Partaj bunuri comune. Jurisprudență. Decizia 359/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA CIVILĂ MIXTĂ
DOSAR NR-
COMPLETUL - I/
DECIZIA CIVILĂ NR. 359/2009 -
Ședința publică din 3 martie 2009
PREȘEDINTE: Roman Florica R - - judecător
- - - - JUDECĂTOR 2: Bocșe Elena
- - - - JUDECĂTOR 3: Pantea Viorel
- - - - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursurilor civile declarate de reclamantul domiciliat în O,-,. 10, județul B și de pârâta domiciliată în O,-, - 82,. 7, județul B, împotriva deciziei civile nr. 382 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, prin care a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 6222 din 24 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr-, având ca obiect: partajarea bunurilor comune.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi, se prezintă pentru recurentul reclamant - lipsă, avocat, în baza împuternicirii avocațiale din 9.12.2008 emisă de Baroul Bihor - Cabinet individual, lipsă fiind recurenta pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că recursul reclamantului este legal timbrat cu suma de 9,5 lei, achitată prin chitanța nr. -/9.12.2008 emisă de Poșta Română și timbru judiciar de 1,5 lei, recursul pârâtei nu este timbrat, deși partea a fost legal citată cu mențiunea timbrării, recurentul reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, după care:
Reprezentanta recurentului reclamant invocă excepția netimbrării recursului declarat de pârâtă.
Nefiind alte probe ori cereri de formulat, instanța acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta recurentului reclamant solicită admiterea excepției și în consecință, a se dispune anularea recursului pârâtei ca netimbrat. În ce privește recursul reclamantului, solicită admiterea acestuia, modificarea deciziei tribunalului în sensul respingerii apelului, cu consecința menținerii în întregime a sentinței primei instanțe și obligarea părții adverse la cheltuieli de judecată. Arată că în mod nejustificat și fără a se mai administra vreo probă, instanța de apel a modificat sentința de fond și a atribuit imobilul către pârâtă, doar pentru simplul fapt că aceasta l-a ocupat neîntrerupt, în cauză nefiind respectate criteriile legale ce trebuie avute în vedere la partajul în natură.
CURTEA DE APEL,
deliberând,
Constată că, prin sentința civilă nr. 6222 din 24 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr-, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtei și în consecință s- constatat că sub durata căsătoriei, părțile au dobândit ca bun comun imobilul situat în O,-, - 82,. 7, înscris în ind. nr. 62746 O, nr. top. 8455/8/7, în natură fiind apartament compus din două camere și dependințe; s-a constatat că fiecare dintre părți a avut o cotă de contribuție egală, de 1/2 parte fiecare, la dobândirea bunului comun; s-a dispus partajarea imobilului menționat, în sensul atribuirii acestuia în natură în favoarea reclamantului, cu obligarea lui la plata unei sulte în sumă de 63.500 lei în favoarea pârâtei, suma urmând a fi actualizată la data plății efective; s-a respins acțiunea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențională împotriva reclamantului pârât reconvențional, ca nefondată și nedovedită și a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.089,3 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Părțile au fost căsătorite începând cu luna mai a anului 1993, iar căsătoria lor a fost desfăcută prin sentința civilă nr. 1609/1997 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă (fila 6 dosar).
Cei doi foști soți sunt coproprietari în devălmășie asupra imobilului ce face obiectul acțiunii principale, imobil situat în O,-, - 82,. 7, înscris în nr. 62746 O, nr. top. 8455/8/7.
Referitor la mobila la care face referire pârâta, atâta timp cât aceasta a fost primită ca moștenire de fiul pârâtei din prima căsătorie, așa cum a indicat aceasta, lucru recunoscut de către reclamant, acest bun nu poate intra în masa bunurilor comune partajabile. Nu a fost dobândit de către nici unul dintre soți, nu este nici bun propriu al pârâtei.
De asemenea, față de celelalte bunuri rămase, reclamantul a susținut că nu sunt supuse partajării, deoarece toate au fost valorificate în timpul căsătoriei, iar banii obținuți au fost folosiți în comun. Astfel, s-a dovedit prin actul depus la fila 22 din dosar, că reclamantul a avut dinainte de căsătorie, din anul 1992, un autoturism Mitsubishi L 3 Diesel, care a fost vândut în timpul căsătoriei cu pârâta. Tot în timpul căsătoriei, la data de 17.10.1993, a fost dobândit și autovehiculul Renault, și acesta fiind vândut în timpul căsătoriei, la data de 4.04.1994. Situația a fost recunoscută inclusiv de către pârâtă prin răspunsurile ei la interogatoriul luat în fața instanței. Banii obținuți din vânzarea celor două mașini au fost investiți în achiziționarea apartamentului în litigiu și în cumpărarea autoturismului Mercedes, după cum susține reclamantul. Pârâta a recunoscut parțial aceste afirmații, recunoscând faptul că o parte din bani au fost folosiți la achiziționarea imobilului, dar nu pentru autoturism, arată ea.
În ceea ce privește autoturismul Mercedes 207 D, pârâta reclamantă reconvențională a susținut că acesta a fost înstrăinat de către reclamant după divorț. Aceeași martoră pentru pârâtă, a menționat că l-a văzut pe reclamant plecând cu mașina după divorțul părților și a auzit ulterior că mașina a fost vândută. Afirmația acesteia este contrazisă însă de copia contractului de vânzare-cumpărare depusă la fila 26 dosar, din care rezultă că autoturismul Mercedes a fost vândut în luna august 1994, deci în timpul căsătoriei părților. Instanța a dat mai mare valoare probantă înscrisului depus la dosar, neconsiderând declarația martorei o probă relevantă sub acest aspect.
În final, în ceea ce privește societatea " " -, la care a făcut referire pârâta, aceasta nu și-a dovedit susținerea în nici un mod, nici prin martori, nici cu acte.
Față de toate probele administrate în cauză, instanța a considerat că acțiunea reconvențională formulată nu a fost dovedită și deci, nu este întemeiată.
Referitor la partajarea imobilului, instanța a reținut că reclamantul a fost cel care a solicitat atribuirea lui în natură, învederând de asemenea, că pârâta nu dispune de bani pentru plata unei eventuale sulte. Pârâta nu a propus nici o variantă de partajare, arătând doar că nu este de acord cu cea solicitată de reclamant.
În cauză s-a efectuat un raport de expertiză tehnică, de către expertul (filele 48-53 dosar), care a evaluat apartamentul în litigiu la suma de 127.000 lei. Nici una dintre părți nu a avut obiecțiuni de formulat la această expertiză.
De aceea, față de cele anterior arătate, instanța a atribuit imobilul în favoarea reclamantului cu obligarea lui la plata unei sulte în sumă de 63.500 lei, în favoarea pârâtei, corespunzătoare cotei ei de 1/2 parte din apartament, sumă ce urmează să fie actualizată la data plății efective.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a formulat apel pârâta, solicitând modificarea în parte a sentinței atacate în sensul de a se dispune atribuirea imobilului în natură către apelanta pârâtă, cu obligarea sa la plata unei sulte către reclamant.
Prin decizia civilă nr. 382 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, s-a admis ca fondat apelul și a fost schimbată în parte sentința primei instanțe în sensul că s-a dispus partajarea imobilului în sensul atribuirii acestuia în natură, în favoarea pârâtei, cu obligarea sa la plata unei sulte în sumă de 63.500 lei în favoarea reclamantului -, suma urmând a fi reactualizată la data plății efective; s-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate și a fost obligat intimatul la cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei în favoarea apelantei.
În motivarea deciziei, tribunalul reține următoarele:
În sensul art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă, prin cerere nouă făcută în apel se înțelege o cerere diferită prin obiect sau cauză de cererea inițială, sau când nu este prezentată în aceiași calitate sau când atribuie intimatului o altă calitate decât cea pe care o avea la prima instanță.
Or, nici una din aceste situații nu se regăsește în cauza de față, obiectul pricinii rămânând neschimbat, și anume partajul. Nu se poate reține ca fiind o cerere nouă solicitarea apelantei de a-i fi atribuit în natură imobilul, în condițiile în care aceasta modalitate reprezintă o simpla variantă de partajare, ce trebuie avută în vedere de instanță.
Această concluzie se impune în cauză cu atât mai mult cu cât deși o astfel de cerere nu a fost formulată explicit în fața instanței, ea putea fi ușor reținută avându-se în vedere poziția procesuală a pârâtei apelante.
Instanța de fond însă nu a lămurit această problemă, ci s-a limitat a constata că pârâta nu a solicitat atribuirea imobilului, fapt considerat suficient pentru atribuirea imobilului către reclamant, deși pârâta s-a opus în mod categoric acestei variante de partaj.
În aceste condiții, având în vedere și faptul că ambele părți au cotele egale de contribuție la dobândirea imobilului, partajul trebuia pronunțat prin raportare la criteriile prevăzute de art. 673 indice 9 și 10 Cod procedură civilă.
Aceste criterii sunt favorabile apelantei pârâte, întrucât ea este cea care a locuit în mod neîntrerupt în imobil de la căsătoria părților, împreună cu copilul lor minor. Atribuirea imobilului către reclamant ar duce la lipsirea acestora de un spațiu locativ, posibilitatea apelantei de a-și găsi în termen scurt o altă locuință fiind vizibil redusă.
Nu pot fi reținute nici apărările reclamantului intimat privind imposibilitatea plății sultei de către apelanta pârâta, aceasta fiind o simplă speculație în lipsa unui probatoriu în acest sens. Mai mult, posibilitățile financiare ale părților de plată a sultei constituie un criteriu cu totul și cu totul subsidiar, în condițiile în care creditorul are un privilegiu asupra imobilului pentru plata sultei, realizarea acestei creanțe fiind așadar garantată.
În consecință, pentru ansamblul considerentelor de fapt și de drept expuse mai sus, instanța a admis calea de atac potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Împotriva acestei decizii, în termen au formulat recurs atât reclamantul, cât și pârâta.
Reclamantul a solicitat modificarea deciziei instanței de apel în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea în tot a sentinței de fond, ca fiind legală și temeinică.
În motivarea recursului s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 673 Cod procedură civilă, împrejurarea că pârâta a locuit în imobil neregăsindu-se prin criteriile textului de lege invocat.
Nu s-a avut în vedere că pârâta nu a solicitat niciodată atribuirea imobilului, împrejurarea că recurentul locuiește cu chirie, că acesta a efectuat îmbunătățirile la imobil aproape în întregime, deși nu a solicitat cotă contributivă majoră.
A mai invocat recurentul că pârâta nu are posibilități materiale să-i plătească sulta.
Pârâta a invocat, prin motivele de recurs, că deține cotă contributivă de 75 % din imobilul în litigiu.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, Curtea constată că aceasta este legală și temeinică.
Cu privire la recursul reclamantului, Curtea apreciază că sunt nefondate criticile acestuia.
În mod just a reținut Tribunalul Bihor că dată fiind natura acțiunii de partaj, este nerelevant că pârâta nu a solicitat atribuirea imobilului la fond, cât timp s-a opus admiterii acțiunii reclamantului.
De asemenea, Tribunalul Bihora avut în vedere criteriile prevăzute de art. 673 Cod procedură civilă, esențial în prezenta cauză fiind împrejurarea că pârâtei i-a fost încredințat spre creștere și educare copilul minor al părților, precum și aceea că de la data divorțului, pârâta locuiește împreună cu minorul în imobilul din litigiu.
Aceste criterii fiind majore, este nerelevantă susținerea recurentului potrivit căreia nu are unde locui și că a avut contribuție mai mare la îmbunătățirile făcute apartamentului.
Nici susținerea potrivit căreia pârâta nu ar deține mijloace materiale pentru plata sultei nu este relevantă, cât timp există mijloace procedurale pentru executarea creanțelor.
Cu privire la recursul declarat de pârâtă, instanța reține că deși aceasta a fost citată pentru două termene de judecată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru, nu s-a conformat și nu și-a îndeplinit obligația legală în acest sens, considerent față de care urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 în ce privește recursul declarat de pârâtă.
Pentru aceste motive, în baza art. 316 raportat la art. 296 Cod procedură civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și va fi anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâtă, hotărârea instanței de apel urmând a fi păstrată în întregime.
Cheltuielile de judecată ocazionate în recurs vor fi compensate în baza art. 276 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează ca netimbrat recursul civil declarat de pârâta.
RESPINGE ca nefondat recursul civil declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 382 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 3 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
R - - - - - - -
red.R
jud.fond.
jud.apel. -
dact.
2 ex./11.03.2009
Președinte:Roman FloricaJudecători:Roman Florica, Bocșe Elena, Pantea Viorel
