Obligație de a face. Decizia 5122/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.3527/2009
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.5122/
Ședința Publică din data de 14 iulie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Bodea
GREFIER:
****************************
Pe rol fiind, soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.1875 din data de 05.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.26463/3/, în contradictoriu intimata-pârâtă " " - - având ca obiect"obligația de a face - încheiere contract individual de muncă".
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul-reclamant, prin apărătorul ales, d-na avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 10 dosar recurs, lipsind intimata-pârâtă " " -
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Recurentul-reclamant prin avocat, întrebat fiind, arată că nu mai are cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de adminsitrat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul recurentului-reclamant, prin avocat, în susținerea motivelor de recurs formulate în cauză.
Recurentul-reclamant, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinței civile atacate, prin admiterea capetelor de cerere 3 și 6 din cererea de chemare în judecată cu care a investit prima instanță, cu menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii fondului.
Pentru a se pronunța în acest sens, solicită Curții să aibă în vedere faptul că, în ceea ce privește admiterea capătului 3 al acțiunii introductive, instanța de fond în mod greșit și fără a ține seama de probele administrate în cauză, respectiv de carnetul de muncă depus, în copie, la dosar - din care rezultă că la ultimul loc de muncă recurentul-reclamant a avut un salariu de 3.000 lei -, a admis, în parte, acest capăt de cerere, obligând societatea intimată la plata drepturilor salariale restante, raportate la venitul minim garantat, ci nu la salariul cu care era retribuit salariatul la vechiul loc de muncă, așa cum era corect.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatei-pârâte la plata tuturor contribuțiilor și impozitelor către stat, aferente salariului cuvenit, recurentul-reclamant solicită a se constata faptul că instanța de fond a stabilit în sarcina intimatei obligația achitării contribuțiilor și impozitelor, tot la venitul minim garantat, astfel că, în situația admiterii recursului și al capătului 3 al cererii introductive, se impune modificarea sentinței atacate, în sensul obligării intimatei la plata contribuțiilor și impozitelor măcar la nivelul ultimului salariu menționat în carnetul de muncă.
Cu privire la cererea de a fi obligată intimata-pârâtă la plata daunelor morale în sumă de 10.000 lei, recurentul-reclamant solicită a se constata că rațiunea pentru care el a solicitat obligarea intimatei de a-i plăti această sumă, cu titlu de daune morale, rezidă din faptul că, aceasta din urmă, cu rea-credință, prin neexecutarea culpabilă a obligației de a încheia contractul individual de muncă și prin neplata salariului promis, l-a prejudiciat nu numai material, ci și moral, pe o perioadă de 3 luni de zile, ulterior el întâmpinând chiar și dificultăți în găsirea unui alt loc de muncă.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, recurentul-reclamant, prin avocat, solicită a se constata faptul că la dosar există dovada onorariului de avocat, depusă la data rămânerii în pronunțare, astfel că în mod greșit instanța a respins acest capăt de cerere, ca nedovedit.
Față de aceste considerente, față de cele înserate în motivele de recurs formulate,recurentul-reclamant, prin avocat, concluzionează în sensul admiterii recursului, așa cum a fost formulat și motivat în scris.
Solicită cheltuielile de judecată efectuate la fond, în sumă de 1.700 lei.
Curtea declară dezbaterile închise, potrivit dispozițiilor art.150 Cod proc. civilă și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a-VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, sub nr.26463/3/LM/08.07.2008, reclamantul a chemat-o în judecata pe pârâta -, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză, să se constate că în perioada 02.04.2008 - 17.06.2008 între părți au existat raporturi de muncă.
Totodată, reclamantul a solicitat ca pârâta să fie obligată la încheierea contractului individual de muncă pe durata nedeterminată, în forma scrisă, pe care sa îl inregistreze la organele competente.
De asemenea, a solicitat să fie obligată pârâta sa îi completeze carnetul de muncă cu datele corespunzătoare și sa îi plătească drepturile salarale restante pentru perioada 02.04.2008 și până la zi, în cuantum de 1.000 Euro net pe lună, în echivalent lei la cursul BNR din data plății si a dobânzii legale calculata de la data scadentei fiecărui salariu lunar si pana la achitarea integrala de catre parata, obligarea la plata tuturor contribuțiilor si impozitelor catre stat aferente salariului convenit, obligarea la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale si a cheltuielilor de judecata.
Prin sentința civilă nr.1875 din data de 05.03.2009, Tribunalul București Secția a-VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta -, județul C și a constatat că începând cu data de 02.04.2008 între părți au existat raporturi de muncă, atsfel că a dispus obligarea pârâtei la încheierea, cu reclamantul, a contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, pe care să îl înregistreze la organele competente, precum și la a evidenția, în carnetul de muncă al reclamantului, operațiunile ce decurg din încheierea contractului.
Totodată, instanța de fond a obligat pârâta să îi plătească reclamantului drepturile salariale raportate la venituri minim garantat, începând cu data de 02.04.2008, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței fiecărui salariu lunar și la achitarea efectivă.
De asemenea, a fost obligată pârâta la plata contribuțiilor și impozitelor către stat corespunzătoare.
Prin aceeași sentință, a fost respins capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, precum și cererea pentru plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
La data de 01.04.2008 s-a încheiat intre parti un contract de management pe durata nedeterminata în baza caruia reclamantul a dobândit dreptul de a conduce si organiza activitatea desfășurata de parata la punctul de lucru din B si de a reprezenta societatea in raporturile cu terții cu privire la activitatea acestui punct de lucru, nu insa si dreptul de a negocia si semna acte de dispoziție in numele și pe seama societății.
Acest contract a dublat însă raporturile de muncă stabilite între părți, raporturi care sunt de necontestat dacă se au în vedere probele administrate in cauza.
Astfel, in actul adițional nr.1 la contractul de management, la art. 1.2. si art. 5, parata face referire la contractul individual de munca al reclamantului si la obligațiile acestuia pe durata contractului, iar in procesul verbal incheiat la data de 17.06.2008 părțile si-au asumat prin semnătura calitatea de angajator si respectiv angajat.
Nu se poate considera ca termenii utilizați sunt rezultatul unei confuzii, ori ca in sine, cuvintele sunt irelevante in lipsa raporturilor substanțiale pe care trebuie sa le aiba la baza, cata vreme, asa cum reiese din copiile condicilor de prezenta, incepand din data de 07.04.2008 reclamantul a semnat frecvent ca urmare a prezentării sale la serviciu, fiind menționat alături de ceilalți salariați in cuprinsul actului.
Depoziția martorului intareste ideea raporturilor de munca intre parti, acesta declarând ca l-a văzut zilnic la serviciu pe reclamant in intervalul orar 9-17, părăsind adesea impreuna locul de munca la sfârșitul fiecărei zile.
Cele expuse constituie probe certe ca părțile au avut nu numai raporturi decurgând din contractul de mandat comercial ci si raporturi de munca, lipsa oricăror explicații din partea paratei pentru rezilierea contractului de management care, chiar daca nu erau obligatorii se impuneau in susținerea apărării sale si in demonstrarea bunei credințe, constituind un indiciu in sublinierea aceleiași idei.
Instanța de fond a reținut ca parata si-a nesocotit obligația impusa de art. 16 din de a incheia contractul individual de munca in forma scrisa, desi in fapt s-au derulat raporturi de munca intre parti, fiind incidente dispozițiile art. 16 alin 2 dar si cele ale art. 40 alin. 2 lit. f din cod referitoare la prezumția incheierii pe o durata nedeterminata a contractului neintocmit in forma scrisa si la obligația angajatorului de a plați contribuțiile si impozitele aflate in sarcina sa, precum si de a retine si vira contribuțiile si impozitele datorate de salariați, in condițiile legii.
Cum dreptul corelativ obligației de a presta munca este acela de a primi salariul convenit de către parti, iar parata nu a făcut dovada unei asemenea plați, nici cel puțin pentru activitatea prestata in baza contractului de management care a recunoscut ca era remunerata, instanța a dispus in consecința, adică admiterea în parte a acțiunii.
Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs, motivat în termenul legal, reclamantul, solicitând admiterea recursului și, în consecință, modificarea, în parte, a sentinței civile nr.1875/05.03.2009, ori admiterea capetelor 3 - 6 ale cererii introductive, astfel cum au fost formulate, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței atacate și obligarea - SRL la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurentul-reclamant a criticat sentința pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
Arată că, prin sentința civila nr.1875/05.03.2009, instanța a admis, in mod greșit, doar în parte capătul al treilea al cererii introductive, obligând intimata la plata drepturilor salariale raportate la venitul minim garantat, fara a tine seama de probele aflate la dosar, respectiv copia cărtii de munca a recurentului-reclamant, din care rezulta ca la ultimul loc de munca a avut un salariu de 3.000 lei, suma care ar fi trebuit sa se raporteze in situația in care a considerat ca din celelate probe nu a reieșit cuantumul retribuției sale convenit cu - SRL, in suma de 1.000 Euro (in martie 2008 un Euro era de aproximativ 3,70 lei).
Recurentul-reclamant, având în vedere salariul cu care era retribuit la vechiul loc de muncă (înscris în carnetul de muncă aflata în copie la dosar), consideră că era normal să nu fi plecat la alt angajator pentru un venit mai mic sau egal cu cel avut deja.
de probele aflate la dosarul cauzei, respectiv copia carnetului de munca, existenta unui contract de management si depoziția martorului audiat, rezulta in mod evident ca nu avea cum sa fie retribuit cu o suma modica, asa cum este salariul minim garantat pentru o funcție de conducere ce implica responsabilități mari si consideră ca instanța de fond in mod greșit s-a raportat la valoarea salariului minim pe economie in loc sa ia in calcul măcar ultimul salariu inregistrat pe cartea de munca.
Cu privire la capătul cererii introductive prin care
solicitat obligarea intimatei la plata tuturor contribuțiilor si impozitelor către stat,aferente salariului convenit (1.000 euro net/luna, in echivalent in lei, la cursul BNR din data plații), recurentul-reclamant arată că, prin sentința civila atacată instanța a stabilit in sarcina intimatei - SRL obligația achitării contribuțiilor si impozitelor către stat, aferente venitului mininim garantat.
Solicită ca, în măsura admiterii recursului si a capătului 3 al cererii sale, să fie modificat, în consecință și acele dispoziții ale hotărârii fondului referitoare la achitarea contribuțiilor si impozitelor către stat, raportând cuantumul acestora la suma de 1.000 de Euro sau la venitul său anterior, așa cum a fost acesta dovedit de carnetul de muncă.
Cu privire la capătul cererii introductive prin care
solicitat obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale, recurentul-reclamant susține că, prin sentința civila atacată, instanța de fond a respins, în mod greșit acest capăt al acțiunii sale, cu motivarea ilogica si lapidara ca "admiterea celorlalte capete de acțiune reprezintă in sine si o reparatie morala pentru reclamant, nejustificandu-se, de împrejurările concrete ale spetei acordarea si a unor satisfacții pecuniare".
Consideră că faptul ca instanța de fond i-a admis doar in parte acțiunea (respectiv capetele de cerere formulate), ba mai mult decât atat, raportandu-se la venitul minim pe economie in condițiile in care acesta era manager, cu responsabilități mari, nu reprezintă o reparatie morala pentru situația creata exclusiv din culpa -, doearece el a fost lăsat fară venituri timp de câteva luni.
Invocă demnitatea în muncă, arătând că aceasta cuprinde și elementul reparatoriu al daunei morale, adică al suferinței morale pe care i-a pricinuit-o angajatorul.
Totodată, invocă și dispozițiile Codului muncii care prevăd în acest sens că:" Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. "
Precizează că rațiunea pentru care a solicitat instanței obligarea intimatei de a-i plăti și daune morale rezidă în faptul ca acesta, cu rea-credința, prin neexecutarea culpabila a obligatiei de a-i încheia contract individual de muncă și prin neplata salariului promis, l-a prejudiciat atât material, cât și moral, determinandu-l să renunțe la un loc de muncă la care primea o retribuție rezonabilă, iar, ulterior, creându-i dificultăți în găsirea unui alt loc de muncă.
În sprijinul pretențiilor sale, invocă dispozițiile art. 998 cod civil și pe cele ale art. 269 din Codul muncii.
Cu privire la capătul cererii sale de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea - la plata cheltuielilor de judecată pe care el le-a avansat cu prilejul judecății în fond a pricinii (onorariul de avocat, taxele pentru executorul judecătoresc, taxele poștale etc.), recurentul-reclamant solicită instanței de recurs că observe că în mod greșit a fost respins acest capăt de cerere, ca fiind nedovedit, întrucât el a depus la dosar, la data rămânerii în pronunțare, chitanța și factura pentru onorariul de avocat achita și acțiunea a fost admisa, în parte. Ca urmare, consideră că potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, instanța ar fi trebuit să o oblige pe pârâta - SRL la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, invocă dispozițiile art.304 pct.7, pct. 8 și pct.9 și art. 3041Cod procedură civilă, precum și normele de drept substanțial ale Legii nr.130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, ale Codului muncii și ale Legii nr.108/1999 pentru înființarea și organizarea Inspecției.
Deși legal citată, intimata-pârâtă - nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat la judecata recursului.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041Cod proc.civilă, Curtea reține următoarele:
Prin criticile formulate în cuprinsul cererii sale de recurs, recurentul-reclamant își exprimă nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond capătului de cerere referitor la plata drepturilor salariale, ce au calculate prin raportare la venitul minim garantat, a capătului de cerere referitor la achitarea contribuțiilor si impozitelor către stat, a capătului de cerere referitor acordarea daunelor morale, precum și a celui privind obligarea societății pârâte la plata cheltuielilor de judecată pe care el le-a avansat în faza judecății în fond a procesului.
Curtea apreciază că, în ceea ce privește acordarea drepturilor salariale, solicitate de către recurentul-reclamant, prin calculare în funcție de venitul minim garantat, soluția instanței de fond se justifică pe deplin, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă elemente în raport de care să se poată stabili cu certitudine cuantumul salariului lunar convenit de părțile raportului juridic de muncă și anume, de recurentul-reclamant și de intimata-pârâtă " " -
Sub acest aspect, soluția primei instanțe nu este greșită, așa cum, în mod nejustificat, susține recurentul-reclamant, care încearcă să acrediteze ideea că în mod eronat i-a fost admis, doar în parte, cel de-al treilea capăt al acțiunii introductive și că salariul său ar fi trebuit, de fapt, calculat în raport de cel pe care l-a avut la ultimul loc de muncă și anume, prin raportare la salariul în cuantum de 3.000 lei (1.000 Euro, față de susținerea recurentului în sensul că în martie 2008 un Euro echivala cu aproximativ 3,70 lei). Or, cu societatea pârâtărecurentul-reclamant a încheiat un nou contract de muncă. Chiar dacă acest contract nu s-a încheiat în formă scrisă - forma scrisă este cerutăad probationem,ci nu ad validitatem -, este evident căs-a realizat un nou acord de voință al părților contractanteîn legătură cu toate elementele unui atare contract, inclusiv cu privire laun alt cuantum al salariului, decât cel avut anterior de către salariat.
În ceea ce privește criticile referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere privind virarea, de către angajator, a contribuțiilor si impozitelor datorate, de către părțile raporturilor juridice de muncă, statului, Curtea apreciază că este corectă soluția instanței de fond, care a obligat societatea angajatoare - să plătească statului contribuțiile și impozitele corespunzătoare.
Curtea consideră, așadar, că nu se justifică cererea recurentului-reclamant în ceea ce privește modificarea dispozițiilor hotărârii fondului, referitoare la achitarea contribuțiilor si impozitelor către stat, prin raportare a cuantumului acestora la suma de 1.000 de Euro sau la venitul său anterior, așa cum a fost acesta dovedit de carnetul de muncă.
Dispunând"plata contribuțiilor și impozitelor către stat corespunzătoare", prima instanță a înțeles să oblige angajatorul că vireze către stat toate contribuțiile și impozitele legale, calculate în raport de venitul minim garantat.
În mod justificat a hotărât în acest mod prima instanță, întrucât soluția dată acestui capăt al acțiunii introductive trebuie să fie în concordanță cu soluția dată capătului de cerere referitor la plata drepturilor salariale. Or, drepturile salariale s-au acordat tot în funcție de venitul minim garantat, începând cu data de 02.04.2008, acordându-se, totodată și dobânda legală aferentă acestora, aspect ce nu face obiectul prezentului recurs.
Curtea apreciază, deci, că nu are nici un temei cererea prin care recurentul-reclamant solicită ca achitarea contribuțiilor si impozitelor către stat să se facă prin raportarea cuantumului acestora la suma de 1.000 de Euro sau la venitul său obținut anterior, de la un alt angajator, așa cum a fost acesta dovedit de carnetul de muncă, motiv pentru vor fi înlăturate, ca fiind nefondate, criticile formulate sub acest aspect.
De asemenea, Curtea apreciază că sunt nefondate și criticile referitoare la respingerea, de către instanța de fond, a capătului de cerere referitor la acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 lei, astfel că le va înlătura și pe acestea, ca atare.
Este adevărat că daunele morale pot fi acordate și în sfera relațiilor de muncă, cu prilejul solutionării unui conflict de drepturi, deoarece lezarea unor valori morale ale persoanei nu are nici o legatura cu ramura de drept aplicabila ori cu raporturile existente intre partea vatamata si cel responsabil de crearea prejudiciului.
Curtea reține că reparația efectuată prin intermediul daunelor morale ține dedemnitatea umană, iar pentru aceasta există texte exprese de lege, și anume:
În primul rând, prevederile Constituției României, respectiv art. 1 alin. 3, potrivit cărora:"România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, [.] reprezintă valori supreme și sunt garantate.".
În al doilea rând, dispozițiile Codului muncii adoptat prin Legea nr.53/2003 - art. 39 alin. alin. 1 lit. e) -, care prevăd că:" salariații au dreptul la demnitate în muncă".
în muncă înglobează și elementul reparatoriu al daunei morale, adica al suferintei morale pe care angajatorul a pricinuit-o salariatului, făcând parte intrisecă din această noțiune. Ea are două valențe: respectarea individului uman și acordarea de despăgubiri pentru atingerile aduse.
Altfel spus, angajatorul trebuie sa se abțină de la orice gest care ar putea să încalce demnitatea salariatului, iar în masura în care un gest al său a adus atingere integrității morale, psihice, a salariatului, angajatorul are obligația de a-l despăgubi, fără a fi nevoie de nici o altă pevedere specială, în vreun contract de muncă.
Așadar, daunele morale se acordă pentru prejudiciul cauzat unei persoane, constând în suferințe de ordin psihic.
Normele eticii si echitatii interzic, în principiu, acordarea de despagubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Este, însă, justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale caror posibilitați de viață familială și socială au fost alterate, ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
Aceste compensații sunt destinate sa creeze conditii de viata care sa aline, într-o oarecare masură, suferințele psihice ale peroanei vătămate în drepturile sale.
Față de cele expuse mai sus, Curtea reține că, în speță, recurentul-reclamant nu a făcut dovada prejudiciului nepatrimonial pe care l-ar fi suferit din cauza conduitei angajatorului, astfel că soluția instanței de fond, sub acest aspect, apare ca fiind legală și temeinică.
Așadar, Curtea apreciază că acordarea doar a despăgubirilor materiale, constând în plata drepturilor salariale la care se adaugă și dobânda legală aferentă, este o acoperire îndestulătoare a prejudiciului suferit de salariatul recurent-reclamant, reprezentând, în același timp și o "reparație echitabilă" în sensul art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cât privește criticile privind neacordarea, de către prima instanță,cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata pricinii în fond, Curtea reține că acestea sunt fondate, astfel că le va primi ca atare, motiv pentru care apreciază că hotărârea fondului este criticabilă, impunându-se, deci, modificarea acesteia,însă doar sub acest aspect.
Ca urmare, având în vedere dispozițiile art. 274 din Codul d e procedură civilă și față de admiterea, în parte, a acțiunii introductive, Curtea reține că instanța de fond în mod greșit a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, întrucât este evident că societatea angajatoare a căzut în pretenții, într-o anumită măsură.
Soluția corectă este, deci, aceea a obligării pârâtei la doar o parte din cheltuielile de judecată solicitate de către salariatul reclamant, calculate proproțional cu măsura în care a fost admisă acțiunea (au fost admise trei capete de cerere - cel principal, precum și două capete accesorii) și anume, obligarea la pârâtei la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată ce au fost avansate de către reclamant în faza judecății în fond, ci nu a sumei totale de 1.785 lei, care rezultă din chitanța fiscală privind plata onorariului de avocat, aflată la fila 69 din dosarul de fond.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea apreciază că recursul declarat de recurentul-reclamant, este, în parte, fondat, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1, alin.2 și alin. 3 teza 1 din Codul d e procedură civilă, îl va admite ca atare și, în consecință, va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul că va o obliga pe pârâta " " - să plătească reclamantului cheltuielile de judecată în cuantum de 1.000 lei, avansate de acesta la fond.
Va menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.1875 din data de 05.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.26463/3/, în contradictoriu intimata-pârâtă " " -
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantului cheltuielile de judecată în valoare de 1.000 lei, avansate la fond.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iulie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
red.: / dact.:
2 ex. / 10.09.2009
Jud.fond:;
Președinte:Ilie Nadia RalucaJudecători:Ilie Nadia Raluca, Petre Magdalena, Bodea
