Speta drept civil. Decizia 937/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr.937
Ședința publică din 15 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Florin Șuiu
JUDECĂTOR: G -
JUDECĂTOR 2: Gheorghe Oberșterescu
GREFIER: - -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.837/10.06.2003, pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă în dosar nr.3846/2003, în contradictoriu cu pârâții intimați, și CONSILIUL LOCAL T și chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DGFP T, având ca obiect constatare nulitate absolută.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 9 octombrie 2008 prin care s-a amânat pronunțarea la data de 15 octombrie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. Prin registratura instanței, la data de 10 octombrie 2008, pârâta intimată a depus concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin decizia civilă nr. 837/10.06.2003 pronunțată în dosarul nr. 3846/C/2003, Tribunalul Timiș - Secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile 356/20.01.2003 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dn19554/2002.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr.19554/9.08.2002; precizată ulterior, reclamantul a chemat in judecata pe pârâții, și Statul Român, reprezentant prin Consiliul Local al Municipiului T pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu privire la imobilul situat in T,- A, înscris in CF nr. 8105 T, nr.top. 16965 și 16966.
În motivare reclamantul a arătat că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat și nu putea fi vândut pârâților, deoarece la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare era deja revendicat de către o parte din foștii coproprietari, ceea ce dovedește că dobânditorii au fost de rea credință, cunoscând că statul nu este adevăratul proprietar al locuinței.
Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Taf ormulat în cauză cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru introducerea acestuia in cauză, ca reprezentant al Statului Român.
Prin sentința civilă nr. 356/20.01.2003, Judecătoria Timișoaraa respins acțiunea, constatând că pârâții și au fost chiriași ai locuinței, iar contractul de vânzare-cumpărare cu privire la care se invocă nulitatea a fost încheiat în baza sentinței civile nr. 5511/1999 a Judecătoriei Timișoara, prin care Consiliul Local al Municipiului Taf ost obligat sa vândă spațiul locativ. S-a constatat că pârâții cumpărători au fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, deoarece în CF reclamantul nu a notat vreo cerere de revendicare sau vreo notificare pentru restituirea imobilului, fiind înscrisă doar cererea de restituire a cotei de 5/13 din dreptul de proprietate asupra imobilului care a aparținut altor coproprietari,iar nu antecesorilor reclamantului. S-a concluzionat că actul atacat în speță a fost încheiat cu respectarea condițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art.948 și următoarele Cod civil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal, reclamantul care a solicitat schimbarea in tot a sentinței și admiterea acțiunii in sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care s- înstrăinat imobilul din T-
Apelantul a invocat faptul că imobilul a fost coproprietatea numiților și, respectiv a numiților și, trecând în proprietatea Statului Român, cu titlu de naționalizare. Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a constatat în 1998 că imobilul nu intră sub incidența legii menționate, respingând cererea numiților și de restituire în natură a cotei de 5/13 din dreptul de proprietate asupra imobilului. La 7.04.1998 aceștia din urmă au notat procesul de revendicare a imobilului în cartea funciară, constatându-se ulterior că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, acești coproprietari fiind exceptați de la naționalizare. Apelantul conchide că o atare constatare conduce la concluzia că imobilul a fost trecut fără titlu valabil în proprietatea statului pentru cota ce a aparținut antecesorilor săi. Astfel, nefiind proprietar al imobilului Statul Român nu putea să îl înstrăineze.
Apelantul susține că în mod greșit Judecătoria Timișoaraa respins acțiunea, omițând să constate că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului și că s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare dintre pârâți prin încălcarea dispozițiilor legale.
Se susține că reaua credință a cumpărătorilor rezultă în speță și din faptul că în dosar nr. 17735/1998 al Judecătoriei Timișoara pârâta a solicitat sistarea indiviziunii asupra imobilului, în condițiile în care la acel moment se derula procesul coproprietarilor pentru revendicarea cotei lor indivize din imobil, fiind respinsă cererea de partaj. Se arată că în mod greșit contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu ambii soți, de vreme ce, prin sentința civilă nr. 5511/1999 a Judecătoriei Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Taf ost obligat doar în contradictoriu cu, la vânzarea apartamentului.
Se arată ca în mod greșit prima instanță a reținut că la data încheierii de către pârâți a convenției de înstrăinare nu ar fi fost notat în CF proces de revendicare, de vreme ce contrariul rezultă din probele dosarului. De asemenea, se arată că vânzarea este nulă neavând un obiect determinat, în condițiile în care cererea de ieșire din indiviziune formulată anterior a fost respinsă.
Analizând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate precum și prin aplicarea art.296, 297 Cod procedură civilă, instanța constată că acesta este nefondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că imobiIeIe situate în T,- și 35/a, înscrise în CF nr.8105 T, au fost deținute în coproprietate de numiții și, cu cote de 8/13 parte și și, cu cota de 5/13 parte. Ulterior, în cursul anului 1956 imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, prin aplicarea Decretului nr.92/1950, cu titlu de naționalizare.
coproprietarilor au solicitat restituirea în natură a cotei de 5/13 din dreptul de proprietate asupra imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar prin hotărârea nr.1018/18.02.1998 a Comisiei de aplicare a legii, s-a respins cererea apreciindu-se că imobilul nu intră sub incidența acestui act normativ. Aceiași succesori au revendicat printr-o acțiune de drept comun cota menționată și au notat la 7.04.1998 procesul declanșat în cartea funciară. Cererea acestora a fost admisă prin sentința civilă nr.18494/3.11.1998 a Judecătoriei Timișoara, rămasă irevocabilă. În baza acesteia, succesorii coproprietarilor și-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra cotei de 5/13 parte din imobil.
În schimb, cu privire la cota de 8/13 parte din imobil, ce a aparținut antecesorilor reclamantului, nu s-au formulat cereri de restituire nici în baza Legii nr. 112/1995, nici pe calea dreptului comun, acesta solicitând doar la 15.06.2001, restituirea în temeiul Legii nr.10/2001.
Pârâții și au ocupat imobilul din-/a apartamentul nr. 1 în baza unui contractul de închiriere încheiat în 1985 și prelungit ulterior în temeiul Legii nr. 17/1994 și al nr.OUG 40/1999. La cererea reclamantei, prin sentința civilă nr.5511/1999 Judecătoria Timișoaraa obligat pe pârâta SC SA T, la vânzarea apartamentului ocupat, încheindu-se astfel la 23.07.1999 contractul de vânzare-cumpărare al locuinței, cu privire la care se solicită constatarea nulității absolute.
Tribunalul reține că susținerile apelanților conform cărora în mod greșit prima instanță nu a constatat trecerea imobilului in patrimoniul Statului Român fără titlu valabil sunt neîntemeiate. Pe de o parte, se constată că reclamantul nu a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens astfel încât prima instanță nu era investită cu soluționarea unui asemenea petit, fiind ținută de dispozițiile art. 129 alin. ultim Cod procedură civilă să se pronunțe doar asupra obiectului cererii deduse judecății.
Pe de altă parte, chiar in condițiile in care s-ar aprecia ca o atare constatare s-ar putea face ca un motiv de fapt pentru analizarea valabilității contractului de vânzare - cumpărare, urmare a susținerilor făcute de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acțiunea apare totuși nedovedită. Reclamantul nu a administrat probe din care sa rezulte pentru care motiv ar fi trecut nelegal în proprietatea statului cota de 8/13 din dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparținut antecesorilor săi. Împrejurarea că o atare constatare s-a realizat cu privire la cota de 5/13 care anterior naționalizării revenea coproprietarilor nu conduce la concluzia susținută de apelant că întregul imobil ar fi fost naționalizat abuziv. Aceasta deoarece prin sentința civila nr.18494/3.11.1998 a Judecătoriei Timișoaras -a constatat trecerea nevalabilă cotei de 5/13 din dreptul de proprietate în patrimoniul Statului Român pornind de la faptul că numiții și s-au încadrat în categoriile sociale exceptate de la naționalizare. Or, apelantul nu a susținut și nici nu a dovedit în condițiile art. 1069 cod civil că antecesorii săi ar fi fost de asemenea scutiți de la naționalizare in temeiul art. II din Decretul nr.92/1950.
Tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate și susținerile apelantului conform cărora contractul de vânzare cumpărare s-a încheiat nelegal cu pârâții și. Chiar dacă prin hotărâre judecătorească acțiunea în obligarea statului prin SC SA la vânzare s-a admis doar față de, titulara contractului de închiriere a locuinței, contractul de înstrăinare s-a încheiat corect cu ambii soți, întrucât față de regimul comunității de bunuri instituit prin art.30 Codul familiei, imobilul a intrat în patrimoniul comun al acestora, indiferent care dintre soți a formulat cererea de cumpărare și acțiunea în obligație de a face.
Au fost de asemenea înlăturate toate susținerile referitoare la nelegala încheiere a contractului cu chiriașii din imobil, raportat la împrejurarea că anterior s-a respins cererea pârâtei de sistare a indiviziunii asupra imobilului, având in vedere faptul că situația tabulară și în general situația juridică a imobilului a fost analizată de către instanța judecătorească la pronunțarea sentinței civile nr.5511/19.04.1999 a Judecătoriei Timișoara, apreciindu-se că sunt întrunite condițiile impuse de lege pentru înstrăinarea locuinței. Câtă vreme hotărârea, menționată a rămas irevocabilă, intrând în puterea lucrului judecat, se prezumă că ea exprimă adevărul și că soluția este temeinică și legală. Așadar, dreptul chiriașilor de a dobândi proprietatea apartamentului ocupat nu ar mai putea fi pus în discuție fără a se aduce atingere hotărârii judecătorești ce se bucură de autoritate de lucru judecat. De altfel, se constată că vânzarea unei părți determinate material dintr-un bun aflat în indiviziune sau coproprietate nu este nulă, ci valabilă dar supusă unei condiții rezolutorii, aceea ca la partajul realizat ulterior apartamentul vândut să nu cadă în lotul vânzătorului.
Nici susținerile apelantului referitoare la reaua credință a părților la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu sunt întemeiate în speță, reține tribunalul. Pe de o parte, nu se poate constata reaua credință a Statului Român, vânzător, atâta vreme cât acesta a fost obligat la vânzare în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, care se bucură de autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, faptul că chiriașii au încercat să sisteze indiviziunea asupra imobilului dovedește că aceștia ar fi avut convingerea ori suspiciunea ca Statul Român nu este adevăratul proprietar al cotei de 8/13 din dreptul de proprietate asupra imobilului, iar faptul că acesta nu este proprietar exclusiv nu constituie o cauză de nulitate, după cum s-a arătat deja.
Faptul că în cartea funciară a fost notat procesul de revendicare al coproprietarilor cu privire la imobil nu dovedește de asemenea reaua credință a cumpărătorilor, ci faptul că aceștia cunoșteau că Statul Român nu mai este proprietar exclusiv al imobilului, cota ce 5/13 din dreptul de proprietate fiind restituită persoanelor menționate.
Tribunalul a concluzionat în speță că vânzarea încheiată de către pârâți este valabilă, dar supusă unei condiții rezolutorii, anume aceea că la partaj apartamentul cumpărat de pârâți să nu fie atribuit Statului Român, acțiunea promovată fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul solicitând modificarea ei și a sentinței și în consecință admiterea acțiunii.
La primul termen de judecată din 15.10.2003 reclamantul a solicitat suspendarea judecării recursului până la soluționarea irevocabilă a cauzei sale privind constatarea preluării abuzive a imobilului în litigiu de către stat.
Această acțiune a fost admisă prin sentința civilă nr.4797/10.05.2007 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 859/26.10.2007 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 105/7.02.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA.
La data de 21.07.2008 reclamantul a solicitat repunerea cauzei pe rol.
În motivarea recursului au fost invocate în drept dispozițiile art.304 pct.9 și ale art.304 pct.10 Cod procedură civilă (încă în vigoare la momentul declarării recursului: 25.07.2003) iar în fapt aceea că instanțele au interpretat greșit legea, neobservând că cota-parte ideală de 10/26 a aparținut antecesorilor săi nu a trecut niciodată în proprietatea Statului și că acesta nu putea înstrăina ceva ce nu i-a aparținut niciodată.
În situația în care atât vânzătorul cât și cumpărătorul unui bun au cunoscut că bunul aparține altuia s-a susținut de către recurent că în doctrină s-a recunoscut că o astfel de tranzacție este lovită de nulitatea absolută, având o cauză ilicită.
Că pârâții cunoșteau acest lucru, rezultă din faptul că a fost notat proces în CF de către coproprietari, în legătură cu valabilitatea titlului statului, iar ei Ia rândul lor, în dosarul nr. 17735/1998 al Judecătoriei Timișoara, au solicitat să se constate notarea procesului doar pe cota de 5/8, acțiune ce Ie-a fost respinsă prin sentința civilă nr. 21131/1998 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 94./1999, a Tribunalului Timiș, cu motivarea că nu se poate restrânge notificarea procesului în CF fără o dezmembrare a imobilului, dezmembrare pe care nu a înțeles să o facă, întrucât trebuiau să fie introduși în cauză toți proprietarii imobilului, inclusiv reclamantul. De altfel, Statul Român, prin reprezentanții săi, s-a opus inițial la vânzarea imobilului, cererea de cumpărare fiind respinsă, cu motivarea că nu cade sub incidența Legii nr. 112/1995. Vânzarea s-a realizat ulterior, printr-o hotărâre judecătorească, unde ambele părți au fost de acord, astfel că instanța nu a mai cercetat fondul problemei, fiind evident faptul că atât vânzătorul cât și cumpărătorii au fost de rea-credință la încheierea actului de vânzare.
Motivarea de către instanță a faptului că vânzarea s-a făcut în baza unei sentințe este nefondată având în vedere înscrierile din CF, anterior menționate precum și faptul că procesul în cauză a durat suspect de puțin.
S-a mai precizat că acțiunea sa a fost promovată în temeiul Legii nr.10/2001 iar art.46 alin.1 al acesteia prevede că sunt valabile actele de înstrăinare dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării - ceea ce nu este cazul în prezentul dosar - și că posibilitatea ca vânzarea să fie afectată doar de o condiție rezolutorie în ipoteza partajului este neavenită din moment ce statul nu a fost niciodată coproprietar.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimații pârâți au solicitat respingerea ca nefondat a acestui recurs.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate cât și din oficiu, potrivit art.306 alin.2 Cod procedură civilă, sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel din cuprinsul acțiunii reclamantului, înregistrată la 19.08.2002 că temeiul nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului în care locuiesc pârâții, îl constituie lipsa unui titlu valabil de preluare a imobilului de către stat, ceea ce face ca el să nu intre sub incidența Legii nr. 112/1995 pentru a putea fi înstrăinat, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului menționat, în CF era notată acțiunea în revendicare inițiată de unii coproprietari, respectiv succesorii în drepturi ai celuilalt fost proprietar, Gh. G care deținea cota de 5/13 din imobil.
Curtea constată că, indiferent de pretențiile succesorilor celuilalt proprietar tabular, cererea reclamantului formulată în baza Legii nr.10/2001 a fost notată în CF, abia prin Încheierea nr.13417/2002 și ea a purtat în mod expres asupra unei părți din imobil, determinată fizic, respectiv a părții de sub AI1 -2, adică asupra casei nr.35 A cu curte și grădină, din Municipiul T str.- (fila 5 dosar fond).
Nicio probă administrată în cauză nu a dovedit că anterior anului 2002 respectiva casă, care a aparținut autorilor reclamantului, ar fi făcut obiectul revendicării acestuia din urmă.
Ceea ce are însă o relevanță determinantă în acest dosar este faptul că până la data menționării respectivei notificări a reclamantului în CF, chiriașii casei nr.35A, familia, obținuseră deja în instanță o hotărâre - sentința civilă nr.5511/19.04.1999 din dosarul nr. 1914/1997 al Judecătoriei Timișoara - prin care statul, prin Administrația Domeniului Public, a fost obligat să vândă reclamantei, din acel dosar, respectiva casă.
Această hotărâre a devenit definitivă și irevocabilă la data de 18.05.1999, ea nefiind desființată ulterior prin intermediul vreuneia din căile extraordinare de atac prevăzute de lege.
Fiind vorba de o hotărâre irevocabilă, prin efectul legii ea a dobândit valoarea unui titlu executoriu precum și puterea lucrului judecat, impunând cu caracter obligatoriu respectarea ei întocmai, ceea ce a condus în speță la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.16229/23.07.1999 a cărui constatare a nulității s-a solicitat în prezentul dosar.
Tot ca efect al legii, hotărârea irevocabilă menționată se bucură de prezumția de adevăr în privința constatărilor pe care instanța le-a făcut atunci când a analizat - și confirmat - îndeplinirea condițiilor legale pentru dobândirea prin vânzare-cumpărare, de către chiriașă, a casei în discuție.
Fiind vorba de aspecte stabilite cu putere de lucru judecat, instanțelor nu le mai este permisă cenzurarea lor într-o altă acțiune - ca și în cazul de față - întrucât s-ar încălca în mod nepermis o astfel de autoritate.
Procedând în alt mod, instanțele ar putea încălca în acest fel și dreptul la un proces echitabil protejat de art.6 alin.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aspect care a prilejuit deja obiectul unei plângeri adresată Curții europene de la Strasbourg de către un cetățean român, în cauzaAmurăriței contra România, soluționată printr-o hotărâre recentă din data de 23.09.2008.
În această cauză (în care reclamanta, după ce dobândise inițial un imobil prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, a fost lipsită ulterior de acesta printr-o altă hotărâre) Curtea a constatat încălcarea dreptului său la un proces echitabil prevăzut de art.6 alin.1 menționat.
Argumentându-și concluzia la care a ajuns, Curtea de la Strasbourg a arătat (paragraful 36 al hotărârii) că, chiar dacă instanțele ar repara cu prilejul acțiunii ulterioare (în speță, a acțiunii în revendicare) erorile comise de jurisdicțiile anterioare cu ocazia primei acțiuni (în speță, un partaj) nu ar trebui să-i revină reclamantei suportarea sarcinii eventualelor carențe ale autorităților.
S-a mai menționat și aceea că Curtea a stabilit de altfel și în alte cauze (cauzaPincova și Pinc contra Cehiași cauzaZich și alții contra Cehia) că atenuarea anterioarelor încălcări de drepturi nu poate crea noi încălcări disproporționate ale unor drepturi.
Concluzia din acea speță a fost aceea că sistemul pus la dispoziția părților n-a îndeplinit exigențele art.6 alin.1 al Convenției interpretat prin prisma principiului securității raporturilor juridice despre care în jurisprudența Curții europene s-a apreciat, în repetate rânduri, că este unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciată că nu există motive legale pentru modificarea deciziei Tribunalului Timiș și în consecință va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva ei de către reclamantul.
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.837/10.06.2003, pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă în dosar nr.3846/2003.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Daniela Calai
- - G - - -
GREFIER,
- -
Red./28.10.2008
Tehnored. /2 ex./6.11.2008
Prima instanță:
Instanța de apel:,
Președinte:Florin ȘuiuJudecători:Florin Șuiu, Gheorghe Oberșterescu, Daniela Calai
