Obligație de a face. Decizia 51/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 51/
Ședința publică din data de 1 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 2: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 3: Vanghelița Tase
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în L-Gară,-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 113/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât CONSILIUL LOCAL ORĂȘENESC L, cu sediul în-, județul C, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul reclamant, personal și asistat de avocat G, în baza împuternicirii avocațiale nr. 307/21.08.2009, pe care o depune la dosar și pentru intimatul pârât avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 71 din 23.10.2009, depusă la dosar.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Apărătorul recurentului reclamant depune la dosar timbre judiciare în sumă de 0,30 lei.
Întrebate fiind, părțile prezente susțin că nu mai au înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța, luând act de susținerile acestora, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Apărătorul recurentului reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului și menținerii ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond. Face un scurt istoric al speței. Arată că reclamantul a solicitat obligarea intimatului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, conform art. 7 alin. 1 și 6 din Legea nr. 85/1992, republicată, întrucât conform acestor texte de lege, care sunt imperative, locuințele construite din fondurile de stat, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere. Totodată, arată că beneficiază de prevederile alin. 1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare, cum este cazul de față. Precizează că locuința în litigiu nu este una de intervenție, ci locuință de serviciu, așa cum rezultă și din adresa nr. 4530/21.08.2003 emisă de intimat și deci la momentul solicitării reclamantului, imobilul îndeplinea condițiile de a fi vândut și respectiv cumpărat. Învederează că, ulterior, la 31.05.2007, când procesul era deja pe rolul instanțelor de judecată, intimatul a emis o hotărâre prin care a trecut imobilul în domeniul public, împrejurare pe care o consideră fără relevanță juridică și pro causa. Arată că a depus la dosar practică judiciară în materie de la Judecătoria L Gară, Judecătoria Oltenița, Tribunalul Călărași și Curtea de Apel București.
Apărătorul intimatului pârât, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată, sens în care depune la dosar chitanțele seria - nr. 042/17.06.2009 și seria - nr. 072/23.10.2009. Apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel este corectă și a avut în vedere dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, respectiv faptul că reclamantul nu a avut calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii - 22.07.1992 și nici la data introducerii acțiunii, deoarece contractul de închiriere ajunsese la termen. Învederează că, instanța de apel, în mod corect a reținut în cauză și aplicabilitatea art. 1 alin. 3 din Legea nr. 85/1992. Depune la dosar note scrise.
Instanța rămâne în pronunțare asupra cauzei.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr- la Judecătoria L Gară, reclamantul a chemat în judecată Consiliul Local L Gară pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul format din teren intravilan în suprafață de 377. și locuință aflată pe aceasta compusă din 2 camere în suprafață de 34. bucătărie, baie și dependințe în suprafață de 31. teren situat în orașul L-Gară,- între vecinii: N - Spitalul orașului L-Gară; E - Spitalul oraș L-Gară; S - strada -; V - parc și centrala termică.
În motivare, a arătat că a încheiat cu pârâtul contractul de închiriere pe o perioadă de 1 an, cu începere de la 1.07.2000 până la 1.07.2001 în care, la art. 4 se prevede că, dacă la expirarea perioadei niciuna din părți nu reziliază contractul, se prelungește automat valabilitatea cu încă un an.
Cum chiria a fost plătită în continuare, iar el locuind în imobil cu acordul pârâtului, apreciază că a operat tacita relocațiune.
În anul 2002 solicitat pârâtului ca în temeiul Legii nr. 85/2002 să-i vândă imobilul care în opinia sa are caracterul unei locuințe de serviciu, pârâtul nu a dat curs cererii sale.
Prin încheierea din 7 iunie 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis cererea pârâtului și s-a strămutat cauza spre competentă soluționare, Judecătoriei Babadag.
Prin sentința civilă nr. 761 din 27 decembrie 2007, Judecătoria Babadaga admis acțiunea și a obligat pârâtul să încheie cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare a imobilului situat în orașul L-Gară, format din teren intravilan în suprafață de 408,5. și locuință, conform expertizei.
Împotriva acestei soluții, în termen legal a declarat apel pârâtul Consiliul Local L-Gară, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică prin aceea că în mod greșit a fost admisă acțiunea.
În motivare, a arătat că imobilul în litigiu are caracterul unei locuințe de protocol și nu se serviciu, cum greșit a reținut instanța, iar terenul în suprafață de 377. aparține domeniului public.
Instanța de control judiciar, funcție de obiectul litigiului a pus în discuția părților natura cauzei și implicit competența de soluționare a cauzei în primă instanță.
Prin decizia civilă nr. 128/19.09.2008 a Tribunalului Tulceaa fost admis ca fondat apelul declarat de apelanta Consiliul Local L-Gară, împotriva sentinței civile nr. 761/27.12.2007 a Judecătoriei Babadag.
A fost anulată hotărârea atacată și trimisă cauza spre judecare în primă instanță secției civile a Tribunalului Tulcea.
Pentru a decide în acest sens, tribunalul a reținut că acțiunea promovată de reclamant are caracterul unei obligații de a face, dar în legătură cu executarea unui contract de închiriere a unui imobil locuință și teren aferent, în care o parte este autoritate publică (Primăria orașului L-Gară), iar terenul este bun public al localității.
Contractul a fost încheiat în anul 2000, iar acțiunea de față a fost formulată la 14.11.2006, când era în vigoare Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și privată, Legea nr. 554/2006 privind contenciosul administrativ și nr.OUG 34/2006.
În cuprinsul Legii nr. 213/1998 se menționează la art. 11 lit. "a" că bunurile din domeniul public pot fi administrate, concesionate sau închiriate, cum este cazul în speță.
Fiind în vigoare la data introducerii acțiunii Legea nr. 554/2004, dispozițiile art. 2 lit. "f" prevăd că natura cauzei este de contencios administrativ când una din părți este autoritate publică și conflictul este legat de emiterea sau încheierea unui act administrativ sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 2 din lege, litigiile care apar legate de încheierea, modificatoare, interpretarea, executarea unui contract administrativ sunt de competența instanței de contencios administrativ.
Prin intrarea în vigoare la 30 iunie 2006 (anterior formulării acțiunii) a nr.OUG 34/2006 au fost abrogate actele normative care permiteau încheierea de contracte cu autoritățile publice, fiind date în competența instanței de contencios administrativ eventualele litigii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs, care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă sub aspectul soluționării excepției de necompetență materială a Judecătoriei Babadag de a soluționa cauza în prima instanță.
Recurentul a susținut că instanța de apel a calificat greșit actul juridic dedus judecății, apreciind că ne aflăm în sfera interpretării sau executării unui contract administrativ.
Acțiunea dedusă judecății a avut ca obiect obligarea pârâtei de a încheia cu reclamantul un contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 85/1992, litigiu cu caracter civil, astfel cum a fost calificat și de alte instanțe din țară, conform jurisprudenței depusă la dosar.
Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport cu criticile recurentului reclamant, s-a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Caracterul de normă de justiție socială dat de legiuitor Legii nr. 85/1992 este recunoscut și de Curtea Constituțională prin numeroase decizii date cu privire la constituționalitatea art. 7 alin. (1) din acest act normativ (decizia nr. 201 din 14 aprilie 2005 - Monitorul Oficial nr. 472 din 3 iunie 2005; Decizia nr. 378 din 7 iulie 2005, Monitorul Oficial nr. 798 din 2 septembrie 2005), decizii în cuprinsul cărora a stabilit că obligația de vânzare pentru chiriași prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/1992 este o obligație "in rem" (privește locuința construită din fondurile autorităților economice sau bugetare), iar nu o obligație "in personam" care ar fi avut în considerare unitatea care o deține la data vânzării.
Litigiul prin care se solicită obligarea proprietarului locuinței la înstrăinarea acesteia către chiriaș în temeiul art. 7 din Legea nr. 85/1992 este un litigiu de drept civil, de competență în primă instanță a judecătoriei, chiar și în ipoteza în care unitatea deținătoare - proprietara locuinței este unitatea administrativ teritorială - în speță localitatea L-Gară.
Revine astfel instanței de drept comun - Judecătoriei Babadag, obligația de a verifica dacă locuința se încadrează în categoria locuințelor ce fac obiectul Legii nr. 85/1992 și respectiv, dacă aceasta este exceptată de la vânzare conform alin. (7) și (9) din această lege.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ asimilează, sub aspectul naturii juridice a litigiului, actelor administrative și anumite contracte administrative, expres nominalizate, fiind vorba de contracte încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziții publice.
Stabilind în mod expres contractele administrative încheiate de autoritățile locale, se reține în art. 2 alin. (11) lit. "c" din Legea nr. 554/2004 este expresia voinței legiuitorului de a include un anume contract de punere în valoare a unui bun sau de punere în executare a unei lucrări de interes public, în sfera contractelor administrative, ceea ce va atrage competența instanțelor de contencios.
În speță însă nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. "c" din Legea nr. 554/2004, obligația de a face, respectiv obligația localității L-Gară de a înstrăina unui chiriaș locuința pe care o deține acesta, în temeiul Legii nr. 85/1992 neputând fi circumscrisă unui contrat de punere în valoare a bunurilor proprietate publică și cu atât mai puțin unei operațiuni de achiziție publică, cum a greșit a reținut Tribunalul Tulcea.
Constatându-se că instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Babadag și nu a analizat fondul apelului, însă în baza art. 312 Cod procedură civilă s-a casat hotărârea recurată, cauza fiind trimisă Tribunalului Tulcea, secția civilă pentru soluționarea în apel.
Rejudecând apelul, Tribunalul Tulceaa pronunțat decizia civilă nr. 113 din 22 iunie 2009.
Conform deciziei civile mai sus menționate, a fost admis apelul declarat de apelantul Consiliul Local L-Gară împotriva sentinței civile nr. 761 din 27 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Babadag, în contradictoriu cu intimatul.
A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu are statut de cameră oficială și este exceptat de la vânzare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 85/1992.
În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 113 din 22 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea, a declarat recurs reclamantul, ca fiind nelegală și netemeinică.
Motivează recursul arătând că în mod greșit instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu este o locuință de protocol, exceptată de la vânzare.
Susținerea instanței de apel nu are nicio acoperire legală, întrucât înscrisurile existente la dosar combat această teză.
Expertiza efectuată de expert stabilește că locuința nu se interpune desfășurării normale a activității Consiliului local, ca urmare a amplasării și activitatea desfășurată nu poate fi considerată ca fiind cu foc continuu și prezența unei persoane în imediata vecinătate a Primăriei este doar o problemă de organizare.
Prin urmare, este combătută susținerea intimatului care arată că imobilul are destinația de "punct de acces public informații" pe de o parte, pentru că expertul nu a constatat acest lucru, iar pe de altă parte, pentru că această destinație este în fază de proiect.
De asemenea, susținerea privind natura juridică a imobilului ca fiind cameră de intervenție făcând parte din domeniul public nu poate fi primită și trebuie cenzurată de către instanță, avându-se în vedere probele administrate în cauză.
Din înscrisurile existente la dosar rezultă că imobilul în litigiu este locuință de serviciu și poate fi înstrăinată recurentului, conform dispozițiilor Legii nr. 85/1992, neavând relevanță că între recurent și intimat nu există raporturi de serviciu.
Împrejurarea că în anul 2003 intimatul a comunicat că imobilul în litigiu este locuință de serviciu și ulterior, când procesul era pe rol, emite o hotărâre prin care o trece în domeniul public, nu are relevanță și este făcută pro cauza.
În contextul celor menționate mai sus, nu poate fi primită motivarea instanței de apel, întrucât Legea nr. 85/1992 nu a fost încălcată și recurentul este îndreptățit la cumpărarea imobilului, în virtutea acestei legi.
Pentru cele menționate mai sus, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond.
Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele:
Recurentul reclamant, în contradictoriu cu pârâtul intimat Consiliul Local al orașului L-Gară, a învestit instanța cu o acțiune civilă, solicitând obligarea pârâtului să încheie cu acesta un contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul compus din teren în suprafață de 377. și locuință compusă din două camere în suprafață de 34. bucătărie, baie și dependințe în suprafață de 31. situat în orașul L-Gară,-, județul
Între părți la data de 15 iunie 2000 s-a încheiat contractul de închiriere în baza căruia reclamantul a închiriat de la pârât o cameră oficială, dependințe și 377. teren.
Termenul de închiriere a fost de 1 an, pe perioada 1 iulie 2000 - 1 iulie 2001 și dacă niciuna dintre părți nu-l reziliază, acesta se prelungește de drept.
Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, "locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a acestei legi (respectiv 22 iulie 1992), altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere la cererea acestora cu plata integrală sau în rate a prețurilor, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale legii de față".
Conform art. 1 alin. 3 din Legea nr. 85/1992, "sunt exceptate de la vânzare locuințele de protocol care au servit sau servesc demnitarilor sau al altor persoane alese sau numite în funcții drept locuințe pe durata exercitării funcției, chiar dacă acestea sunt scoase ulterior din evidența locuințelor de protocol".
Având în vedere dispozițiile legale mai sus menționate și analizând contractul de închiriere, se constată că obiectul acestuia îl constituie cameră oficială și este exceptată de la vânzare, chiar dacă ulterior este scoasă din evidența locuințelor de protocol.
De altfel, din adresa cu nr. 523 din 31 ianuarie 2007 rezultă că imobilul în litigiu are în continuare statutul de cameră oficială și nu poate face obiectul vânzării, din eroare în adresa cu nr. 4530/2003 a fost trecut că acest imobil este locuință de serviciu.
În concluzie, toate înscrisurile existente la dosar atestă faptul că acest imobil are statut de cameră oficială și este exceptat de la vânzare în condițiile Legii nr. 85/1992.
Împrejurarea că ulterior prin hotărârea de Consiliu local nr. 34 din 31 mai 2007 imobilul în cauză are destinația de punct de acces public la informații și face parte din bunurile ce aparțin domeniului public al orașului este lipsit de relevanță juridică, avându-se în vedere cele menționate mai sus.
Prin urmare, decizia pronunțată de Tribunalul Constanța este legală și temeinică, fapt pentru care în baza art. 312 Cod procedură civilă, curtea va respinge ca nefondat recursul.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pe recurent către intimat la 2.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în L-Gară,-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 113/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât CONSILIUL LOCAL ORĂȘENESC L, cu sediul în-, județul
Obligă recurentul la plata, către intimat, a sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Jud.fond. -
Jud.aoel. /
Red.dec.jud. / 23.02.2010.
gref.
2 ex./ 25.02.2010.
Președinte:Gabriel LefterJudecători:Gabriel Lefter, Mihaela Ganea, Vanghelița Tase
