greșită a legii în soluționarea cererii de acordare de despăgubiri civile pentru lipsa de folosință a terenului, cât și faptul că nu s-a pronunțat asupra expertizelor tehnice efectuate în cauză, care conduc la concluzia că terenul ocupat de cei doi intimați este cel pe care îl deține conform actelor de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 2101/17.03.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 643/2004 a Curții de APEL PLOIEȘTI, pe care a casat-o cu trimitere pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că, deși Judecătoria Pogoanele, prin dispozitivul hotărârii respinge ca nefondată acțiunea pentru cele două capete de cerere, iar pentru cel de-al doilea capăt motivează că între părți nu a existat un contract de locațiune conform art. 1410 cod civil în raport de formularea reclamantei, confuză de altfel, în sensul că a solicitat plata chiriei pentru terenul pentru terenul ocupat de pârâți, instanța avea îndatorirea, respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare pentru a evita un minus petita.
S-a reținut, în consecință, că al doilea capăt de cerere a fost calificat juridic greșit.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL PLOIEȘTI sub nr. 8074/2005, însă prin încheierea din 30.11.2005 pronunțată de această instanță, în baza art.II alin.2 din Legea 219/2005 s-a dispus scoaterea de pe rol și înaintarea dosarului spre competentă soluționare a apelului Tribunalului Buzău.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 24/2006, iar la termenul de judecată din 17.02.2006 tribunalul, față de formularea confuză a reclamantei cu privire la al doilea capăt de cerere, a solicitat acesteia să-și precizeze obiectul acțiunii, iar apelanta a arătat că solicită în principal demolarea construcțiilor edificate de pârâți conform art. 494 Cod civil și, ca o consecință, plata de către aceștia a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului.
În baza art. 325 Cod proc.civilă, Tribunalul Buzău, respectând dispozițiile din decizia de casare cu privire la necesitatea administrării unor noi probatorii, prin încheierea din 03.03.2006 a dispus efectuarea unor expertize de specialitatea topo și construcții, având ca obiective: să stabilească dacă există construcții pe terenul în litigiu, să se stabilească valoarea acestor construcții, să se evalueze lipsa de folosință a terenului, iar prin expertiza topometrică să se identifice suprafețele de teren deținute de părți în raport de titlurile de proprietate pe care acestea le au și, printr-o variantă separată, să se delimiteze strict terenul pe care sunt construcțiile principale, respectiv casa de locuit și moara și să se evalueze acest teren.
Prin expertiza cadastru-topometrie întocmită de expert s-a concluzionat că apelanta trebuie să dețină suprafața de 2800. teren conform actelor de proprietate, suprafața cuprinsă între punctele A, B, C, D, E și F, iar terenul care trebuie eliberat, față de cererea reclamantei, este de: suprafața de 1663. stăpânită în prezent de pârâtul, suprafața de 488. pe care sunt edificate construcțiile pârâtului și suprafața de 649. parte integrantă a proprietății defunctului.
Față de obiecțiunile formulate de apelanta-reclamantă și admise de instanță, expertul a întocmit o completare la raportul de expertiză, respectiv filele 70-74 din dosar, iar urmare a obiectivului fixat de instanță în ceea ce privește valoarea lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamantei, expertul a răspuns din nou printr-o completare la rapoartele de expertiză întocmite în cauză (fila 124).
Prin expertiza specialitatea construcții întocmită de expert s-a concluzionat că pârâtul a ridicat pe terenul în litigiu un imobil casă de locuit mansardat și anexe gospodărești, că valoarea acestora se ridică la suma de 194.222,30 RON, iar pârâtul a construit în anul 1994 două camere, hol, bucătărie, baie și în continuarea acestora un hol anexă, valoarea totală a construcțiilor acestuia fiind de 75.361,40 RON.
Dupa administrarea de probatorii așa cum au fost precizate mai sus, Tribunalul Buzău, prin decizia civilă nr. 77/02.03.2007, a admis apelul declarat de împotriva sentinței civile nr. 443/17.11.2003 pronunțată de Judecătoria Pogoanele în contradictoriu cu pârâții și, a schimbat în parte sentința apelată și a admis în parte acțiunea completată, obligând pe intimați la plata sumei de 8400 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în litigiu și anume 1479 RON pe intimatul și 6921 RON pe intimatul, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și fiind obligați intimații la plata sumei de 4212,45 RON cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constatat că, așa cum corect și prima instanță a reținut buna credință a celor doi intimați-pârâți la edificarea celor două construcții a căror demolarea s-a solicitat, se bazează pe o aparență de legalitate.
Astfel, intimatul-pârât, pentru construirea și funcționarea morii, a deținut autorizația nr. 7863/1991, iar intimatul-pârât a construit pe terenul respectiv, urmare a unui schimb de terenuri intervenită între el și o parte din coindivizarii terenului în litigiu ( G, precum și soțul moștenitoarei ), potrivit înscrisului sub semnătură privată intitulat "adeverință" și datat 17.09.1993, act coroborat cu depoziția martorului
HGSusținerea apelantei, în sensul că buna credință a intimaților-pârâți la edificarea construcțiilor nu a putut fi reținută atâta timp cât suprafața de teren pe care se află acestea a fost inclusă și în adeverința de reconstituire a dreptului ei de proprietate, act eliberat încă din anul 1991, nu a putut fi primită întrucât prin această adeverință se menționează doar generic suprafața de teren. Abia în anul 2001 terenul a fost identificat prin titlul de proprietate nr. 58207/12 emis de pe urma defunctului moștenitorilor acestuia: G,. Deși reclamanta a susținut că a făcut opoziție la edificarea construcțiilor de către pârâții-intimați, nu a dovedit această susținere, respectiv nu a dovedit că i-a notificat în vreun fel pe pârâți.
Față de această situație reținută, s-a constatat că primul capăt de cerere formulat de reclamantă și respectiv motivul de apel invocat de aceasta este nefondat.
În privința cererii reclamantei de obligare a pârâților-intimați la plata lipsei de folosință a terenului în litigiu, tribunalul a reținut caracterul întemeiat al acesteia, în baza dispozițiilor art. 998 Cod civil.
Prin cererea formulată inițial, astfel cum a fost completată la termenul din 28.02.2001, apelanta-reclamantă a solicitat suma de 84 milioane lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului proprietatea sa ocupat de pârâți.
Întrucât această expertiză nu reflecta prețul real în raport de valoarea de piață a terenului, iar apelanta-reclamantă nu a fost de acord cu efectuarea unei expertize în specialitatea agricolă pentru a proceda la o evaluare corectă în raport de valoarea de piață a terenului, tribunalul a apreciat ca fiind echitabilă despăgubirea reclamantei cu suma de 8400 RON, astfel cum aceasta a solicitat, de către pârâții-intimați și anume cu suma de 1479 RON de către intimatul și cu 6921 RON de către intimatul, sume calculate proporțional cu suprafața de teren folosită de fiecare din cei doi pârâți, astfel cum a fost precizată prin raportul de expertiză întocmit de expert.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul, considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Prin decizia civilă nr. 774/10.09.2007 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, au fost admise recursurile declarate de reclamanta și pârâtul împotriva deciziei civile nr. 77/02.03.2007 pronunțată de Tribunalul Buzău și, în consecință, a casat decizia cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Buzău.
În considerentele deciziei de casare s-a reținut că toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt întemeiate, urmând a fi admise ca atare, dat fiind faptul că în mod greșit instanța de apel, deși a preluat ceea ce au reținut instanțele anterioare și anume buna credință a acestuia, atât la momentul schimbului de terenuri (când a primit o suprafață mai mică decât cea pe care a oferit-o din intravilan), cât și cu privire la edificarea construcțiilor, l-a obligat pe acesta la plata lipsei de folosință a terenului, cât și la cheltuieli de judecată.
Din moment ce tribunalul a reținut corect buna sa credință cu privire la construcțiile edificate pe suprafața de 950. teren, aceeași bună credință trebuia reținută cu privire la cea de-a doua susținere a reclamantei, referitoare la lipsa de folosință a terenului proprietatea sa. Nu poate fi vorba de faptul că recurenta-reclamantă a fost privată de folosința terenului, întrucât ea și ceilalți moștenitori ai defunctului nu aveau decât să iasă din indiviziune cu privire și la terenul inclus în actul intitulat adeverință din 17.09.1993.
De asemenea, instanțele trebuiau să aibă în vedere că din toate probatoriile administrate în cauză a rezultat împrejurarea că, de la momentul intervenirii schimbului definitiv de terenuri, recurentul a stăpânit netulburat de nimeni, fiind cunoscut ca proprietar asupra terenului în litigiu, împrejurare pentru care nu este justificată contravaloarea lipsei de folosință a acestuia, situație ce se impune cu atât mai mult cu cât aceasta nu rezultă dintr-o expertiză tehnică de specialitate, fiind stabilită arbitrar de către instanță, la solicitarea recurentei-reclamante.
Cât privește recursul declarat de reclamanta, acesta a fost întemeiat numai în ceea ce privește rolul activ al instanței în a reaprecia probatoriile administrate la cererea acesteia, a se verifica temeinicia cererii sale legată de lipsa de folosință a terenului, așa cum s-a arătat mai sus, în legătură cu pârâtul-recurent .
În urma analizării motivelor de apel, s-a pronunțat decizia civilă nr. 79/06.03.2008, prin care s-a admis apelul după casare, s-a schimbat în parte sentința atacată și s-a admis acțiunea în sensul că a fost obligat pârâtul la plata sumei de 6921 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în litigiu și 4200 RON cheltuieli de judecată. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut că prin decizia de casare instanța de control judiciar a dispus reaprecierea probelor administrate în virtutea rolului activ al judecătorului și analizarea situației lipsei de folosință a terenului în litigiu.
Față de aceste aspecte tribunalul a reținut că reclamanta a fost privată de folosința terenului, iar regula unanimității nu se aplică în speță.
Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul.
Recurenta-reclamantă, prin motivele de recurs, a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare, în principal pentru că instanțele nu s-au pronunțat pe toate capetele de cerere, respectiv s-a omis capătul de cerere privind revendicarea terenului, iar în secundar nu s-au respectat dispozițiile date prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Referitor la cererea având ca obiect revendicare, a susținut recurenta că instanța a omis a analiza actele, respectiv procesul-verbal de punere în posesie, nu s-a individualizat acest teren, nu s-a analizat locația acestuia și cât teren este acoperit de construcții și cât este liber pentru a fi restituit.
Toate aceste aspecte neanalizate constituie o nepronunțare asupra fondului cauzei.
Referitor la contravaloarea lipsei de folosință a terenului, a susținut recurenta, reaua credință nu este aplicabilă în cauză, iar în ceea ce privește construcțiile edificate, de asemenea, instanța nu s-a pronunțat având în vedere probele administrate în cauză.
In drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 Cod proc.civilă.
Recurentul-pârât, prin motivele de recurs, a susținut că hotărârea este nelegală întrucât nu s-au respectat în totalitate dispozițiile deciziei de casare nr. 774/10.09.2007 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, ce vizau obligarea acestuia la plata lipsei de folosință a terenului, în sensul că nu trebuia obligat la plată.
Decizia de casare era obligatorie pentru instanța de apel, dar această ultimă instanță a obligat recurentul la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, cât și la cheltuieli de judecată, în situația în care s-a reținut buna credință cu privire la construcțiile edificate pe suprafața de 950.
S-a susținut în continuare că recurenta-reclamantă nu a fost privată de folosința terenului, întrucât a primit împreună cu ceilalți moștenitori teren în schimb.
La dosar s-au depus întâmpinări din partea intimatului, care solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă numai cu privire la restituirea terenului și din partea recurentului-pârât, prin care solicită respingerea recursului formulat de recurentă.
Prin decizia nr. 725/12.09.2008, Curtea de APEL PLOIEȘTIa respins recursul formulat de pârâtul ca nefondat și a admis recursul formulat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 79/06.03.2008 pronunțată de Tribunalul Buzău, a casat decizia cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Buzău.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a respectat întocmai dispozițiile deciziei de casare, care nu sunt în sensul exonerării recurentului-pârât de la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, recurenta-reclamantă fiind îndreptățită la contravaloare, iar buna credință a recurentului la edificarea construcțiilor nu trebuie interpretată în detrimentul proprietarului terenului, care a fost privat în mod cert de folosința acestuia.
S-a respins recursul formulat de recurentul.
În ceea ce privește recursul formulat de recurenta, s-a apreciat că instanțele nu au depus diligențele necesare pentru clarificarea obiectului cererii de chemare în judecată, că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2101/17.03.2005, a trimis cauza spre rejudecare pentru ca instanțele să evoce fondul cauzei și să se pronunțe pe ambele capete de cerere și anume plata despăgubirilor și restituirea în natură a terenului.
După casare, în dosarul nr. 24/2006 al Tribunalului Buzău, la fila 24, reclamanta a precizat că primul capăt de cerere este demolarea construcțiilor conform art. 494 Cod civil și plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință al terenului.
Al doilea capăt de cerere, s-a arătat în continuare de reclamantă, se referă la revendicare și obligarea intimaților să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul.
Instanța de apel, față de precizările făcute de reclamantă prin încheierea din 17.02.2006, a omis să se pronunțe cu privire la două capete de cerere și anume demolarea construcției și revendicarea.
După casarea cu trimitere, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Buzău la nr. 3732/114 din 02.10.2008.
Prin decizia civilă nr. 30 din 30 ianuarie 2009, Tribunalul Buzăua admis apelul formulat de apelanta împotriva sentinței civile nr. 443 din 17.11.2003 pronunțată de Judecătoria Pogoanele, a schimbat în tot sentința în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții la 8400 lei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în litigiului și anume 1479 lei- și 6921 lei -, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Prin aceeași decizie s-a respins capătul de cerere privind ridicarea (demolarea) construcțiilor edificate pe acest teren, s-a respins cererea privind revendicarea terenului, formulată de apelanta reclamantă iar intimații au fost obligați la cheltuieli de judecată în sumă de 7630 lei către apelantă.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că din acțiunea introductivă formulată de reclamanta rezultă că aceasta a chemat în judecată pe pârâții și, pentru a fi obligați să-și ridice construcțiile edificate pe terenul proprietatea sa, cerere înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la nr.4203/12.05.2000.
Prin sentința civilă nr.8470/24.11.2000 s-a declinat competența de soluționare a cauzei la Judecătoria Pogoanele, dosarul fiind înregistrat la nr.72/03.01.2001.
În data de 28.02.2001 (fila 15 dosar nr.72/2001) reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâților și la plata chiriei pentru terenul respectiv începând cu 11.03.1998 și până la eliberarea acestuia, în sumă de 10.000 lei/mp, în total 84.000.000 lei.
Verificând actele din dosar a reținut că reclamanta, după această dată, nu și-a modificat și nici completat cererea de chemare în judecată cu alte capete de cerere.
Din încheierile de ședință a rezultat că reclamanta, la momentul judecării prezentului dosar, avea pe rolul instanței alte dosare privind stabilirea dreptului de proprietate în conformitate cu Lg. 18/1991 (dosar nr. 9560/2001 - în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8377/14.09.2001, prin care s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și G și a fost obligată Comisia Județeană B să elibereze titlul de proprietate cu respectarea dispozițiilor deciziei civile nr. 181/11.03.1998).
În conformitate cu art.132 pr.civilă, la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii.
Prin decizia nr.2101 din 17 martie 2005 Inalta C de Casație și Justiție a casat decizia nr.643 din 8 martie 2004 Curții de APEL PLOIEȘTI, deoarece cererea reclamantei a fost confuză cu privire la plata chiriei, față de obiectul și temeiul juridic (art.998 civ.), așa cum rezultă din cererea introductivă că reclamanta a solicitat despăgubiri civile pentru lipsa de folosință a terenului având în vedere că intimatul pârât a fost de acord cu această cerere.
S-a casat sentința cu trimitere pentru a evoca fondul sub ambele capete de cerere.
În acest context, reclamanta-apelantă în dosarul Tribunalului Buzău nr.24/2006, în ședința din 17 februarie 2006 (fila 24) a precizat că în principal primul capăt de cerere este demolarea construcțiilor conform art.494 civ. și plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință câtimea fiind cea indicată în cererea din anul 2004.
Al doilea capăt de cerere se referă la revendicare și obligarea intimaților să-i lase terenul liber de construcții conform art.480 civ. și să o despăgubească cu c/val.la preț de circulație pentru terenul ocupat de construcții.
Așa fiind, tribunalul a constatat că reclamanta a formulat cererea privind revendicarea terenului ocupat de pârâți în apel.
De asemenea, la dosarul nr.24/2006 reclamanta a atașat și sentința civilă nr.149/4.04.2005 (dosar nr.1201/2004) din care rezultă că reclamantei, în urma partajului, i s-a atribuit lotul nr.1 în care este inclusă și suprafața de 2800 mp care face obiectul prezentului litigiu, deci la data când reclamanta a introdus acțiunea în anul 2000 aceasta nu era în posesia unui titlu de proprietate, motiv pentru care nu a solicitat revendicarea terenului. Ulterior, atribuindu-i-se acest teren în data de 17.02.2006 a formulat capătul de cerere privind revendicarea terenului la instanța de apel, în baza art. 480 Cod civil.
Din acest punct de vedere, conform art.294 al.1 pr.civ. în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, și nici nu se pot face alte cereri noi. Cererea în revendicare formulată în apel este o cerere nouă și în situația în care instanța de control judiciar ar admite aceste cereri, s-ar încălca principiul disponibilității art.129 al.6 pr.civ.
Obligația instanței de a se pronunța asupra obiectului cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității.
Principiile de drept procesual deduse din normele cuprinse în capitolele III și IV din Codul d e procedură civilă obligă instanțele să respecte cadrul procesual dedus judecății alcătuit din părți, obiect și cauză, inclusiv prin hotărârea finalizatoare a procesului care nu poate fi omisivă cu privire la aceste componente și nici contradictorie prin dispoziții care nu pot fi aduse la îndeplinire.
Cum capătul de cerere privind revendicarea și temeiul de drept - art. 480 Cod civil au fost invocate pentru prima dată în apel, conform art. 294 alin.1 Cod proc.civilă acesta nu a fost primit de instanță și s-a respins.
La instanța de fond nu a fost vorba de o ambiguitate de identificare a textelor de lege aplicabile speței decât în ce privește despăgubirile. Inițial s-a solicitat plata chiriei în temeiul art. 1410 Cod civil, după care s-a precizat că este vorba de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în baza art. 998 Cod civil.
Din actele dosarului rezultă că pârâtul a edificat o casă de locuit cu anexe pe o parte din terenul de 2800. de asemenea și pârâtul a edificat construcții anexe la o moară, însă potrivit actelor de la dosar rezultă că acesta din urmă, conform contractului de donație autentificat sub nr. 2458/13.02.1995, a dobândit de la suprafața de 2475. teren situat în tarlaua 34, iar conform testamentului nr. 10583/16.10.1991 suprafața de 975. tot de la numitul. Rezultă că a edificat moara conform autorizației de construcție nr. 7863/25.10.1991, moară care de altfel nu este edificată pe terenul în litigiu, situație ce rezultă din expertiza întocmită de expert.
În ceea ce-l privește pe pârâtul, acesta a edificat o casă cu anexe pe suprafața de 900. care a aparținut moștenitorilor defunctului, însă ocupat acest teren ca urmare a unui schimb de terenuri intervenit la 17.09.1993, prin care a primit de la G, și suprafața de 950. dându-le în schimb suprafața de 1250. (fila 56 dosar).
Din actele sub semnătură privată aflate la filele 55-57 din dosar a rezultat că pârâtul a dobândit și diferența de teren ocupată tot prin schimb de la numitul G și.
S-a reținut că la momentul când cei doi pârâți au edificat construcțiile reclamanta nu era în posesia unui titlu de proprietate, că cei doi pârâți au fost de bună credință, astfel: pârâtul a construit pe suprafața de 900. pusă la dispoziție de doi dintre moștenitorii defunctului, respectiv G și, precum și de soțul moștenitoarei, iar pârâtul a primit teren și de la, conform actelor existente în dosar.
Construcțiile au fost edificate începând cu anul 1992, iar reclamanta a obținut reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament prin decizia civilă nr. 181/11.03.1998, însă din niciun act al dosarului nu rezultă că aceștia au fost notificați în scris sau verbal să nu construiască sau să sisteze construcțiile începute.
Ca atare, corect s-a reținut de instanța de fond că cei doi pârâți-intimați au fost de bună credință la edificarea celor două construcții a căror demolare sau ridicare s-a solicitat, deoarece se bazează pe o aparență de legalitate, astfel: pârâtul pentru construirea și funcționarea morii a obținut autorizația nr. 7863/1991, iar pârâtul a construit pe terenul respectiv urmare unui schimb de terenuri intervenit între el și o parte din coindivizarii terenului în litigiu conform înscrisului sub semnătură privată intitulat "adeverință" și datat 17.09.1993 (chiar dacă schimbul nu a fost încheiat în conformitate cu dispozițiile art. 1405 și urm. Cod civil, cu referire la art.51 din Lg. 18/1991 în formă inițială și respectiv art.1 și 2 Titlul X din Lg. 247/2005).
Susținerea apelantei că buna credință a intimaților-pârâți la edificarea construcțiilor nu a fost reținută atâta timp cât suprafața de teren pe care se află acestea a fost inclusă și în adeverința de reconstituire a dreptului de proprietate, act eliberat încă din anul 1991, Prin această adeverință fiind menționată generic suprafața de teren. Abia în anul 2001 terenul a fost identificat prin titlul de proprietate nr. 58207/12 emis de pe urma defunctului moștenitorilor acestuia, G,.
Prin sentința civilă nr. 149/04.04.2005 s-a dispus ieșirea din indiviziune a moștenitorilor defunctului G, iar în lotul I - atribuit reclamantei, a fost inclusă și suprafața de 2800. situată în tarlaua 34, parcela 267, cu vecinii: N -, S - drum, E și V - islaz, suprafață care face obiectul prezentului litigiu, deși la momentul partajului, cunoșteau că o parte din moștenitori a dispus de acest teren conform actelor sub semnătură privată atașate la dosar.
În acest context, capătul de cerere formulat de reclamantă și respectiv motivul de apel invocat, în sensul ca pârâții să-și ridice construcțiile edificate pe terenul său ori să fie demolate, a fost reținut ca nefondat.
În ceea ce privește obligarea celor doi pârâți la plata lipsei de folosință a terenului în litigiu, tribunalul a reținut caracterul întemeiat al acesteia, în conformitate cu art. 998 Cod civil.
Prin cererea formulată inițial, astfel cum a fost completată la termenul din 28.02.2001, apelanta-reclamantă a solicitat suma de 84 milioane lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului ocupat de pârâți.
Prin expertiza efectuată în cauză de expert a fost evaluată lipsa de folosință a terenului în litigiu, așa cum rezultă din completarea la raportul de expertiză întocmită inițial, lucrare atașată la fila 124 din dosarul nr. 24/2006.
Conform raportului de expertiză întocmit de expert, rezultă că suprafața de 2800. teren, conform actelor de proprietate, este situat între punctele, că pârâtul folosește 2307. cuprinsă între punctele ABEF, iar suprafața de 493. cuprinsă între punctele de către.
La stabilirea sumei datorată de cei doi pârâți s-au avut în vedere precizările reclamantei (cererea din 2004), aceasta fiind echitabilă raportat la suprafața de teren folosită de fiecare dintre cei doi pârâți.
Se impune obligarea pârâților la plata acestei sume, deoarece recurenta a fost privată de folosința terenului, iar buna credință a pârâților la edificarea construcțiilor nu trebuie interpretată în detrimentul proprietarului terenului, care a fost lipsit de acesta.
Urmează ca suma să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâtul.
Reclamanta prin recursul formulat invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 Cod pr.civilă, susținând în privința motivelor de casare cu trimitere spre rejudecare că:
-instanța de apel nu a respectat prevederile art. 315 Cod pr.civilă dat fiind că nu a ținut cont de deciziile de casare nr. 2101/2005 a și nr. 774/2007 a Curții de APEL PLOIEȘTI, obligatorii pentru instanță dar care nu limita posibilitatea instanței de apel având în vedere caracterul devolutiv al apelului.
Instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ încălcând prevederile art. 129 alin. 5 Cod pr.civilă prin aceea că nu a avut în vedere sentința de reconstituire a dreptului de proprietate și sentința prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune.
-motivarea este insuficientă și contradictorie, lipsește motivarea în drept și nu au fost aplicate în cauză prevederile art. 480 și urm. Cod civil și art. 494 Cod civil.
-instanța nu a soluționat capătul de cerere privind revendicarea, încălcând astfel dispozițiile date de instanța de recurs.
-instanța de apel nu a admis cererea reclamantei de efectuarea unei alte expertize agricole sau contabile pentru cuantificarea lipsei de folosință până în momentul de față, cererea fiind respinsă fără nicio motivare.
-instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra capătului de cerere în pretenții, deoarece a solicitat calcularea despăgubirilor pe toată perioada, respectiv cu 3 ani înainte de introducerea acțiunii ( din 1997) și până în prezent. A avut în vedere vechea expertiză care a calculat despăgubirile până în anul 2001. Instanța de apel nu a stabilit nici în ce modalitate a împărțit respectiva sumă dintre cei doi pârâți, prin acest mod de partajare a despăgubirilor,recunoscându-se practic suprafețele de teren echivalentă acestor sume, pe care le ocupă pârâții.
In cadrul motivelor de recurs referitoare la modificarea în parte a deciziei, respectiv la admiterea cererii introductive de instanță în totalitate, așa cum a fost precizată la termenul din 17.02.2006 recurenta reclamantă precizează că:
-instanța de apel în mod greșit a considerat că nu a formulat un capăt de cerere în revendicare deși el se regăsea în cererea introductivă de instanță și solicitările ulterioare.
Nu este adevărat că a formulat acest capăt de cerere în fața instanței de apel, făcândui-se o aplicare greșită a art. 129 Cod pr.civilă, art. 315 Cod pr.civilă, art. 6 din CEDO și încălcându-se principiul disponibilității.
Nu se face vorbire sub nici un aspect despre locația acestui teren, nu se stabilește cât ocupă fiecare dintre pârâți, ce construcții sunt edificate în concret, fiind nelegal soluționate capetele de cerere privind revendicarea și demolarea construcțiilor.
- în mod greșit s-a reținut buna credință a pârâților la edificarea construcțiilor, în realitate aceștia cunoșteau încă din anul 1991 că reclamanta a fost în litigii cu Primăria comuna, a adresat memorii prefecturii și plângeri poliției, inclusiv împotriva pârâților.
Actul de schimb invocat nu poate fi luat în considerare pentru că schimburile de terenuri se fac numai prin act autentic, iar chitanța respectivă este un fals.
Pentru acest teren reclamanta deține un titlu valabil, a plătit impozit, aspecte care nu au fost avute în vedere de instanță.
Solicită admiterea cererii în revendicare, să se dispună restituirea terenului și obligarea pârâților la demolarea construcțiilor sau autorizarea sa pentru a le demola pe cheltuiala pârâților precum și plata unor despăgubiri reale pentru întreaga perioadă solicitată începând cu trei ani înaintea formulării cererii de chemare în judecată și până în prezent.
Pârâtul prin recursul formulat critică decizia pe motive de nelegalitate prevăzute de art. 7, 8 și 9 Cod pr.civilă susținând că, în toate fazele procesuale instanțele au stabilit buna sa credință în edificarea construcțiilor după ce a efectuat un schimb definitiv de terenuri încă din 17.09.1993 când a încheiat actul sub semnătură privată cu moștenitorii lui, act prin care aceștia îi cedau proprietatea pentru suprafața de 950., la rândul său oferindu-le în schimb suprafața de 1250.
La momentul schimbului, reclamanta nu avea calitate procesuală activă, această calitate fiindu-i conferită abia în anul 2005 în urma dezbaterii succesorale, situație stabilită în mod corect chiar de instanța de apel.
In aceste condiții, consideră că instanța nu trebuia să-l oblige la plata despăgubirilor pentru terenul nefolosit de reclamantă întrucât aceasta și ceilalți moștenitori au avut la dispoziție încă din anul 1993, suprafața de 1250. pe care le-a oferit-o în schimbul celei primite.
Nefiind lipsită de folosința terenului și având la dispoziție o suprafață de teren mai mare decât cea primită de recurent, consideră nejustificată solicitarea reclamantei și obligarea la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a terenului.
Deși în considerentele deciziei se reține cu certitudine că a dat în schimbul terenului primit suprafața de 1250., pârâtul primind 950. în mod surprinzător este obligat să plătească despăgubiri pentru suprafața de 2307. în contradictor cu ceea ce instanța a stabilit că se află în proprietatea sa, respectiv suprafața de 950.
In aceste condiții valoarea despăgubirilor stabilite în sarcina sa este lipsită de realism și se bazează în mod exclusiv pe cuprinsul unui raport de expertiză întocmit într-o altă fază procesuală din care rezultă că stăpânește suprafața de 2307., însă ceea ce el stăpânește de la moștenitorii lui este exclusiv suprafața de 950.
Instanțele nu au avut în vedere susținerile recurentului din întâmpinarea formulată la termenul din 6.06.2001 în fața Judecătoriei Pogoanele care cuprinde toate explicațiile sale referitoare la terenul în litigiu, iar instanța ar fi trebuit să califice această cerere în baza rolului activ, nebeneficiind de asistență juridică la acel moment, ca cerere reconvențională, care ar fi avut ca finalitate validarea schimbului de terenuri dintre recurent și cei cinci moștenitori ai lui.
Precizează că a construit imobilul în care locuiește pe o suprafață de teren în care este inclusă și cea de 950. provenind de la moștenitorii lui, în urma schimb ului de terenuri dintre părți, construcțiile fiind edificate începând cu anul 1992, iar reclamanta obținând reconstituirea dreptului de proprietate în anul 1998 și ieșind din indiviziune prin sentința civilă nr. 149 din 4.04.2005 din cuprinsul acestei hotărâri observându-se dorința reclamantei de a fi inclus în lotul său terenul pe care pârâtul îl folosește încă anterior anului 1992, tocmai pentru a continua litigiul cu pârâtul, reclamanta fiind de rea credință în exercitarea drepturilor procesuale.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, decizia criticată, prin recursurile formulate, constată că este afectată legalitatea acesteia, ambele recursuri fiind fondate și urmează a fi admise, în următoarele limite:
Cu privire la recursul formulat de reclamantă.
Este neîntemeiată susținerea reclamantei recurente că instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 Cod pr.civilă, prin aceea că nu a soluționat capătul de cerere privind revendicarea terenului.
Este adevărat că prin decizia nr. 725 din 2 septembrie 2008, Curtea de APEL PLOIEȘTIa reținut că în dosarul nr. 24/2006, reclamanta, l-a solicitarea instanței, precizează obiectul cererii de chemare în judecată în sensul că solicită demolarea construcțiilor conform art. 494 Cod civil, plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului, revendicarea și obligarea intimaților să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul și constatând că instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind revendicarea,a casat decizia cu trimitere la aceeași instanță de apel.
In rejudecare, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere în revendicare având în vedere că cererea a fost formulată pentru prima dată în apel, iar potrivit art. 294 alin. 1 Cod pr.civilă, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Soluția instanței de apel sub acest aspect este legală.
In aplicarea disp. art. 315 (1) Cod pr.civilă, mai înainte trebuie avută în vedere decizia nr.2101 din 17 martie 2005 pronunțată de, prin care s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat decizia civilă nr. 643 din 8 martie 2004 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, cauza fiind trimisă pentru rejudecarea apelului, pentru ca instanța să solicite reclamantei să-și precizeze capătul de cerere privind plata chiriei pentru teren, dat fiind că formularea reclamantei este confuză iar față de obiectul și temeiul juridic (art. 998 Cod civil), așa cum rezultă din acțiunea introductivă, circumscriu fără echivoc constatării că reclamanta a solicitat despăgubiri civile pentru lipsa de folosință a terenului.
Instanța supremă a dispus evocarea fondului sub ambele capete de cerere, respectiv obligarea pârâților să-și ridice construcțiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei și plata lipsei de folosință.
In considerentele deciziei, nu s-a făcut nicio referire și la un alt capăt de cerere prin care reclamanta să revendice terenul ocupat de pârâți.
In rejudecarea apelului după casare, s-a format dosarul nr. 24/2006 iar în ședința publică din 17 februarie 2006, reclamanta își precizează acțiunea în sensul că solicită obligarea pârâților la demolarea construcțiilor, plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință, revendicarea și obligarea intimaților pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie, terenul liber de construcții.
Așadar, capătul de cerere în revendicare este formulat pentru prima dată în apel, și fiind o cerere nouă contravine disp. art. 294 (1) Cod pr.civilă și încalcă principiul disponibilității așa cum corect a reținut instanța de apel.
Considerentele deciziei privind nepronunțarea asupra capătului de cerere în revendicare se complinesc și cu următorul considerent ce rezultă din succesiunea casărilor cu trimitere spre rejudecare.
Astfel, prin decizia civilă nr. 77 din 2.03.2007 pronunțată în dosarul nr. 24/2006 în rejudecare după casarea cu trimitere dispusă de, instanța de apel a schimbat în parte hotărârea instanței de fond, a admis în parte acțiunea completată obligând pe intimați la plata sumei totale de 8400 RON, contravaloare lipsă de folosință, fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la demolarea construcțiilor.
In recursul declarat împotriva acestei decizi reclamanta a susținut că în mod greșit instanța de apel a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la demolarea construcțiilor formulându-se critici și pe întinderea terenului ocupat de pârâți pentru care datorează lipsă de folosință și Curtea de APEL PLOIEȘTI prin decizia nr. 774 din 10 septembrie 2007, analizând recursul declarat de reclamantă, a reținut că este întemeiat numai în ceea ce privește lipsa de folosință a terenului, iar casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, s-a dispus numai cu privire la acest aspect.
Ca urmare, au rămas irevocabil soluționate atât capătul de cerere privind revendicarea cât și capătul de cerere privind obligarea pârâților la demolarea construcțiilor,reținându-se irevocabil buna credință a pârâților în edificarea construcțiilor.
De aceea, nu se mai putea reveni asupra acestor capete de cerere, așa cum s-a întâmplat prin decizia nr. 725 din 2 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, prin care s-a dispus casarea cu trimitere la instanța de apel pentru a soluționa capătul de cerere privind revendicarea.
Pe același considerent, nu poate fi avută în vedere nici critica privind respingerea capătului de cerere, de obligarea pârâților la demolarea construcțiilor.
Așa cum s-a precizat mai sus, în prima casare cu trimitere dispusă de Curtea de APEL PLOIEȘTI prin decizia nr. 774 din 10.09.2007 s-a reținut irevocabil că pârâții au fost de bună credință la edificarea construcțiilor și de aceea nu se poate dispune demolarea lor.
Rezultă așadar, că singura problemă ce trebuia soluționată de instanța de apel era plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului.
Este întemeiată critica privind modul de calcul al despăgubirilor datorate de pârâți pentru lipsa de folosință a terenului, privind probele administrate în cauză prin care s-au calculat aceste despăgubiri, reținându-se că:
- perioada pentru care urmează a fi calculate despăgubirile este începând din 20.04.1999 - data punerii în posesie a reclamantei cu suprafața de 0,28 ha prin procesul verbal de punere în posesie întocmit de Comisia Comunală pentru aplicarea Legii 18/1991 comuna, în aplicarea sentinței nr. 181 din 11 martie 1998, la zi.
- despăgubirile se vor calcula pentru fiecare pârât în parte, în raport de suprafața ocupată din terenul reclamantei.
- pentru stabilirea corectă a despăgubirilor este necesară efectuarea unei expertize topometrice care va identifica și poziționa pe schița de plan terenul proprietatea reclamantei având în vedere și sentința civilă nr. 149 din 4.04.2005 pronunțată de Judecătoria Pogoanele, jud.B și schița de plan anexă la raportul de expertiză, prin care s-a atribuit reclamantei lotul nr. 1 în care este inclus și terenul din litigiu, respectând amplasamentul acestuia, va identifica și poziționa pe schița de plan suprafața de teren ocupată de fiecare pârât, din terenul proprietatea reclamantei și va calcula despăgubirile pentru lipsa de folosință a terenului pentru fiecare pârât începând cu data de 20.04.1999, la zi.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul.
Este neîntemeiată susținerea recurentului pârât că nu se justifică obligarea sa la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului pe motiv că a oferit moștenitorilor defunctului u în schimb suprafața de 1250. pentru terenul de 950. cedat acestuia în vederea edificării construcțiilor, întrucât actul de schimb nu a fost încheiat în formă autentică și prin acte sub semnătură privată și în plus actul de schimb a fost încheiat cu moștenitorii G, și, și nu cu reclamanta care a fost pusă în posesie cu acest teren și ulterior atribuit acesteia prin hotărârea de partaj.
Nu poate fi reținută nici susținerea că plata despăgubirilor trebuia dispusă începând cu anul 2005 când s-a pronunțat sentința civilă nr. 149 din 4.04.2005 de Judecătoria Pogoanele, întrucât reclamanta a fost lipsită de folosința terenului din momentul în care a fost pusă în posesie de Comisia Comunală pentru aplicarea Legii 18/1991 comuna - 20.04.1999.
Este întemeiată critica privind modul de calcul al despăgubirilor întrucât instanța de apel în mod greșit nu a dispus efectuarea unei expertize care să stabilească concret suprafața din terenul reclamantei, ocupat de fiecare pârât în parte și să stabilească cuantumul despăgubirilor, preluând fără nici un temei probator suma pretinsă de reclamantă de 8400 lei și fără a arăta modul de calcul și de stabilire pentru fiecare pârât în parte,a sumei datorate.
Pentru un calcul corect se impune efectuarea unei expertize topo cu obiectivele precizate mai sus în recursul declarat de reclamantă.
De aceea, urmează a fi admise ambele recursuri în baza disp. art. 312 al. 1 și 5 coroborate cu disp. art. 315 Cod pr.civilă, casată decizia cu trimitere spre rejudecare în vederea stabilirii despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului proprietatea reclamantei ocupat de pârâți, rămânând irevocabil soluționate capetele de cerere formulate de reclamantă privind ridicarea (demolarea) construcțiilor edificate pe terenul reclamantei, precum și revendicarea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta, domiciliată în B,-, județul B și de pârâtul, domiciliat în comuna, str.-, județul B, împotriva deciziei civile nr.30 pronunțată la data de 30 ianuarie 2009 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimatul-pârât, domiciliat în comuna, str.-, județul B și în consecință:
Casează sus-menționata decizie și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, potrivit considerentelor prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi,29 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Violeta Stanciu, Gherghina Niculae Constanța Ștefan
- - - - C -
GREFIER,
- -
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
Tehnored. Gh./CO
2 ex./02.06.2009
72/2001 Judec.
a- Trib.
Președinte:Violeta StanciuJudecători:Violeta Stanciu, Gherghina Niculae Constanța Ștefan
