Plângere împotriva încheierii de carte funciară (art.52 legea 7/1996). Decizia 395/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.395
Ședința publică din 16 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Carmina Orza
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile de apel nr. 817/A/25.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, de Tribunalul Timiș - secția civilă, în contradictoriu cu pârâții intimați Statul Român prin Consiliul Local M și de Consum M, având ca obiect constatare nulitate absolută și plângere împotriva încheierii de CF.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat în substituirea avocatului, pentru reclamanta recurentă, avocat pentru pârâta intimată de Consum M și avocat pentru pârâtul intimat Statul Român prin Consiliul Local
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care avocat depune note de ședință, pe care le comunică și cu ceilalți reprezentanți ai părților litigante, prezente.
Nemaifiind de formulat alte cererii instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocat (în substituirea avocatului ), pentru reclamanta recurentă, pune concluzii de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș pentru rejudecarea apelului, care nu a fost cercetat pe fond, iar în subsidiar solicită admiterea recursului și modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii apelului pârâtei,conform motivelor de recurs invocate în scris, cu cheltuieli de judecată în măsura dovedirii lor.
Avocat pentru pârâta intimată de Consum M, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat, arătând că este un recurs formal, criticile aduse hotărârii primei instanțe nu există, pentru ca hotărârea să fie casată cu trimitere spre rejudecare, cauza fiind lămurită sub toate aspectele. Solicită cheltuieli de judecată.
Avocat pentru pârâtul intimat Statul Român prin Consiliul Local M, pune concluzii de respingere a recursului, menținerea hotărârii Tribunalului Timiș ca temeinică și legală, arătând că nu există motive de admitere a recursului și trimiterea spre rejudecare la instanța de apel. Solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea civilă formulată și înregistrată pe rolul Judecatoriei Sânnicolau M sub nr-, reclamanta a solicitat instanței în contradictoriu cu Statul Român prin Consiliul Local M și de Consum M, să se constate că actul în temeiul căruia imobilul situat în loc. M nr.75, înscris în CF 73 M, nr. top 222/a, a trecut în proprietatea Statului, nu a fost valabil, să se constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1258/26.07.1965, să dispună rectificarea CF nr.73 M în sensul revenirii la situația anterioară.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul mai sus menționat a fost proprietatea defunctei, una și aceiași persoană cu, a cărei moștenitoare este reclamanta.
Imobilul menționat a trecut în proprietatea Statului Român în baza procesului verbal nr.263/1 din 15.11.1946. Acest proces verbal nu constituie act valabil datorită faptului că privește o altă persoană decât fostul proprietar tabular, respectiv pe numitul. Imobilul nu se afla în proprietatea acestuia la momentul exproprierii astfel că exproprierea s-a făcut de la un neproprietar. Pe de altă parte, actul de expropriere este nul și datorită faptului că proprietara tabulară nu intra sub incidența art.3 din Legea 184/1945.
Articolul 6 alin.1 din Legea nr.213/1998 prevede că fac parte din domeniul public sau privat al Statului bunurile dobândite de stat în perioada 06.03 1945 - 22.12.2., dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a Tratatelor Internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Legea 184/1945 contravenea Constituției din anul 1938 în vigoare la acea dată, care prin art.16 alin.1 și art.4 garantau dreptul de proprietate. De asemenea această lege contravenea și dispoz.art-.480,481 Cod civil.
Față de aceste considerente, s-a apreciat că, pe de o parte, actul de expropriere nu poate constitui titlu valabil, iar pe de altă parte actul administrativ de aplicare acestuia este nul, pentru neconformitate cu prevederile Legii nr.184/1945 și în acest context imobilul din litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul antecesoarei reclamantei. Statul neavând niciodată titlu valabil nu putea înstrăina imobilul din litigiu.
În cauză se mai pune și problema bunei credințe a pârâtei de ord.2, prezumție pentru care a opera este necesar ca aceasta să fi lucrat cu prudență și diligență.
În drept s-au invocat art.6 din Legea 213/1998.art.34 pct.1 din Legea 7/1996,art.480,481 Cod civil.
Pârâta de Consum Maf ormulat întâmpinare prin care a invocat următoarele excepții: excepția necompetenței materiale a Judecatoriei Sânnicolau M, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția inadmisibilității cererii, excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția prescripției achizitive.
În susținerea excepției necompetentei materiale a menționat că potrivit Deciziei toate litigiile legate de restituirea imobilelor sunt de competenta tribunalelor. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active s-a menționat că reclamanta este moștenitoarea defunctei iar în cartea funciară proprietar tabular. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, s-a menționat că reclamanta avea obligația să formuleze notificare în conformitate cu dispozițiile L 10/2001.S-a menționat că nici dispozițiile art.34 pct.1 din L 7/1996 nu sunt aplicabile întrucât conform Deciziei J sunt aplicabile dispozițiile Decretului 115/1938. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune se specifică faptul că acțiunea de rectificare a CF este prescriptibilă în 30 de ani. În ceea ce privește dreptul de proprietate dobândit prin uzucapiune de către pârâta s-a învederat instanței că imobilul este posedat de aceasta din anul 1965, fiind îndeplinite astfel condițiile uzucapiunii.
Pe fondul cauzei s-a precizat că cererea nu are un obiect determinat și astfel nu îndeplinește condițiile prev. de art.112 Cod procedură civilă. De asemenea, reclamanta pleacă de la o premisă greșită privind aplicarea L 184/1945 iar aserțiunea logică juridică dezvoltată de reclamantă nu poate duce la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare.
Prin încheierea din 02.10.2007, instanța de fond a respins excepțiile necompetenței materiale a Judecatoriei, a netimbrării acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune pentru motivele arătate în considerentele încheierii, unind excepția lipsei calității procesuale active, a inadmisibilității și a prescripției achizitive cu fondul cauzei.
În probațiune s-a admis proba cu înscrisuri respectiv dosarul administrativ care a stat la baza preluării imobilului de către stat și proba testimonială fiind audiați în acest sens martorii și, declarațiile acestora fiind consemnate în scris și atașate la dosar.
Prin încheierea de ședință din 12.02.2008, instanța de fond a redeschis dezbaterile pentru ca reclamanta să precizeze dacă în urma exproprierii proprietarii tabulari au fost sau nu despăgubiți și in caz afirmativ să precizeze suma de bani. Reclamanta a depus la dosarul cauzei un înscris din care rezultă că antecesorii ei nu au fost despagubiți ca urmare a exproprierii.
Prin sentința civilă nr.271/18.03.2008 pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M în dosar nr-, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active.
A fost respinsă excepția prescripției achizitive. A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta, împotriva pârâților Statul Român prin Consiliul Local și de Consum M, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, nulității contractului de vânzare-cumpărare, rectificare CF. S-a constatat că imobilul înscris în CF nr. 73 M nr. top 222/a a trecut în proprietatea Statului român fără titlu valabil. S-a dispus constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1258/26.07.1965 încheiat între Statul român și pârâta de Consum S-a dispus rectificarea CF nr. 73 M, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de restabilire situație anterioară și moștenire. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat instanței în contradictoriu cu Statul Român prin Consiliul Local M și de Consum M, să se constate că actul în temeiul căruia imobilul situat în loc. M nr.75, înscris în CF 73 M, nr. top 222/a, a trecut în proprietatea Statului, nu a fost valabilă, să se constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1258/26.07.1965, să dispună rectificarea CF nr.73 M în sensul revenirii la situația anterioară.
Înainte de a analiza cererea pe fond, instanța de fond s- pronunțat mai întâi asupra excepțiilor invocate de către pârâta de Consum Astfel, cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, în extrasul de carte funciară proprietar tabular este numita, în actul de naștere este, iar în cel de deces. In toate actele de stare civilă, apar ca părinți G și, conform extrasului de deces, și, iar în cartea funciară la o poziție anterioară apare și. Din compararea acestor nume rezultă că este vorba de aceleași persoane, însă prenumele lor a fost scris în ortografii diferite, respectiv română, maghiară, germană, în funcție de data la care au fost eliberate aceste acte. Conform sentinței civile nr. 1150/2006 a Judecătoriei Sânnicolau M, s-a constatat că reclamanta este unica moștenitoare a defunctei. Față de aceste considerente, instanța de fond a apreciat că reclamanta își justifică calitatea procesuală activă, motiv pentru care va respinge excepția invocată.
In ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, potrivit art. 6 alin.1 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale, bunurile dobândite în perioada 06.03.1945-22.12.2. dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, iar potrivit alin.3 al aceluiași articol instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Instanța de fond a reținut că, independent de exigențele Legii nr.10/2001, care are un domeniu de reglementare determinat, nu se poate susține un fine de neprimire acțiunilor în justiție întemeiate pe dreptul comun, având în vedere normele cu valoare de principiu care guvernează materia dreptului de proprietate și importanța acestui drept universal recunoscut și garantat.
Dacă s-ar accepta ipoteza contrară, dispozițiile Legii nr.10/2001 ar intra în contradicție cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Or, potrivit art. 20 alin.2 din Constituția României dacă există un conflict între o dispoziție internă și o dispoziție a Convenției Europene, ca tratat privitor la drepturile omului la care România este parte, au prioritate reglementările internaționale, în speță cele ale CEDO.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată are căderea să soluționeze pe calea dreptului comun valabilitatea preluării imobilelor de către stat, și după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Cu privire la excepția dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă de către pârâta de Consum M, instanța de fond a reținut că aceasta a invocat atât dispozițiile civil, cât și prevederile Decretului 115/1938.Instanța de fond a apreciat că în lumina Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție din 05.12.2007, vor fi incidente în cauză dispozițiile Decretului nmr.115/1938, decizia instanței supreme statuând că în regiunile unde uzucapiunile au început sub imperiul acestui decret, acțiunile vor fi soluționate în conformitate cu această lege.
Potrivit art. 27 din Decretul nr. 115/1938 dacă s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, adică în baza unui titlu nevalabil, drepturi reale ce se pot dobândi prin uzucapiune, aceste drepturi rămân valabile. Pentru a se dobândi un drept real prin uzucapiune tabulară, se cer îndeplinite următoarele condiții: dreptul de proprietate sau un alt drept real să fie deja înscris în cartea funciară pe numele uzucapantului, înscrierea s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, să fie vorba de drepturi reale ce se pot dobândi prin uzucapiune, posesia uzucapantului să fie de bună-credință, conform regulilor prevăzute de Codul civil, posesia să fi avut cel puțin o durată de 10 ani. Aceste condiții trebuie îndeplinite comutativ. Analizând îndeplinirea acestor condiții, raportat la starea de fapt reținută, instanța de fond a apreciat că posesia exercitată de pârâta de Consum M nu a fost o posesie de bună-credință, așa cum este ea reglementată de Codul civil, întrucât la momentul intrării în posesie, respectiv anul 1965, pârâta cunoștea faptul că imobilul din litigiu a trecut în proprietatea Statului român în temeiul unei legi care contravenea dispozițiilor constituționale și a convențiilor internaționale. Pentru aceste considerente, s-a apreciat de către prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, motiv pentru care va respinge excepția invocată.
Cu privire la fondul cererii de chemare în judecată s-a constatat că, în conformitate cu extrasul CF nr. 73 M, imobilul a trecut în proprietatea Statului român potrivit dispozițiilor Legii nr.187/1945, fiind emis în acest sens procesul verbal nr. 263 ind.1 din 15.11.1946. Din cuprinsul procesului verbal menționat, instanța reține faptul că în temeiul art. 3 din Legea reformei agrare au fost declarate expropriate imobilele aparținând numitului, printre care și imobilul din litigiu. Tot din extrasul de carte funciară rezultă că proprietar tabular asupra acestui imobil era antecesorarea reclamantei.
In ceea ce privește valabilitatea titlului statului, art. 3 din Legea nr. 187/1945 enumeră bunurile agricole care urmează a trece în proprietatea statului pentru a fi împărțite și pentru a constitui rezervele prevăzute la art. 2 pct.c și d al legii. Instanța de fond a constatat că antecesoarea reclamantei nu se încadra în nici una din categoriile prevăzute de acest act normativ. Pe de altă parte, la momentul trecerii imobilului în proprietatea Statului român, în vigoare era Constituția din anul 1952 care în art. 12 prevede că dreptul de proprietate personala a cetățenilor Populare Romane asupra veniturilor si economiilor provenite din munca, asupra casei de locuit si gospodariei auxiliare pe langa casa, asupra obiectelor casnice si de uz personal, cat si dreptul de mostenire asupra proprietatii personale a cetatenilor sunt ocrotite de lege. Astfel, instanța de fond a apreciat că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 187/1945 vine în contradicție cu prevederile constituționale de la acea dată, contrar prevederilor art. 480.civil și într-o flagrantă contradicție cu Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, la care România era parte. Mai mult, așa cum rezultă din înscrisurile enumerate anterior, dispozițiile legii reformei agrare au fost aplicate numitului, care nu era proprietar al imobilului din litigiu.
Față de aceste considerente, instanța de fond a apreciat că titlul în temeiul căruia Statul român a preluat imobilul înscris în CF nr. 73 M, nu a fost un titlu valabil, deci Statul nu a fost niciodată proprietar legitim, adevărații proprietari fiind lipsiți în mod injust de proprietatea lor, fapt ce contravine art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România la data de 20.06.1994.
In legătura cu conformitatea conduitei Statului raportat la art. 1 din Protocol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Blucher contra a statuat că în chestiunile de interes general, cum este cel al restituirii bunurilor confiscate abuziv de către stat, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai M coerență. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor obligația de a restitui, însă odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu claritate și coerență pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică. Cu privire la speța de față, măsurile adoptate de autoritățile române nu au fost adecvate și nici suficiente, statul încălcându-și obligația de a avea o legislație adecvată și suficientă pentru a-și respecta obligațiile ce-i revin în virtutea Convenției.
Prin aceasta, statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantei exercitarea efectivă a drepturilor lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenției, încălcând astfel "justul echilibru" ce trebuie să existe între cerințele interesului public și cele ale protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale (cauza Pădurare contra României).
Pentru definirea situației în care se află reclamanta, în dreptul comun sunt esențiale alături de noțiunea de titlu al statului și noțiuni ca "vânzarea lucrului altuia", "buna credință a cumpărătorului" și "aparența în drept", noțiuni care nu au o definiție expresă în lege, ci au fost elaborate de doctrină și practică.
In speță, apreciind că titlul statului este unul nevalabil, deci un titlu inexistent, nul și sancțiunea actului de înstrăinare este fără echivoc nulitatea lui. Pe de altă parte, lipsa titlului statului face ca imobilul să nu fi ieșit niciodată din patrimoniul antecesoarei reclamantei, deci Statul a vândut un bun ce nu-i aparținea, cauza contractului fiind una ilicită (vezi cauza Străin contra României, cauza Păduraru contra României).
Temeiurile de nulitate ale actului de înstrăinare exclud analizarea lui raportat la buna sau reaua credință, la dimensiunea diligențelor dobânditorului, la aparența dreptului.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamantă, a constatat nevalabilitatea titlului statului român, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1258/26.07.1965 încheiat cu pârâta de Consum M și a dispus, în temeiul art. 36 din 7/1996 rectificarea CF nr.73 M, nr. top 222/a în sensul radierii dreptului de proprietate al statului și pârâtei de Consum M și al înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de restabilire a situației anterioare și moștenire, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Contra acestei sentințe, în termen legal, a declanșat calea de atac a apelului, pârâta de Consum M, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii formulate de reclamantă.
În susținerea căii de atac, apelanta a reiterat excepțiile necompetenței materiale a Judecatoriei Sânnicolau M, lipsei calității procesuale active a reclamantei, inadmisibilității cererii, excepția netimbrării cererii, prescripției dreptului la acțiune și cea a prescripției achizitive reluând argumentele prezentate în fața primei instanțe. Pe fondul cauzei s-a arătat că titlul statului a fost valabil, și în consecință și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelantă cu intimatul Statul Român prin Consiliul Local
Poziția procesuală a reclamantei-intimate a fost exprimată pe calea întâmpinării formulate, solicitându-se respingerea căii de atac, cu consecința menținerii ca fiind legală și temeinică a hotărârii atacate. În motivare s-a arătat că nu are nici-o relevanță împrejurarea că a promovat prezenta acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun, înainte de soluționarea, pe cale administrativă a notificării remise unității deținătoare, în temeiul legii cu nr.10/2001.
Intimatul Statul Român prin Consiliul Local a formulat la rândul său întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu admiterea căii de atac formulate de pârâta-apelantă de Consum M, învederându-se că nu a fost încă soluționată notificarea formulată de reclamantă în temeiul legii nr.10/2001.
Prin decizia civilă nr. 817/A/25.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș - secția civilă - admite apelul declarat pârâta-apelantă de Consum M, împotriva sentinței civile nr. 271/18.03.2008 pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și Statul Român prin Consiliul Local
Schimbă în tot sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local M și de Consum
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență că este întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, motiv pentru care prin admiterea ei s-a dispus respingerea acțiunii reclamantei ca atare, deoarece reclamanta își poate valorifica pretinsul drept subiectiv, pe calea procedurii speciale, instituită de Legea nr. 10/2001, pe care, deși, a declanșat-o, nu a înțeles să aștepte finalizarea ei, acțiunea reclamantei în revendicare apărând astfel inadmisibilă.
Împotriva acestei decizii civile de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, solicitând, în principal, casarea ei cu trimitere spre rejudecarea apelului pe fond, iar în subsidiar modificarea ei, în tot, în sensul respingerii apelului pârâtei de Consum M, jud. T, invocând în drept art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și motivând, în esență, că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, ci a soluționat-o prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, soluție ce este nelegală, deoarece prin refuzul de a judeca acțiunea acesteia, i se încalcă reclamantei dreptul la acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, pe de o parte, iar pe de altă parte aceiași instanță de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale formulate de pârâta apelantă.
Pârâta intimată de Consum M, jud. T, prin întâmpinarea de la dosar ( 10 - 12) solicită respingerea recursului reclamantei, arătând și că nu există o cerere reconvențională formulată în cauză de către pârâtă, ci s-a invocat doar excepția de prescripție achizitivă, care reprezintă o apărare și nu o cerere distinctă.
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă și în raport de motivele principale de recurs, invocat, față de starea de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză, Curtea urmează, ca în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, să admită prezentul recurs al reclamantei și să caseze decizia civilă recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, pe fond, la aceeași instanță de apel, respectiv Tribunalul Timiș - secția civilă -, care a soluționat, apelul pârâtei, dispunând respingerea acțiunii reclamantei - în mod greșit - prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, lăsând necercetat fondul pricinii, cu care a fost investită.
Într-adevăr, Curtea stabilește că soluția adoptată de către instanța de apel - care a respins acțiunea reclamantei, pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei - echivalează, în materia respectării dreptului de proprietate, cu un blocaj la accesul în justiție,ceea ce este contrar jurisprudenței CEDO (care trebuie să aibă prioritate în speța acestei materii), nefiind îngăduit o ingerință în dreptul de acces la o instanță, impunându-se cercetarea acțiunii reclamantei și soluționarea ei pe fond, iar nu pe excepția inadmisibilității ei.
Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de a avea acces la o instanță și la un proces echitabil, referitor la drepturile și obligațiile cu caracter civil, iar eventualele limitări admise ale dreptului de acces la justiție trebuie să respecte principiile conform cărora să se urmărească un scop legitim și să nu se afecteze substanța însăși a dreptului, fiind de asemenea, necesar și asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, însă prin hotărârea pronunțată în apel, au fost încălcate aceste principii ale limitării exercitării dreptului de acces la justiție, deși prin Convenție sunt apărate drepturile și libertățile concrete și efective ale omului, iar nu teoretice și iluzorii.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat în abstract, ci doar la lumina împrejurărilor specifice fiecărui caz, în cazul recurgerii la jurisprudență europeană putându-se antama și fondul cauzei, adică modul echitabil de soluționare a problemei pe fond.
Așadar, în concret, în pricina de față, instanța de apel a apreciat că, după apariția Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare, bazate pe dreptul comun sunt inadmisibile și a respins ca atare acțiunea de față a reclamantei, pe această excepție, a inadmisibilității ei, fără a mai intra în cercetarea fondului cauzei, deși reclamanta a formulat o acțiune complexă (în revendicare, constatarea nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat și în rectificarea cărții funciare), specifică sistemului de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, întemeiată în drept pe art. 480 și 481 Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, susținând că promovarea prezentei acțiuni în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, chiar înainte de soluționarea pe cale administrativă a cererii de restituire a imobilului în litigiu, în temeiul legii speciale, nu prezintă nici o relevanță juridică în cauză, deoarece acțiunea în revendicare, pe calea dreptului comun, este cel mai eficient mijloc procedural de apărare a dreptului de proprietate, exercitarea ei neputând fi paralizată printr-o lege specială, chiar cu caracter reparatoriu.
Curtea consideră că a susține un fine de neprimire unor asemenea acțiuni în revendicare imobiliară (prin respingerea ca inadmisibilă a acestora), înseamnă a bloca liberul acces la justiție, lăsând deschisă doar calea administrativă pentru redobândirea dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 21 al. 1 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Într-adevăr, procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu poate constitui o limitare a protecției juridice a dreptului de proprietate privată a reclamantei și accesul acesteia la actul de justiție, instanța de apel interpretând greșit prevederile art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, contrar, atât doctrinei și jurisprudenței instanțelor naționale, cât și contrar dispozițiilor și practicii judiciare CEDO, în materie de respectarea dreptului la proprietate privată, căci lipsa unei reacții prompte și coerente din partea Statului Român, în ce privește restituirea imobilelor preluate abuziv, echivalează cu o neîndeplinire a obligației Statului, de asigura exercițiul efectiv al dreptului de proprietate, garantat, atât de dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil, cât și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, prin raportare și la art. 20 din Constituția României, a căror finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin toate aceste prevederi legale se stabilește un nou cadru juridic în această materie, iar prin respingerea acțiunii reclamantei - pe excepția inadmisibilității ei - este încălcat și dreptul reclamantei la un proces echitabil, consfințit de art. 6 al. 1 din CEDO, căci art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, nu asigură un just echilibru între interese victimelor preluărilor abuzive și interesul general și prin aceasta se încalcă principiul proporționalității, care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale, câtă vreme în cazul existenței unei neconcordanțe între dreptul intern și prevederile CEDO, Convenția se aplică cu prioritate.
Excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei reținută de către instanța de apel este însă greșită și pentru că, potrivit art.6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată era abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului de preluare, prin comparare cu titlu reclamantei, asupra imobilului în discuție.
În raport de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și de art. 20 al. 2 din Constituția României, cu prilejul rejudecării pe fond a apelului, instanța de trimitere își va examina competența ei de soluționare a acțiunii în revendicare, bazată pe dreptul comun și de a stabilii valabilitatea titlului Statului și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ținându-se seama, atât de prevederile legislației interne - art. 44 din Constituție și art. 480 cod civil - cât și de reglementările și angajamentele internaționale, la care Statul Român era și este parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul de la, din 1975, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, ratificat de România, în anul 1994, vizând aspectul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, toate aceste prevederi legale reglementând ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate al reclamantei, la data preluării imobilului în discuție, de către Statul Român, fiind deci cazul ca acțiunea în revendicare imobiliară a reclamantei să fie cercetată pe fond, iar nu respinsă pe excepția inadmisibilității ei.
În consecință, instanța de apel, căreia i se va transpune cauza în vederea soluționării acțiunii reclamantei pe fond, urmează să aprecieze dacă reclamanta are un drept de proprietate recunoscut de Convenție, față de obiectul cererii ei și prin compararea titlurilor de proprietate, prin prisma dispozițiilor art. 2 al. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, față de dispozițiile art. 480 Cod civil, prin raportarea acestor texte legale la art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ceea ce n- făcut și deci prin aceasta nu a soluționat fondul pricinii, ci a rezolvat - greșit - procesul, pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, impunându-se, prin urmare admiterea prezentului recurs al reclamantei și casarea deciziei civile de apel, de mai sus, în sensul trimiterii cauzei, în vederea rejudecării pe fond a apelului, la aceeași instanță de apel, respectiv Tribunalul Timiș - secția civilă.
Această soluție se impune în speță, deoarece, privitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, Curtea reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât valorifică raportul dintre legea specială și legea generală, în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularităților ei concrete, axându-se pe principiul "specialis generalibus derogant" și apreciază inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, prevăzută de dreptul comun, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși, în cauză nu se pune problema alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acțiunii, fixat de reclamantă, în baza principiului disponibilității potrivit dispozițiilor legale precitate, tranșând litigiul pe cale de excepție, deși procesul trebuia evaluat în concret,pe fondul situației juridice cu care instanța de apel a fost investită, în cauză fiind încălcate deci art. 129 și 130 Cod procedură civilă, art. 6 din CEDO, art. 20 al. 2 din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 137 Cod procedură civilă.
În concluzie, rezultând că în dosar există neconcordanță între dreptul intern și Convenția Europeană a Dreptului Omului, care neconcordanță trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a Convenției, instanța de apel, cu prilejul rejudecării pricinii pe fond, va cerceta dreptul de proprietate al reclamantei dedus prezentei judecăți, prin prisma art. 1 din citatul Protocol Adițional nr. 1, care reglementează materia privării de un bun și de folosința acestuia, în acord și cu dispozițiile Deciziei nr. 33 din 09.06.2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție B, prin care se stabilește că prioritate are Convenția, chiar în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acțiune neputând fi respinsă ca inadmisibilă, ci ea trebuie - evident - analizată, pe fond, prin verificarea aspectului dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității și stabilității raporturilor juridice civile și prin neîngrădirea accesului reclamantei la actul de justiție.
Curtea constată că deși avocatul reclamantei recurente a solicitat cheltuieli de judecată, în recurs, acestea nu sunt justificate și dovedite cu nici un fel de act și de probă, astfel că nu i se vor acorda, prevederile art. 274 Cod procedură civilă, nefiind incident.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile de apel nr. 817/A/25.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, de Tribunalul Timiș - secția civilă - pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului în fond la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Timiș - secția civilă -.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 16 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. / 4 mai 2009
Tehnored /14 mai 2009
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Trandafir PurcărițăJudecători:Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat, Carmina Orza
