Obligație de a face. Decizia 662/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 662/
Ședința publică din 24 aprilie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții și, domiciliați în S,-, împotriva deciziei civile nr.365 din 19 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
În lipsa părților, acestea nefiind citate.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea din 17 aprilie 2008 - încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie - pronunțarea fiind amânată pentru astăzi, 24 aprilie 2008.
CURTEA,
Prin decizia civilă nr. 365 din 19 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Mureșa admis apelul declarat de pârâții, și, împotriva sentinței civile nr. 478 din 30 aprilie 2007, Judecătoriei Sighișoara.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții și, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile și păstrarea sentinței civile, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Ca motiv de recurs au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs au arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor OUG nr. 40/1999 și a dispozițiilor legale menite să apere dreptul de proprietate.
Prin interpretarea acestui act normativ, în lumina principiului respectării proprietății, constatând o disproporție între interesul general și protecția dreptului individual la respectarea proprietății se pune în discuție însăși rațiunea, adoptarea și existența OUG nr. 40/1999. Acest act normativ este în vigoare și aplicarea lui este obligatorieerga omnes.
În mod injust instanța trece peste dispozițiile art. 9-10 din OUG nr. 40/1999 și creează confuzia că după ce ei au pierdut proprietatea imobilului - în anul 2003 - acesta ar fi revenit pârâților. Dreptul acestora nu a fost recunoscut de instanțele judecătorești, doar în urma unui proces terminat în 17 octombrie 2006. Abia de la acest moment se poate discuta de apărarea și respectarea dreptului de proprietate al intimaților pârâți și nu din anul 2003. Redevenind proprietari în anul 2007, în urma întabulării dreptului de proprietate și după dobândirea rolului fiscal, pârâții trebuie să se conformeze dispozițiilor OUG nr. 40/1999.
Dacă urmează logica instanței de apel, OUG nr. 40/1999 creează o disproporție de tratament între interesul general și protecția dreptului de proprietate, care ar duce la neaplicarea acestui act normativ. Acest punct de vedere este în contradicție vădită cu voința legiuitorului, care a înțeles să protejeze interesul general, astfel că, indiferent de motivațiile avute în vedere, ceea ce se aplică este legea și de beneficiile acestei legi trebuie să beneficieze și ei.
Nu au negat niciodată abuzul care a fost făcut de statul român împotriva dreptului intimaților, dar și ei au fost tot victime ale aceluiași sistem. Casa lor a fost demolată și au primit în chirie imobilul în litigiu, pe care l-au cumpărat și cu privire la care s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare. Nu li se pot refuza beneficiile unui act normativ în vigoare, adică închirierea imobilului pentru 5 ani.
Intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei Tribunalului Mureș ca fiind legală, temeinică și în afara oricărei critici, și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată în faza recursului.
În motivarea întâmpinării au arătat că instanța de apel în mod real a observat că reclamanții nu sunt îndreptățiți a beneficia de dispozițiile OUG nr. 40/1999. Calitatea de proprietar pierdută de reclamanți nu atrage în mod automat redobândirea calității de chiriași ai imobilului. Aceasta trebuie redobândită la cererea lor iar nu din oficiu. Nu au mai plătit nicio chirie. Aprecierea instanței de apel cu privire la interesul general reprezentat de protecția și respectarea dreptului de proprietate au fost perfect racordate la jurisprudența CEDO în domeniu, la practica judiciară internă.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenții invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, respectiv că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv neaplicarea prevederilor OUG nr. 40/1999. Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă analiză a acestor dispoziții legale, însă în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituția României și art. 480 Cod civil, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În spețe similare - cauza Radovici și Stănescu contra României - Hotărârea CEDO din 2 noiembrie 2006 și cauza Cleju și Mihalcea contra României - Hotărârtea CEDO din 8 februarie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la concluzia că s-a ajuns la o disproporție între interesul general al chiriașilor și protecția dreptului individual la respectarea proprietății bunurilor, aducându-se atingere dreptului de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pornit de la analiza art. 1 al Protocolului nr. 1, care conține 3 norme distincte: prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții, în privința celei de-a treia, consemnată în al doilea alineat, era recunoaște statelor puterea, între altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general.
Curtea a relevat că nu se contestă că OUG nr. 40/1999, a cărei aplicare de către prima instanță a dus la menținerea reclamanților în imobilul proprietatea pârâților, se traduce într-o reglementare a folosirii bunurilor și că al doilea alineat al art. 1 al Protocolului nr. 1 intră prin urmare în joc. S-a apreciat că din moment ce implica riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, autoritățile erau obligate să aplice proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, prevăzând anumite garanții pentru punerea lor în practică și incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (cauzele "Imobiliare Saffi contra Italiei, Scolla contra Italiei).
Chiar ținând cont de ampla marjă de apreciere lăsată statelor din punct de vedere al art. 1 citat anterior, Curtea a considerat că a sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de OUG, impunându-le o obligație atât de grea ca cea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de 5 ani, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Radovici și Stănescu contra României).
Într-o altă hotărâre (cauza Cleju și Mihalcea contra României), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, intervenind într-un domeniu legat de art. 1 din Protocolul nr. 1, legiuitorul național trebuie să asigure un "just echilibru" între interesele divergente în cauză și, în același timp, să permită jurisdicțiilor să facă o aplicare efectivă a acestui principiu. OUG nr. 40/1999 duce la o protecție disproporționată a interesului chiriașilor în detrimentul proprietarilor.
Față de cele reținute mai sus, instanța de recurs constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile constituționale conform cărora - "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale".
Cum în speță s-a probat aplicabilitatea Convenției și nu a OUG nr. 40/1999, raportat la starea de fapt corect reținută de instanța de apel, Curtea opinează că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și nici motive de ordine publică conform art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă.
Ca atare, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul declarat de reclamanți urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții și, domiciliați în S,-, jud.M, împotriva deciziei civile nr.365 din 19 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24 aprilie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
Red. GREFIER,
Tehnored. BI/2ex pentru, fiind în
Jud.fond: concediu de odihnă, semnează
Jud.apel:; Prim grefier,
-2.07.2008-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
