Obligație de a face. Decizia 532/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 532
Ședința publică de la 13 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cormanencu Stanciu Valeria
JUDECĂTOR 2: Georgeta Protea
JUDECĂTOR 3: Georgeta
Grefier:
La ordine fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de Municipiul I, Primarul municipiului I și Consiliul Local I împotriva deciziei civile nr. 545 din 15 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Iași, în contradictoriu cu intimații, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 06 2009,susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi,ce face parte integrantă din prezenta decizie,când instanța,din lipsă de timp pentru deliberare și văzând dispozițiile art. 260 Cod procedură civilă a amânat pronunțarea pentru astăzi, când:
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr.2477 din 22 februarie 2008 Judecătoria Iași, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea discriminării și a respins capătul de cerere privind constatarea existenței unei discriminări directe, formulat de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții Municipiul I, reprezentant legal prin Primarul Municipiului I și Consiliul Local I, reprezentant prin președinte, ca inadmisibil.
Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Municipiul I, reprezentant legal prin Primarul Municipiului I și Consiliul Local I, reprezentant prin președinte,ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea existenței discriminării, că, din interpretarea dispozițiilor art.17, 20 al.1 și 27 din nr.OG 137/2000, reiese că actul normativ a instituit două proceduri autonome și distincte, care, deși vizează aceeași finalitate protectiva împotriva actelor sau măsurilor discriminatorii, instituie mijloace distincte în atingerea scopului propus. Astfel, pe de o parte, cererile privind constatarea discriminării sunt date legal în atribuția Consiliului care, cercetând faptele pretinse de discriminare directă sau indirectă, are competența de a aplica măsuri punitive împotriva autorului discriminării în sensul înlăturării actului sau faptului de discriminare sau pentru sancționarea acestuia. Pe de altă parte, acțiunea în justiție are finalitatea reparatorie civilă pentru acoperirea daunelor suferite de o persoană ca urmare a unui act sau fapt discriminatoriu.
Prima instanță a mai reținut că prin raportare la dreptul comun, acțiunea inițiată în temeiul art.27 din nr.OG 137/2000 este o aplicație speciala a acțiunii în răspundere civila delictuala, pe temeiul art.998 și urm. Cod civil, fiind în sarcina reclamantului, conform art.1169 cod civil să probeze condițiile răspunderii referitoare la faptul/actul ilicit - fapta de discriminare directa sau indirecta, săvârșită cu vinovăție (răspunderea fiind antrenată pentru cea mai ușoara culpă) care cauzează un prejudiciu ( legătura de cauzalitate și dauna).
Or, reclamații au solicitat să se constate existența unei discriminări directe între poziția lor de chiriași cu vocație la cumpărarea apartamentelor ce le dețin în baza raporturilor de locațiune cu pârâții și ceilalți chiriași cu vocație la cumpărarea apartamentelor ce le dețin în baza unui contract de închiriere încheiat tot cu autoritățile statului, prin consiliul local.
Chiar în condițiile în care s-ar califica juridic cererea privind constatarea existenței discriminării ca o cerere în constatarea existenței dreptului de a nu fi discriminat în raport de o categorie similară, pe temeiul art.111 Cod procedură civilă, reiese că instanța judiciară civilă de drept comun nu are competența de a stabili direct existența actului discriminatoriu, competența stabilita în sarcina CNCD, ci doar pe cale incidentala, în condițiile art.27 din OG137/2000 raportat la art.998 și urm. Cod civil. În măsura în care, în dreptul comun, instanța nu pronunța o hotărâre în constatarea faptei ilicite, conform art.998 și urm, ci obliga la despăgubiri, în mod similar, în această materie instanța poate fi investită doar printr-o acțiune în realizare, în despăgubire.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că acțiunea întemeiata pe art.27 din nr.OG 137/2000 republicată este, așa cum s-a arătat, o acțiune în răspundere civilă, care, pe trăsăturile acțiunii de drept comun, comporta particularizări determinate de cadrul special în care este inițiata, fiind dedusă judecății pretenția de reparare a pagubei cauzate prin actul/faptul ilicit al discriminării. În consecința, în sarcina reclamanților este, potrivit art.1169 Cod civil, de a proba săvârșirea faptei ilicite de către pârâți, o acțiune, respectiv inacțiune discriminatorie directa, indirecta. Fapta ilicită presupune, pe de o parte, existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință fața de persoane aflate în poziții comparabile, în temeiul unui criteriu de discriminare, potrivit art. 2, alin. 1 din nr.OG 137/2000, republicată. Pe de alta parte, este necesar ca tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege, tratament diferențiat care să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
Sub aspectul primei condiții, reclamanții au susținut că, în calitate de chiriași ai apartamentului situat în I șos. -.1004, tr.I,.6.2, pârâții le-au aplicat un tratament diferențiat fața de beneficiarii Legii 85/1992 și ale 61/1990, Legii 112/1995, Legii 10/2001 I, întrucât au decis vânzarea la licitație publica a imobilului. În raport de criteriul de discriminare, reclamanții au invocat caracterul exhaustiv al enumerării din art.2 din OG137/2000, textul prevăzând posibilitatea discriminării pe "orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege".
Pe de o parte, egalitatea în fața legii consacrată de art.16 (1), din Constituția României ce se corelează cu prevederile cuprinse în art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu presupune ca reglementarea legală să fie uniformă, ci presupune aplicarea unui tratament juridic egal la situații egale și aplicarea unui tratament diferit la situații diferite, tratament justificat în mod obiectiv și rațional.
În materia închirierii de locuințe, dreptul comun îl reprezintă Legea nr. 114/1996, prin legislație specială derogându-se de la normele dreptului comun tocmai în considerarea situației diferite a imobilelor ce cad sub incidența de reglementare, fie destinatarii normei edictate. Nici un text din conținutul Legii nr.114/1996 nu conferă dreptul chiriașului la cumpărarea apartamentului la un anumit preț sau într-o anumită modalitate, legea având ca obiect închirierea locuințelor și nu vânzarea acestora. Prin art.7 din Legea nr.114/1996 legiuitorul a reglementat în mod distinct construirea de locuințe cu suprafețe locative normate, cu posibilitatea exercitării controlului asupra prețului de către consiliile locale "în vederea înlesnirii accesului la proprietate pentru unele categorii de persoane", stabilind și o ordine de prioritate a acestora, în funcție de starea lor socială. Norma are ca obiect de reglementare însă doar construcția de locuințe și nu dobândirea acestora în proprietate privată și are ca finalitate protecția socială. De asemenea, Decretul-Lege nr. 61/1990 vizează vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 8 februarie 1990, iar Legea nr. 85/1992 reglementează vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat. Or, imobilul - bloc 1004 fost dobândit de pârâtul Municipiul I prin HCL 331/29.11.2000 ca urmare a sechestrului aplicat de DGFP I, fiind trecut în proprietatea privata a Municipiului În consecința, imobilul nu intră în sfera de reglementare a celor doua acte normative, nefiind nici obiect de reglementare al Legii 112/1995 sau Legii 10/2001 care au stabilit regimul juridic al imobilelor trecute în proprietatea statului sau preluate abuziv de acesta în anii 1945- 1989.
În cauză, raportul juridic locativ s-a stabilit între reclamanții persoane fizice și unitatea administrativ teritoriala, prin Consiliul Local, având ca obiect o locuința ce face parte din proprietatea privata a locatorului.
În consecința, tratamentul juridic nu este diferențiat în raport de situațiile reglementate de actele normative invocate de reclamanți, ci este un alt tratament juridic stabilit în funcție de natura distincta a obiectului contractului.
Din nici o dovada administrată în cauză nu a reieșit că reclamanții s-ar afla într-o situație ce ar necesita ocrotirea sociala a statului și nici nu au invocat inaplicarea măsurilor de protecție socială, ci au apreciat că este necesar unui tratament juridic echivalent în raport de chiriașii care pot dobândi locuințele la prețuri de protecție sociala.
Or, esența principiului egalității nu constă în uniformitate formala, ci în echilibru substanțial, situația distinctă presupunând un alt tratament juridic.
Mai mult, nici argumentarea caracterului exhaustiv al criteriilor de discriminare nu satisface cerința probatorie ca excludere, restricție sau preferință să aibă un temei în sensul celor indicate de text (rasa, religie,categorie sociala, boala) atâta timp cât oferta de vânzare este publica și are adresabilitate generala, inclusiv reclamanților din cauza.
În ceea ce privește condiția referitoare la necesitatea ca tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege, din cererea reclamanților ar transpare că efectul discriminatoriu pretins nu consta în intenția pârâților de vânzare a bunului proprietatea lor, ci din modalitatea de vânzare aleasa. Reclamanții pretind că, prin vânzare la licitație publica, vânzătorul urmărește obținerea unui preț mai mare (scopul imediat al vânzării) încălcându-li-se speranță legitimă că se vor putea bucura în mod efectiv de un drept de proprietate asupra locuințelor pe care le dețin cu chirie, ocrotita de Protocolul 1 CEDO și art.25 din Declarația Universala Drepturilor Omului.
Pe de o parte, ca urmare a anunțului privind licitația publică, nici unul din cele doua drepturi nu este încălcat sau atins în esența sa. Doar în situația excluderii directe sau indirecte a actualilor chiriași de la organizarea licitației, ar putea fi analizat o practica ilicita a autorității publice. Însă, oferta este publica și reclamanții pot acționa cu diligența necesară pentru protejarea intereselor lor. Pe de alta parte, nici un text normativ legal nu acorda dreptul de preemțiune sau de preferința al chiriașilor la cumpărarea locuințelor închiriate ( cu excepția OG 40/1999, inaplicabilă în speța) astfel că reclamanții nu au avut o justificata legitim privind cumpărarea apartamentului lor.
Faptul imputat pârâților - organizarea unei licitații publice pentru vânzarea apartamentului proprietatea reclamanților nu reprezintă un tratament juridic diferențiat fața de persoane aflate în situații comparabile și nu este de natura să încalce vreun drept legal al reclamanților, în condițiile în care nici un act normativ nu impune ca regula titularului proprietății private atribuirea bunului la un preț determinat, iar protecția sociala reprezintă o reglementare de excepție și nu un tratament juridic obișnuit. De altfel, prin Decizia nr. 38 din 30 ianuarie 2008 Curții Constituționale, s-a statuat că "în ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la formarea prețului de vânzare a imobilelor proprietate privată a statului, Curtea reține că acesta are obligația de a obține un preț cât mai mare, care se poate realiza exclusiv prin licitație publică. Această soluție se întemeiază pe dispozițiile art. 135 alin. (2) din Legea fundamentală, referitoare la obligația statului de a asigura protecția concurenței loiale, de valorificare a tuturor factorilor de producție și de protejare a intereselor naționale în activitatea economică și financiară, aceasta cu atât mai mult cu cât dintre beneficiarii dispozițiilor criticate fac parte și persoanele juridice de drept privat care trebuie să se supună regulilor economiei de piață". Totodată, Curtea Constituționala a argumentat că "posibilitatea de a cumpăra astfel de locuințe (locuințe din fondului locativ de protocol, proprietate publica a statului și locuințe proprietate privata a statului, aflate in administrarea Regiei Autonome Administrația Protocolului de Stat), prin negociere directă, creează, în favoarea deținătorilor lor, un privilegiu nejustificat obiectiv și rațional, deoarece sunt excluse de la licitație publică toate celelalte persoane îndreptățite a le cumpăra. În aceste condiții, poziția socială a demnitarilor și a înalților funcționari publici nu reclamă o măsură cu caracter social din partea statului".
A reținut prima instanță că, deși reclamanții au dobândit locațiunea asupra imobilului prin licitație directă,aceștia au solicitat ca, prin prezenta hotărâre, aceeași locuința să le fie vânduta în condițiile DL 61/1990 și Legii 85/1992 acte normative inaplicabile, hotărâre ce ar constitui tocmai o încălcarea a Protocolului 1 din CEDO. Fiind titular al dreptului de proprietate, pârâtul Municipiul I nu poate fi obligat în sensul transferării dreptului de proprietate în condițiile impuse de reclamanți fără încălcarea prevederilor Protocolului 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât Curtea a statuat că ingerința statului în exercițiul drepturilor cu caracter patrimonial trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Or, măsurile de ingerința în exercițiul liber al dreptului de proprietate al pârâtului sunt justificate de reclamanți exclusiv pe temeiul limitării prețului de achiziție având în vedere că raportul de locațiune este stabilit cu o unitate administrativ teritoriala și nu cu o persoana fizica. Întreaga construcție juridica a acestora referitoare la rolul statului și a părților componente ale acestuia este lipsita de suport, în condițiile în care tocmai dreptul la egalitate presupune respectarea de către autorității a accesului egal la bunurile și serviciile aflate în patrimoniul lor, în condițiile art. art. 123 al 2 din Legea nr. 215/2001.
În consecința, pentru considerentele arătate, instanța a reținut că în cauza nu s-au probat condițiile necesare reținerii unei fapte discriminatorii a pârâților, reclamanții având dreptul și posibilitatea de a dobândi în condiții egale cu celelalte persoane dreptul de proprietate asupra apartamentului închiriat.
Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr. 545 din 15.09.2008 - în care s-a concretizat opinia majoritară a membrilor completului de divergență- a admis apelul declarat de reclamanții și și a modificat în parte sentința Judecătoriei.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Municipiul I, reprezentat legal prin Primarul Mun. I și Consiliul Local I, reprezentat prin președinte.
S-a înlăturat starea discriminatorie existentă între chiriașii statului și chiriașii municipiului, în sensul obligării Municipiului I, reprezentat legal prin Primarul Municipiului I și Consiliul Local I, reprezentant prin președinte, la vânzarea către reclamanți apartamentului situat în I șos. - nr. 107.1004, tr. I,.6,.2, în condițiile Legii 85/1992 și ale 61/1990.
S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.
Pronunțând această decizie, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea discriminării, aceasta a fost respinsă doar formal de către prima instanță întrucât analizarea acesteia a fost subsumată fondului litigios.
Apelanții - reclamanți, și, aduc în dezbatere discriminarea formală ( de jure) rezultată dintr-o situație de fapt, care își are sursa direct în dispozițiile legislative, situație pe care numai pârâții o pot corecta. Discriminarea formală ( de jure) presupune diferențierea sau tratarea diferită a două persoane sau situații atunci când nu există nici o distincție relevantă.
În concret, apelanții - reclamanți solicită intervenția instanței pentru a sancționa atitudinea discriminatorie adoptată de pârâți față de modalitatea de accedere la proprietate asupra apartamentelor deținute în calitate de chiriași. Întreaga acțiune a apelanților - reclamanți este construită, în esență, pe următoarea argumentare: autoritățile locale refuză aplicarea chiriașilor municipiului, în condiții de egalitate cu chiriașii statului, a dispozițiilor art.1 din Legea 85/1992, plasând situația acestora în contextul dispozițiilor art.123 al.2 din Legea 215/2001. Susțin aceștia că sunt îndeplinite condițiile de comparabilitate și analogie ce pun în evidență încălcarea principiului egalității de șanse: categoria socială a chiriașilor, categoria proprietății private a statului, ce este formată din bunuri dobândite din venituri publice.
Tribunalul a constatat, în principal, că acțiunea apelanților - reclamanți este grefată pe dispozițiile art.27 din OG137/2000, art.16 din Constituție, art.6 și14 din CEDO, Protocolul 12 la Convenție.
În contextul acestor acte normative incidente, sarcina probei în materie de discriminare este inversată. Astfel, apelanții au obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar intimaților le revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare (art.20 din OG137/2000). În acest sens se pronunță și Curtea Europeană de Justiție în cazul and others Bulagaria, 43577/98,43579/98, 26.02.2004 și 6.07.2007 și cazul Jenkins. 96/80. În consecință, analizarea de către judecătorul fondului a situației litigioase, sub aspectul sarcinii probei prin aplicarea dispozițiilor art.1169 Cod civil este vădit nelegală.
Aplicând testul de discriminare, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile ce duc la existența inegalității între chiriașii statului și chiriașii municipiului: existența unor persoane aflate în situații comparabile; existența unui tratament diferențiat; existența unui criteriu de discriminare; tratamentul diferențiat care ca efect înlăturarea recunoașterii, folosinței și exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferențiat nu este justificat de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop nu sunt adecvate și necesare.
Conform contractului de închiriere prelungit succesiv, apelanții - reclamanți au închiriat la licitație publică apartamentul proprietatea privată a Municipiului I, situat în I șos. - nr. 105.1004, tr.I,.6,.2. operațiunea fiind supusă dispozițiilor art.123 al.2 din Legea 215/200, aspect recunoscut de ambele părți litigante.
Prin încheierea acestui contract apelanții - reclamanți au dobândit calitatea de chiriași asupra unui bun locativ, proprietatea privată a Municipiului Din acest moment raporturile de locațiune între chiriașii apelanți și autoritățile locale sunt guvernate de actele normative aplicabile acestei categorii sociale. Acesta a fost și înțelesul pe care autoritățile l-au dat raporturilor astfel stabilite, prin contractul de închiriere făcând trimitere la dispozițiile Legii 114/1996 și HG400/2003. Instanța a mai reținut și faptul că intenția legiuitorului de a supune legii speciale contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe atât din proprietatea statului cât și a unităților administrativ-teritoriale rezultă cu evidență și din dispozițiile art.1 din OUG8/20004.
În consecință, atât desfășurării relațiilor contractuale locative, cât și vânzării ce privesc apartamentul proprietatea privată a municipiului îi sunt incidente dispozițiile legii speciale ce asigură protecție chiriașilor și nu dispozițiile legii generale. Cu alte cuvinte, Legea 215/2001 al.2 este aplicabilă în toate cazurile în care are loc vânzarea unui bun din patrimoniul privat al municipiului și pentru care nu există o reglementare specială. Or, în cauză Legea 85/1992 este legea specială aplicabilă vânzării locuințelor deținute de chiriașii statului și ca atare aceasta trebuie aplicată și apelanților reclamanți.
Pentru a decide în acest fel, tribunalul a avut în vedere că există analogie și chiar similitudine între locuințele construite din fondurile statului, a căror vânzare cade sub incidența Legii 85/1992(art.1) și locuințele construite din fondurile municipiului. Nu s-a tăgăduit nici un moment că apartamentul nu ar face parte din patrimonial privat al municipiului, conform art.4 din Legea 213/1998, invocat de intimați prin întâmpinare. Mai mult pârâții, au recunoscut prin întâmpinare (fila 17 fond ) și chiar prin proiectul de vânzare că sunt de acord să vândă chiriașilor blocului 1004 apartamentele ce le dețin, însă asupra modalității de vânzare nu s-a ajuns la un acord, aceștia considerând că singura variantă legală fiind cea de vânzare la licitație publică.
Pentru a scoate în evidență comparabilitatea și analogia dintre patrimoniul statului și patrimoniul municipiului instanța a avut în vedere natura reală a surselor de finanțare a bunurilor ce le compun și anume aceea de finanțe publice, finanțe colectate și folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății, așa cum rezultă din Legea finanțelor publice 500/2002.
Astfel blocul 1004, din care face parte și apartamentul în litigiu, a fost dobândit de pârâtul Municipiul I prin HCL 331/29.11.2000 (fila 18 fond) ca urmare a sechestrului aplicat de DGFP I, fiind trecut din proprietatea SA în proprietatea privata a Municipiului I, construcția, în faza aflată la preluare, fiind realizată în vechiul regim statal, din fondurile statului. Blocul a fost finalizat, după cum susțin pârâții, în informațiile furnizate prin adresa nr.335/14.01.2007 (fila 45 fond), în urma sesizării în baza Legii 554/2004, din veniturile bugetului local, venituri care, potrivit Legii 500/2002 au tot natura de venituri sau finanțe publice.
Pe de altă parte, nu se poate ignora argumentarea justă a apelanților că municipiul nu poate fi disociat de stat, dat fiind caracterul unitar al statului. Că doar pentru o bună gestionare a intereselor colectivității legiuitorul a gândit și elaborat sistemul de descentralizare administrativă. Că principiul autonomiei locale, ce se reflectă și în privința patrimoniului, nu exclude, ci impune obligația autorităților locale de a respecta legile cu caracter special în materia protecției chiriașilor, aplicabile pe întreg teritoriu țării, în interesul comunităților locale, interese care, în domeniul locative, nu trebuie să fie în contradicție cu interesele chiriașului ( în acest sens sunt dispozițiile art.120 din Constituție).
Pentru aceste motive Tribunalul a constatat că există comparabilitate și analogie sub toate aspectele invocate de apelanți: categoria socială a chiriașilor, proprietatea privată a satului și sursa venituilor de constituire a proprietății private.
Prin consecință, art.1 din Legea 85/1992 este direct aplicabil chiriașilor municipiului și dă naștere în favoarea chiriașilor justițiabili unor drepturi pe care instanțele judecătorești trebuie să le apare.
Potrivit dispozițiilor art.1 din Legea 85/1992 "Locuintele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile <LLNK 11990 61 401901 0 27>Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi". În aplicarea acestei legi se impune a fi avută în vedere și decizia nr.5/21.01.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, admițând recursul în interesul legii a stabilit că, dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ (ipoteza apelanților).
Faptul că art.1, anterior citat, se adresează, în mod formal chiriașilor ce dețin locuințe construite din fondurile statului, nu exclude, ca, în același timp, să fie conferite drepturi chiriașilor ce dețin locuințe construite din aceleași fonduri publice din care sunt formate fondurile statului.
acestei dispoziții nu poate fi atenuată de dispozițiile art.135 al.2 din Constituție, ce reglementează protecția concurenței loiale, reținută de instanța de fond.
Astfel, raportându-ne strict la cazul dedus judecații, trebuie menționată obligația statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție] și, mai ales, de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent [art. 43 alin. (1) din Constituție].
Tribunalul a avut în vedere și decizia Curții Constituționale nr.28/1994, care, referindu-se la Legea 85/1992, arată că legiuitorul, stabilește o norma de justiție socială și economică, dând posibilitatea chiriașilor sa cumpere locuintele la construirea cărora direct sau indirect, în vechiul sistem statal-juridic, au contribuit.
Această abordare se impune și în cazul de față, dat fiind faptul că, apelanții în calitatea lor de contribuabili au participat la formarea fondurilor publice din care a fost construit blocul 1004.
În aceste condiții, este evident tratamentul diferit aplicat de autoritățile locale apelanților. Dacă chiriașilor statului intimații le aplică dispozițiile Legii 85/1992,ce reglementează dreptul la cumpărarea directă a apartamentelor deținute, în condițiile de preț prevăzute de /1990, chiriașilor municipiului le aplică dispozițiile Legii 215/2001 (art.123 al.2) ce reglementează dreptul la cumpărarea bunurilor proprietatea municipiului prin licitație publică (act normativ, cu caracter general, inaplicabil în condițiile existenței unui act normativ special).
În ceea ce privește criteriul de discriminare, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art.2 (1) din OG137/2000 ce prin sintagma "precum și orice alt criteriu" se înțelege un criteriu neutru de discriminare, cum este în cauză.
Tribunalul a mai constatat că intimații nu au justificat obiectiv aplicarea tratamentului inegal. Împrejurarea că apartamentul este proprietatea privată a municipiului nu poate fi prin ea înseși o explicație rațională și obiectivă. A admite argumentarea intimaților ar însemna, în disprețul îndeplinirii tuturor elementelor de comparabilitate și analogie între chiriașii statului și municipiului, a încălca un principiu de drept - acela al nediscriminării - principiu care se află la baza tradițiilor constituționale a Statului Român și a statelor membre uniunii. De asemenea, apartamentul în discuție fiind construit tot din venituri publice, în considerarea aceluiași principiu se impune gestionarea în aceeași manieră a suprafețelor locative edificate din aceleași fonduri.
Pentru aceste considerente, Tribunalul constatând că apelul este întemeiat și reținându-se discriminarea formală rezultată dintr-o situație de fapt, care își are sursa direct în dispozițiile legislative a dispus înlăturarea acesteia.
Dat fiind că aplicarea principiului nediscriminării implică faptul că sancțiunea să fie de natură a asigura o protecție juridică efectivă și eficientă, Tribunalul a obligat Municipiul I, reprezentat legal prin Primarul Municipiului I și Consiliul Local I, reprezentat prin președinte, la vânzarea către apelanții - reclamanți apartamentului situat în I șos. - nr. 105.1004, tr. I,.6,.2, în condițiile Legii 85/1992 și ale 61/1990. Aceasta deoarece sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării principiului inegalității de șanse trebuie să aibă față de intimații pârâți un efect disuasiv real.
La pronunțarea deciziei, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art.2 al.3 și al.1 lit.i și art.27 din OG137/2000, art.16 din Constituție, art.6 și14 din CEDO, Protocolul 12 la Convenție.
De asemenea, s-a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care arată, în cauza Marks contra Belgiei, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, că diferența de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Tribunalul a avut în vedere și jurisprudența Curții Constituționale, care, prin Decizia nr.135/1996, Decizia nr.20/2000, a reținut că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Opinia minoritară a relevat că cel de-al doilea capăt de cerere, incorect a fost respins de instanța de fond.
Într-o formă rezumată, existența discriminării directe presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință; existența uni criteriu de discriminare; tratamentul diferențiat să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, in condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; existența unor persoane sau situații aflate in poziții comparabile, conform art. 1 alin 3 din OG137/2000 republicată; tratamentul să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop nu sunt adecvate și necesare.
Apelanții își focalizează motivele de apel stăruind, în principal, în a argumenta existența elementelor de comparabilitate intre situația juridică in care se află și cea a chiriașilor beneficiari ai Legii 85/1992, prin raportare la categoria socială căreia îi aparțin ori la categoria de proprietate, respectiv la fundamentarea acesteia din urmă pe venituri publice.
Omite, însă, să analizeze aria de aplicabilitate a Legii 85/1992, respectiv a art. 7 din această lege, care, în alin 1, delimitează sfera bunurilor/imobilelor asupra cărora se aplică respectiv "Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, pana la data intrării în vigoare a prezentei legi [.]".
Imobilul asupra căruia reclamanții apelanți au calitatea de chiriaș nu aparține acestei categorii, el este dobândit de către municipiu ca bun aparținând domeniului privat al acestuia ulterior anului 2000, așa cum rezultă din Hotărârile nr. 331 din 29.11.2000 și 139 din 31.03.2003 ale Consiliului Local De altfel regimul lor juridic este cunoscut de către reclamanți și acceptat prin însăși accesarea dreptului ofertat public odată cu deschiderea licitației publice asupra închirierii acestor imobile.
Prin urmare, încheiat sub auspiciile art. 123 alin 2 din Legea 215/2001, normă imperativă, contractul de închiriere nr. 601 din 22.08.2007 plasează pe reclamanții - apelanți intr-o altă categorie juridică, distinctă de cea a chiriașilor beneficiari ai Legii 85/1992, așa încât argumentarea potrivit căreia aceștia s-ar afla intr-o situație cu suficiente criterii de comparabilitate cu aceștia este fundamentată pe premise eronate. Categoria socială nu se confundă cu categoria juridică, distinctă, căreia îi aparțin apelanții. Discriminarea este o negare a egalității, prezența ei înfrângând efectele celei de-a doua. Pentru a stabili dacă există discriminare atunci trebuie hotărât dacă există egalitate intre cele două categorii comparate. Egalitatea este un concept comparativ, iar compararea se impune a fi făcută asupra tuturor elementelor ce caracterizează situația celor comparați. Ori, nu poate fi acceptat ca pentru apelanți dobândirea calității de chiriaș să se facă sub imperiul unui regim juridic, iar cumpărarea acestor imobile să se facă sub un altul. Ca raport juridic unic, efectele acestuia nu pot fi tratate decât unitar, sub imperiul aceleiași norme. Altfel ar însemna să acceptăm că rezultantele unor premise diferite este obligatoriu să fie egale, ceea ce este ilogic.
Prin urmare, dacă discriminarea de iure înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nici o distincție relevantă intre ele, atunci regimul juridic distinct aplicabil apelanților (care au dobândit calitatea de chiriași prin licitație in condițiile art. 123 alin 2 din Legea 215/2001) față de regimul juridic al dreptului chiriașilor dobândit pentru imobile ce intră sub incidența Legii 85/1992 argumentat prin lege constituie o diferență relevantă, ce își are izvorul in voința legiuitorului pe care instanța nu are puterea să o înfrângă, cu atât mai mult cu cât aceasta are o justificare obiectivă, pentru că este subordonată principiilor legale, interne și comunitare, de gestionare a fondurilor publice.
O altă concluzie ar echivala cu un exces de putere al judecătorului și încălcarea principiului separației puterilor in stat.
Acesta este și sensul dat de Decizia 818/2008 a Curții Constituționale prin care s-a constat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Această concluzie face de prisos examinarea îndeplinirii celorlalte condiții pentru reținerea discriminării directe.
Municipiul I, prin primar și Consiliul Local I au declarat recurs considerând că decizia tribunalului este nelegală și netemeinică.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că instanța de apel nu a pus în dezbaterea contradictorie a părților și nu s-a pronunțat cu privire la excepția necompetenței generale a instanțelor în ceea ce privește constatarea existenței discriminării.
Recurenții reiterează excepția necompetenței generale a instanțelor de a constata existența discriminării susținând că OG nr. 137/2000 prevede limitativ situațiile în care sunt admisibile cererile adresate instanțelor, lăsând în competența Colegiului Director al Consiliului constatarea existenței discriminării.
Învederează recurenții că nu a fost emisă vreo hotărâre de consiliu prin care să se dispună asupra modului de vânzare a apartamentelor din blocul 1004, împrejurare care determină prematuritatea formulării cererii de chemare în judecată.
În aceste condiții, recurenții consideră că nu s-a produs nici o discriminare, ei fiind chemați în judecată în urma unui simplu anunț prin care se aducea la cunoștința publică intenția de vânzare a locuințelor din blocul 1004.
Învederează recurenții că intimaților le-a expirat în cursul anului și contractul de închiriere, astfel că hotărârea tribunalului nu mai poate fi pusă în executare ca urmare a faptului că apartamentele din fondurile statului pot fi vândute doar chiriașilor, calitate pe care intimații nu o mai au.
Cu privire la fondul litigiului, recurenții arată că legea însăși face distincție între domeniul privat al statului și cel al unităților administrativ teritoriale.
În acest sens, recurenții invocă prevederile art. 4 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 27, 119 și 123 din Legea nr. 215/2001, care constituie cadrul legal al vânzării bunurilor proprietate privată a unităților administrativ teritoriale.
Recurenții arată că Legea nr. 85/1992 nu este aplicabilă în speță, deoarece aceasta vizează doar chiriașii din locuințele construite din fondurile statului înainte de intrarea în vigoare a actului normativ.
Mai apreciază recurenții că nici legislația europeană invocată nu este aplicabilă în cauză, deoarece nu există nici un act administrativ sau normativ care să confere apelanților o speranță legitimă.
În ceea ce privește Protocolul nr. 1 la CEDO, recurenții pretind că acesta nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, ci impune obligația statelor contractante de a respecta dreptul de proprietate privată ce aparține persoanelor fizice sau juridice, însă intimații nu au un asemenea drept ce se cere a fi respectat.
Intimații și au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.
Susțin intimații că ei nu au cerut niciodată înlocuirea unui act normativ cu un altul, ci respectarea egalității în aplicarea aceluiași act normativ - Legea nr. 85/1992, art. 1.
Mai consideră intimații că recurenții nu justifică interes în invocarea excepției necompetenței materiale a instanței atât timp cât constatarea discriminării este subsumată fondului litigios, iar excepția prematurității formulării acțiunii este neîntemeiată.
Sub aspectul fondului litigios, intimații susțin că recurenții interpretează greșit dispozițiile OG nr. 137/2000 și ale Legii nr. 85/1992.
Legal citat, Consiliul pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare în cauză.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Examinând recursul declarat de Municipiul I, prin primar și de Consiliul Local, prin președinte, Curtea reține că acesta este întemeiat.
Recurenții nu au indicat motivele de recurs, însă criticile formulate sunt susceptibile de a fi încadrate în motivele prevăzute de art. 304 punctele 5 și 9 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 304 punctul 5 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin aceasta, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancționarea nulității de art. 105 alin. 2.
Acest motiv de casare este incident în prezenta cauză.
În acest sens, Curtea reține că, prin motivele de apel, și - au criticat sentința judecătoriei, printre altele, sub aspectul respingerii ca inadmisibil a capătului de cerere ce viza constatarea dreptului acestora de a nu fi discriminați în raport de o categorie similară de chiriași.
Apelanții au dezvoltat această critică susținând că, potrivit OG nr. 137/2000, pentru constatarea actului sau faptului discriminării, persoana are la alegere, fie calea deschisă de art. 20 - adresarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării - fie dreptul de a se adresa instanței pentru constatarea directă a discriminării ori doar pentru despăgubiri, atunci când s-ar considera.
Apelanții și-au întemeiat criticile și pe dispozițiile art. 14 din CEDO și ale Protocoalelor nr. 1 și 12 la CEDO.
Prin întâmpinarea formulată, intimații Municipiul I, prin primar și Consiliul Local I au invocat excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată pentru a constata existența unei discriminări.
Competența generală a instanțelor de judecată presupune delimitarea sferei de activitate a acestora față de sfera de activitate a celorlalte organe ale statului.
Raportat la cele două excepții, Curtea reține că ambele vizează același aspect, respectiv posibilitatea reclamanților - intimați de a se adresa instanței de judecată în vederea constatării discriminării lor, în calitate de chiriași ai unui apartament - proprietatea Municipiului I - prin raportare la persoanele care sunt chiriașe în apartamentele proprietate de stat.
Curtea mai reține că, în prezenta cauză, judecătoria, din oficiu a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la constatarea discriminării reclamanților, a admis această excepție și a respins ca inadmisibil capătul de cerere mai sus menționat.
Analizând criticile formulate de reclamanți cu privire la modul de soluționare a excepției inadmisibilității și a capătului de cerere privind discriminarea, Tribunalul a admis apelul reclamanților și a modificat în parte sentința judecătoriei.
A fost admisă acțiunea promovată de și - și s-a dispus înlăturarea stării de discriminare existente între chiriașii statului și chiriașii municipiului, obligând pârâții să vândă reclamanților apartamentul din litigiu, în condițiile Legii nr. 85/1992 și ale Decretului - Lege nr. 61/1990. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.
Curtea constată că, prin modul de soluționare a apelului, tribunalul a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă.
Astfel, tribunalul a nesocotit prevederile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, conform cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Acest text instituie principiul disponibilității în procesul civil, potrivit căruia reclamantul fixează în cererea de chemare în judecată limitele și obiectul acțiunii, iar instanța nu poate depăși limitele acțiunii stabilite de reclamant, în sensul de a-i acorda mai mult decât a cerut sau altceva decât obiectul pricinii supuse judecății.
Principiul disponibilității este aplicabil și în căile de atac, instanțele fiind ținute, în toate gradele de jurisdicție, să se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost investită.
Soluționarea cauzei cu respectarea dispozițiilor legale citate trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârii, astfel că, nu poate constitui o aducere la îndeplinire a acestei îndatoriri mențiunea ce s-ar face în considerente cu privire la un anumit capăt de cerere.
În prezenta cauză, tribunalul a reținut în considerentele deciziei recurate că motivul de apel referitor la admiterea excepției inadmisibilității primului capăt de cerere - cu consecința respingerii acestuia ca inadmisibil - este întemeiat.
Astfel, tribunalul a expus pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care capătul de cerere referitor la constatarea existenței discriminării este admisibil, iar apoi a procedat la analizarea fondului acestui capăt de cerere ajungând la concluzia că este întemeiat.
Însă, prin dispozitivul deciziei recurate, nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității cererii de constatare a discriminării reclamanților de către pârâți și nici asupra acestui capăt de cerere, pronunțându-se direct asupra celui de-al doilea capăt de cerere care viza înlăturarea stării de discriminare și a cărui rezolvare depindea, în mod necesar, de modul de soluționare a primului capăt de cerere.
Curtea apreciază că tribunalul a încălcat și prevederile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Având în vedere că judecătoria - prin dispozitivul sentinței pronunțate - a respins primul capăt de cerere ca inadmisibil - consecință a admiterii excepției inadmisibilității -, tribunalul trebuia să dea eficiență dispoziției de ordine publică mai sus menționate și, în urma admiterii apelului, să desființeze sentința atacată, trimițând cauza spre rejudecare la instanța de fond spre a nu prejudicia părțile de beneficiul unui grad de jurisdicție.
Curtea consideră că excepția referitoare la admisibilitatea cererilor având ca obiect constatarea discriminării și implicit, la competența generală a instanțelor de a soluționa asemenea cereri este neîntemeiată raportat la dispozițiile art. 27 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Potrivit textului, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Este adevărat că art. 27 format obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională a României, care, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, 819/2008, 820/2008 și 821/2008, a reținut că prevederile sale sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor, la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Rezultă, astfel, că prevederile art. 27 sunt constituționale, excepție făcând situațiile expres și limitativ prevăzute în conținutul deciziilor instanței de control constituțional.
Raportat la acest text, Curtea reține că persoanele care se consideră discriminate se pot adresa direct instanțelor judecătorești pentru a se constata existența discriminării, pe calea dreptului comun.
De altfel, dacă acest text nu ar permite instanțelor să se pronunțe cu privire la cererile care au obiect discriminarea, Curtea apreciază că instanțele se pot pronunța, totuși, cu privire la asemenea cereri pe terenul art. 14 din CEDO și a art. 1 din Protocolul 12 la CEDO prin raportare la art. 20 din Constituția României.
Față de cele ce preced, Curtea reține că atât hotărârea tribunalului, cât și ce a judecătoriei sunt nelegale. Astfel, în baza art. 312 alin. 1 teza I și alin. 5 Cod procedură civilă se va admite recursul declarat de Municipiul I, prin primar și de Consiliul Local I și se va casa decizia recurată.
Se va respinge excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la constatarea existenței discriminării între reclamanți, în calitate de chiriași ai municipiului și chiriașii din imobilele, proprietatea statului și se va trimite cauza la judecătorie pentru rejudecarea fondului tuturor capetelor de cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de Municipiul I, Primarul Municipiului I și Consiliul Local I împotriva deciziei civile nr. 545 din 15 septembrie 2008 Tribunalului Iași și a sentinței civile nr. 2477 din 22 februarie 2008 Judecătoriei Iași, pe care le casează.
Respinge excepția inadmisibilității capătului de cerere privind combaterea discriminării.
Dispune trimiterea cauzei la Judecătoria Iași, pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 13.11.2009.
Judecător Judecător
- - -
Grefier
02 exemplare / 11 decembrie 2009
Tribunalul Iași:
OPINIE SEPARATĂ
În aplicarea art. 312 Cod procedură civilă opinia separată este în sensul admiterii recursului, modificării în tot a deciziei atacate, respingerii apelului declarat de reclamanți și pe fond a păstrării sentinței civile nr. 2477/22.02.2008 a Judecătoriei Iași.
1. Decizia atacată este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești ( art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă ).
Prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt stabilite în art. 19 competențele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și modalitatea sesizării, la cererea persoanei care se consideră discriminată.
În articolul 20 alineat 2 se prevede că sesizarea este soluționată prin hotărâre a Colegiului director, supusă căii de atacla instanța de contencios administrativîn condițiile legii ( alineat 9).
În articolul 27 Ordonanța prevede că " Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fațainstanței de judecatăo cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun ", ceea ce impune incidența art. 721 Cod procedură civilă, a competenței materiale a judecătoriei în primă instanță ( art. 1 ) și a căilor de atac, apel și recurs. Curtea Constituțională prin Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008 și Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008 constatat că prevederile art. 1, art. 2 alineat 3 și art. 27 alineat 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze oriă refuzeaplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii șisă le înlocuiascăcu norme create pe cale judiciară sau cuprevederi cuprinse în alte acte normative.
Tribunalul, prin constatarea discriminării a înlocuit prevederile cuprinse în legea nr. 215/2001 art. 123 cu regimul juridic al imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 85/1992 și dreptul de preemțiune al chiriașilor, respectiv a stabilirii prețului apartamentului conform Decretului Lege nr. 61/1990.
Reluarea considerentelor din opinia separată nu se impune.
2. Pe fondul cauzei, se reține că în materia proprietății legiuitorul a reglementat vânzarea - cumpărarea locuințelor construite din fondurile statului, deținute de chiriași, prin norme cu caracter social, obiect al vânzării fiind locuințele cu suprafață normată, pe membru de familie, de până la 10 mp.
De dispozițiile art. 1 alineat 2 și art. 3 din Legea nr. 85/1992 beneficiază numai o categorie de chiriași, cei care aveau această calitate la data adoptării legii, ori care au dobândit calitatea de chiriași ulterior, pentru aceeași normă locativă, sub condiția păstrării regimului juridic al locuinței " din fondul statului sau unităților economice ".
Imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor a căror regim juridic îl reglementează Legea nr. 85/1992.
Statutul juridic diferit al cumpărătorilor, imobilul fiind proprietatea privată a unității administrativ - teritoriale, impune la formarea prețului - modalitatea înstrăinării fiind prin licitație - obținerea unui preț cât mai mare.
Dreptul de preemțiune stabilit de chiriaș - contractul de închiriere fiind încheiat prin licitație - reglementează doar prioritatea la cumpărare, în condiții identice și nu dobândirea de bunuri în condiții avantajoase, prin înlocuirea unor prevederi legale cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, ca efect al constatării discriminării prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Situația de fapt stabilită în considerentele sentinței are corespondent în probele dosarului, motivarea în drept a dat o rezolvare completă problemelor de drept supuse dezbaterii, dispozițiile legale în materie nu sunt încălcate.
Președinte,
- - -
02 exemplare / 15 decembrie 2009
Președinte:Cormanencu Stanciu ValeriaJudecători:Cormanencu Stanciu Valeria, Georgeta Protea, Georgeta
