Partaj judiciar Proces partaj Imparteala judiciara. Decizia 963/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 963
Ședința publică din 20 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Florin Șuiu
JUDECĂTOR: G -
JUDECĂTOR 2: Gheorghe Oberșterescu
GREFIER: - -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 229/A din 24 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T prin Primar și intervenienții intimați și, având ca obiect partaj judiciar.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 9 octombrie 2008 prin care s-a amânat pronunțarea la data de 15 octombrie 2008 și ulterior la 20 octombrie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin decizia civilă nr. 229/24.03.2008, Tribunalul Timiș - Secția civilă a respins apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.10136/2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentința civilă nr.10136/22.10.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosar nr-, a fost admisă acțiunea reclamantului în calitate de moștenitor testamentar al defunctei reclamante, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului T si Primăria Municipiului T prin Primarul Municipiului T și a fost respinsă cererea de intervenție în interesul pârâților formulată de intervenienții și.
A fost sistată starea de coproprietate asupra imobilului înscris în CF ind.- T sub nr. top.321/VII, constând din apartamentul nr.7 din imobilul casa cu două etaje și mansardă situat în T,-, prin atribuirea în proprietatea exclusivă a pârâtului Statul R și a fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 58.062 Euro, în echivalentul în lei la data plății, cu titlu de sultă.
Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost îndreptățit pârâtul Statul Român să își intabuleze în CF dreptul de proprietate în cotă de 1/1 asupra imobilului de mai sus, cu titlu de sistare stare de coproprietate, dar a fost și obligat să plătească reclamantului suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că la data sesizării judecătoriei, asupra imobilului inscris în CF col 126, CF ind.- T sub nr. top.321/VII (filele 6-10 si 18-21), constând din apartamentul nr.7 din imobilul casă cu două etaje și mansardă situat în T,-, erau coproprietari reclamanta în cotă de 6/10, cu titlu de restituire în natură în baza Dispoziției nr. 43/5.01.2006 a Primăriei T emisă în temeiul Legii 10/2001 și Statul Român, cu titlu de naționalizare, în cotă de 4/10 parte.
Conform certificatului de deces seria - nr.- eliberat la 10.07.2007 de Primăria Municipiului T reclamanta a decedat la 7.07.2007, iar calitatea procesuală a acesteia s-a transmis în favoarea legatarului -.
Judecătoria a observat că potrivit expertizei tehnice administrate în cauză efectuată de expert ing. (fila 114), valoarea de circulație a imobilului în cauză este de 96.770 Euro, din care 58.062 Euro reprezintă contravaloarea cotei de 6/10 parte ce există în patrimoniul reclamantului, iar 38.708 Euro reprezintă contravaloarea cotei de 4/10 parte ce există în patrimoniul pârâtului Statul Român. Potrivit aceluiași expert, imobilul nu este comod partajabil în natură din punct de vedere tehnic, întrucât are o singură ușă de acces, un hol de acces, o bucătărie, o baie, fiind semidecomandat.
Văzând dispozițiile art. 728 Cod civil, potrivit cărora nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, a respins cererea de intervenție în interesul pârâților și a dispus sistarea stării de coproprietate asupra imobilului prin atribuirea acestuia în natură, pârâtului Statul Român, reținând criteriile exemplificative ale art.673, ind.9 Cod procedură civilă și prevederile art.673, ind.10, alin.4 Cod procedură civilă.
Astfel, judecătoria a reținut că în baza contractului de închiriere nr.17123/7.11.2000, Statul Român exercita dreptul de folosință asupra apartamentului în litigiu, inițial în considerarea unui drept de proprietate exclusiv, iar ulterior emiterii Dispoziției nr. 43/5.01.2006 de către Primăria T în considerarea cotei de 4/10 parte din dreptul de proprietate, prin intermediul intervenienților și că aceștia s-au prevalat atât de prevederile Legii 112/1995, cât și de dreptul de preemțiune recunoscut de art.18 din OUG 40/1999 și și-au manifestat intenția de a cumpăra locuința, formulând în acest sens cererile înregistrate sub nr. -2199/31.03.2004 (filele 42 si 43), -- din 24.11.2006 (filele 56 si 57), notificarea nr.29 din 28.02.2007 întocmită pe seama reclamantei și comunicată acesteia prin intermediul și Țerei din T (filele 91-94) prin care au adus la cunoștința acesteia că înțeleg să îi facă ofertă de plată a sumei de 173.428 lei, respectiv 51.327 Euro, conform expertizei efectuată în prezenta cauză (stabilită inițial, anterior obiecțiunilor) având în vedere că prin Notificarea nr.209/23.03.2006 aceasta le-a făcut la rândul sau oferta de a cumpăra la prețul de 80.000 Euro.
De asemenea, instanța de fond a reținut că, poziția procesuală exprimată inițial de pârâți a fost în sensul respingerii acțiunii pe motivul invocării drepturilor locative ale intervenienților și a faptului că până la momentul sesizării instanței cu prezenta cerere, reclamanta nu s-a prezentat pentru punerea în posesia apartamentelor dobândite prin Dispoziția nr.43/2006, iar la momentul finalizării demersului judiciar declanșat de reclamanta și continuat de reclamantul -, au arătat că înțeleg să solicite atribuirea cotei de 6/10 parte din dreptul de proprietate asupra apartamentului, în considerarea acelorași norme care protejează drepturile intervenienților chiriași.
În ceea ce o privește pe reclamantă, respectiv pe succesorul acesteia în drepturile procedurale, instanța retine că criteriul invocat pentru atribuirea cotei de 4/10 a fost exclusiv acela al mărimii cotei parți din dreptul de proprietate.
În temeiul art. 22 din Legea 7/1996, instanța de fond a îndreptățit pârâtul la intabularea dreptului său de proprietate în cotă de 1/1 asupra imobilului în cauză, cu titlu de sistare stare de indiviziune.
În baza art.274 Cod procedură civilă, a obligat pârâtul sa plătească reclamantului suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciara de timbru - 19 lei, timbru judiciar - 1 leu, onorariu expert - 280 lei - 4/10 și onorariul avocațial de 500 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul legal reclamantul, în calitate de succesor în drepturi al autoarei acțiunii principale, apel înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș la data de 17.01.2008, solicitând schimbarea în parte a sentinței supusă reformării, în sensul atribuirii imobilului în litigiu în exclusivitate reclamantului, ca modalitate de ieșire din indiviziune și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Sintetizând motivele de apel ale reclamantului, tribunalul reține că acestea s-au referit în esență la soluționarea greșită a cererii de partaj a autoarei sale, apelantul susținând că, în contextul în care modalitatea de sistare a stării de coproprietate aleasă de prima instanță a fost cea solicitată de pârât, acțiunea trebuia admisă în parte, iar nu în totalitate.
Autorul apelului mai susține că instanța de fond nu a motivat înlăturarea excepției, prin care el a învederat că în lipsa unei cereri reconvenționale din partea pârâtului, nu i se poate atribui acestuia apartamentul în totalitate, judecătoria încălcând totodată principiul disponibilității.
În fine, criticând hotărârea de atribuire a imobilului în proprietatea exclusivă a pârâtului, reclamantul a susținut că prima instanță nu a enunțat considerentele pentru care nu a atribuit apartamentul în litigiu titularei cererii de partaj, conform solicitării din acțiune, cu atât mai mult cu cât această ultimă soluție se impunea pentru respectarea criteriului legal al mărimii cotei de proprietate a autoarei sale.
În drept, reclamantul s-a prevalat de dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă, cererea de apel fiind însoțită de dovada achitării taxei judiciare de timbru, a timbrului judiciar și împuternicire avocațială.
Poziția procesuală a pârâților Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, prin Primar a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 13-15, prin care aceștia au solicitat respingerea apelului, cu motivarea că pentru apartamentul în litigiu a fost încheiat un contract de închiriere cu intervenienții intimați și care, urmare a prorogărilor legale succesive ale termenului locațiunii expiră în abia în anul 2009, că în exercitarea dreptului de preemțiune la cumpărare aceștia au formulat cerere de cumpărare a imobilului care nu a putut fi soluționată întrucât imobilul se afla în procedura administrativă de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că hotărârea apelată este legală și temeinică.
O poziție procesuală similară cu cea a pârâților au avut-o și intervenienții și, prin întâmpinarea depusă în apel la filele 16-18, prin care au învederat instanței de apel că la alegerea modalității de partaj, judecătoria a avut în vedere interesul chiriașilor, hotărârea judecătorească supusă analizei fiind legală și temeinică.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor invocate, precum și a actelor de procedură efectuate în primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 295 alin. 1 și 296 Cod procedură civilă, tribunalul reține că acesta nu este întemeiat cu următoarele argumente:
Cu privire la primele două motive de apel, ce vizează soluția pronunțată asupra acțiunii principale a autoarei reclamantului și inadmisibilitatea atribuirii imobilului părții adverse, câtă vreme aceasta nu a formulat cerere reconvențională, tribunalul împărtășește opinia potrivit căreia solicitarea prin care unul dintre copărtași își manifestă opțiunea referitor la atribuirea imobilului se referă modalitatea concretă de efectuare a partajului care a generat litigiul dintre părți și reprezintă o poziție procesuală ce poate fi exprimată chiar și pe calea întâmpinării intr-un proces de ieșire din indiviziune, a cărui particularitate constă tocmai în aceea că părțile au calități inversate, fiecare fiind deopotrivă atât reclamant cât și pârât. În mod evident întâmpinarea pârâtului nu aduce modificări cadrului procesual inițial, astfel că formularea unei cereri incidentale nu este obligatorie.
De altfel, în sensul celor de mai sus s-a pronunțat și judecătoria la termenul din 22.10.2007, atunci când a pus în discuția părților natura juridică a înscrisului depus de pârâți la fila 130 dosar fond și denumit cerere reconvențională. Considerând că înscrisul analizat nu este o cerere incidentală, ci reprezintă o simplă poziție procesuală a pârâților față de modalitatea de partaj, asimilată întâmpinării,prima instanță a răspuns implicit susținerilor reclamantului, care a invocat necesitatea formulării unei reconvenționale pentru valorificarea cererii de atribuire de către adversarii săi procesuali. Motivele de apel relative la încălcarea de către prima instanță, la alegerea modalității de efectuare a partajului, a principiului disponibilității sunt vădit nefondate.
Tribunalul mai constată că criteriile legale de atribuire a unui bun supus partajului, la care se referă art. 673 ind. 9 Cod procedură civilă nu au caracter imperativ și nici limitativ, ci, dimpotrivă, normele legale pe care respectivul articol le cuprinde sunt orientative și exemplificative pentru instanțele judecătorești sesizate cu cereri de partaj. De aceea, întinderea cotei deținută de unul dintre coproprietari nu reprezintă o premisă menită să determine în mod obligatoriu atribuirea imobilului în deplină proprietate acestuia, fără a fi luate în considerare și alte criterii, cum ar fi modul de folosire a apartamentului, chiar prin intermediul unui chiriaș, ori ocrotirea intereselor terților, ce în mod frecvent au fost acceptate în literatura și practica judiciară, în vederea realizării unui partaj cât mai echitabil. Tocmai în considerarea acestor argumente, judecătoria a ales soluția atribuirii imobilului în proprietate exclusivă a pârâtului, iar criticile apelantului ce țin de nemotivarea măsurii sunt neîntemeiate.
Pe de altă parte, tribunalul nu poate să nu observe că, în speță, coproprietatea în cotele constatate în mod corect de prima instanță, poartă asupra mai multor apartamente ale imobilului individualizat în CF nr. 126 T, iar antecesoarea reclamantului a ales să promoveze pentru fiecare dintre aceste unități locative acțiuni de partaj separate, așa cum, de altfel, părțile au și recunoscut prin susținerile verbale consemnate în încheierea de ședință din 12.10.2006. Or, în contextul în care avantajul mărimii cotei dreptului de coproprietate al reclamantului ar fi invocat cu succes în fiecare dintre procesele de partaj, pentru a se obține atribuirea tuturor apartamentelor în deplină proprietate copărtașului majoritar, s-ar încălca în mod flagrant și cu concursul instanțelor judecătorești, principiul priorității partajului în natură impus de art. 673 ind. 5 alin. 2 Cod procedură civilă, atâta timp cât configurația actuală a întregii clădiri ar fi permis formarea de loturi, compuse din apartamente și atribuirea lor în proprietate exclusivă fiecăruia dintre coproprietari, așa cum este echitabil.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul solicitând modificarea în parte a ei și a sentinței și în consecință ieșirea din indiviziune asupra imobilului în litigiu prin atribuirea lui, în întregime și în natură, reclamantului și cu obligarea lui la plata sultei către stat.
Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă, iar în fapt pe aceea că hotărârea este nelegală și netemeinică.
În concret, s-a arătat că hotărârea este în primul rând greșită în ceea ce privește modalitatea de admitere a acțiunii, respectiv prin atribuirea apartamentului către instituția de stat pârâtă întrucât ea nu a formulat o cerere reconvențională în acest sens, întâmpinarea analizată de instanță neavând o astfel de valoare.
În plus, din moment ce reclamantul a fost cel care a solicitat atribuirea apartamentului în totalitate iar instanța a decis în sens contrar, în favoarea pârâtei, acțiunea lui nu trebuia admisă în totalitate, ci doar în parte.
S-a mai arătat, de asemenea, că hotărârea este greșită și pentru aceea că printre criteriile prevăzute de lege pentru efectuarea partajului nu se înscrie și cel al protejării intereselor unor terți - așa cum s-a întâmplat în cauză - cu atât mai mult cu cât chiriașii au avut posibilitatea de a cumpăra apartamentul de la stat înainte de retrocedare și nu au făcut-o ori, în prezent, ei putând astfel achiziționa spațiul potrivit unor prețuri preferențiale prevăzute de Legea nr. 112/1995 și nu la nivelul valorii de piață a acestuia.
Reclamantul a mai invocat și faptul că în perioada comunistă s-au făcut apartamentări abuzive ale imobilului și că, chiar în aceste condiții, autoarei sale în drepturi trebuia să-i fie atribuite toate acestea dată fiind imposibilitatea partajării în natură dar și cota ei parte majoritară din imobil, de 6/10, ca și criteriu determinant al unui partaj, prevăzut de art.6739Cod procedură civilă.
Prin întâmpinările formulate în cauză, intimații pârâți și intimații intervenienți au solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantului.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, potrivit art.306 alin.2 Cod procedură civilă, sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel din dezvoltarea motivelor de recurs - cărora li se subsumează argumentele expuse pe larg - că ele poartă asupra a două erori pretinse a fi fost săvârșite de instanțe la momentul pronunțării hotărârii, respectiv statuarea asupra unei modalități de partaj în favoarea instituției de stat pârâte în absența unei cereri reconvenționale a acesteia, precum și prin luarea în considerare a unor criterii ce țin de echitate sau moralitate și nu a unora prevăzute de lege, cum s-ar fi impus.
În ceea ce privește primul aspect, susținerile reclamantului urmează a fi înlăturate pentru următoarele considerente:
Obiectul acțiunii reclamantului l-a constituit solicitarea de partajare a unui imobil - apartamentul nr.7 din Municipiul T,- - iar modalitatea lui de partajare s-a dorit a fi atribuirea lui, în natură, și în întregime reclamantului, și obligarea lui la plata unei sulte față de celălalt coproprietar - Statul Român.
În raport de modalitatea de partaj solicitată de reclamant, instituțiile pârâte au formulat la ultimul termen de judecată o cerere scrisă intitulată "cerere reconvențională", dar pe care au precizat-o verbal în fața instanței ca fiind doar o precizare a poziției lor procesuale față de respectiva modalitate.
Fiind vorba de un partaj solicitat de una din părți și acceptat, de principiu, de celelalte părți, pentru ca instanța să poată decide o anume modalitate de partaj, nu este necesar ca ea să facă obiectul unei cereri reconvenționale în acest sens, fiind atributul ei legal de a dispune asupra acestui lucru, potrivit unor criterii consacrate de lege sau recunoscute de doctrină și jurisprudență.
Este de recunoaștere notorie că toți participanții (copărtașii) la partaj au stabilităa prioricalitatea de coindivizari rezultând din comoștenire sau coproprietate.
Din acest punct de vedere instanța nu este chemată să judece un litigiu ci numai să ordone împărțeala și să supravegheze ca ea să se facă în formele prevăzute de lege, prin formarea și atribuirea de loturi.
Acțiunea de partaj dă naștere unuijudicium duplexîn sensul că fiecare copărtaș are în proces dubla calitate de reclamant și pârât, cu consecința că aceeași capacitate și aceleași abilitări care sunt necesare pentru a intenta acțiunea, se cer și pentru a răspunde la acțiunea intentată, fără a mai fi necesară deci formularea unei pretenții proprii împotriva reclamantului.
În concluzie, primul motiv al recursului reclamantului se dovedește a fi nefondat.
Nefondat este însă și al doilea motiv de recurs pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Contrar susținerilor reclamantului, indiferent de operațiunile fizice de dezmembrare a imobilului în care există și apartamentul în litigiu operate înainte de retrocedare și indiferent de cota parte majoritară din imobil a foștilor proprietare, Curtea constată că aceste aspecte n-ar fi putut-o îndreptăți, doar prin ele însele la atribuirea automată, în natură și în integralitate a tuturor spațiilor rezultate din apartamentare.
Cu alte cuvinte, criteriul cotei părți majoritare ce poartă asupra unui imobil sau asupra părților sale componente nu are valoare prioritară în raport cu alte criterii legale de partaj.
Obiectul material al acțiunii fiind apartamentul cu destinație de spațiu locativ era normal ca la atribuirea lui către una din părți - nefiind comod partajabil în natură - să fie avut în vedere interesul locativ cel mai caracterizat al părților.
Ori, din acest punct de vedere, rezultă că reclamantului i-a fost deja satisfăcut acest interes, prin faptul că în calitatea sa de legatar universal al fostei proprietare, a dobândit de la aceasta, în integralitate și în natură, două spații locative din imobilul în discuție, la parter și mansardă (a se vedea în acest sens actul de la fila 120 dosar Judecătoria Timișoara ).
În egală măsură, indiferent de cota parte mai redusă a celuilalt coproprietar (Statul Român), se impune a fi protejat și interesul acestuia în utilizarea spațiului, pentru menținerea aceleiași destinații.
În calitatea sa de coproprietar, statului trebuie să-i fie recunoscută nu numai o protecție egală că și posibilitatea de a dispune liber de prerogativele dreptului său respectiv de dreptul de uz, folosință și dispoziție.
În cauză, în considerarea atributelor sale, el a transmis dreptul de uz, folosință și dispoziție materială chiriașilor pentru a putea locui în apartamentul în discuție, logic fiind că statul, ca entitate politică-administrativă, nu-și valorifică el însuși o asemenea nevoie.
În concluzie, partajul apartamentului, prin atribuirea lui statului (reprezentat de instituțiile pârâte) a avut în vedere un criteriu legal, cel al nevoii pentru utilizarea lui ca locuință, indiferent de faptul că această utilizare este transferată în prezent de către stat în baza unui contract de închiriere, terților chiriași intervenienți.
De altfel, un astfel de criteriu al protejării intereselor locative ale terților a fost recunoscut ca just - și consacrat ca atare - și de jurisprudență.
Soluția atribuirii apartamentului către pârâți este nu numai justă ci și echitabilă întrucât ea protejează interesul lor mediat, întrucât, în acest fel, le este recunoscut dreptul de a putea cumpăra în viitor apartamentul în discuție, operațiune juridică de care ar fi putut, oricum, să beneficieze în virtutea dreptului lor de preemțiune, în ipoteza în care fosta proprietară n-ar fi decedat.
În acest sens, este demn de menționat împrejurarea că fosta proprietară, la 23.03.2006 le-a făcut chiriașilor o ofertă de cumpărare pe care ei, în principiu, au acceptat-o (fila 91 dosar fond) fiind de acord, să-i plătească acesteia contravaloarea cotei sale părți din imobil care rezulta din expertiza întocmită în dosarul de partaj - iar nu suma solicitată - negociere care însă nu s-a finalizat întrucât autoarea în drepturi a reclamantului a decedat câteva luni mai târziu, după transmiterea de către chiriași a răspunsului scris.
Cu alte cuvinte, voința proprietarei însăși a fost aceea de a acorda chiriașilor șansa de a-și valorifica dreptul de preemțiune.
Susținerea recurentului reclamant referitoare la condițiile de achiziționare favorizante prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru cumpărarea apartamentului nu au relevanță în cauza de față al cărei unic obiect este partajul - și stabilirea, pe cale de consecință, a unei modalități concrete de realizare a lui - iar nu cenzurarea legalității unei posibile înstrăinări a apartamentului către chiriași.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul - împotriva deciziei civile nr. 229/A din 24 martie 2008, Tribunalului Timiș.
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul - împotriva deciziei civile nr. 229/A din 24 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Daniela Calai
- - G - - -
GREFIER, - -
Red./13.11.2008
Tehnored. /2 ex./17.11.2008
Prima instanță:
Instanța de apel:,
Președinte:Florin ȘuiuJudecători:Florin Șuiu, Gheorghe Oberșterescu, Daniela Calai
