Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1083/2009. Curtea de Apel Galati
Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1083/
Ședința publică de la 21 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Viorica Mihai Secuianu
JUDECĂTOR 2: Luminita Cristea
JUDECĂTOR 3: Anica
Grefier
-.-.-.-.-.-.-.-.-.-
La ordine fiind soluționarea recursurilor declarate de pârâtele CURTEA DE APEL GALAȚI, cu sediul în G,- și MINISTERUL JUSTITIEI ȘI LIBERTĂȚILOR cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.942/05.06.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamantul și pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în acțiunea având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, în sensul că se solicită judecarea cauzei și în lipsă, după care;
Curtea, având în vedere că se solicită judecarea cauzei și în lipsă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea formulata la data de 12.05.2009 sub nr.2584/121, reclamantul a solicitat obligarea pârâților Curtea de APEL GALAȚI, Ministerul Justiției și Libertăților, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata drepturilor salariale reprezentant spor de confidențialitate de 15% din salariul de baza brut lunar pe o perioada de 3 ani anterior sesizării instanței si in continuare pana la încetarea cauzei de discriminare, și în continuare pana la încetarea discriminării, sume actualizate la data plății efective precum si obligarea pârâtei Curtea de APEL GALAȚI la efectuarea cuvenitelor mențiuni in carnetul de munca.
In motivarea cererii a arătat ca are calitatea de magistrat si ca are obligația de a păstra secretul profesional prin lege respectiv art.91 din Legea 303/2004 si obligația de a păstra secretul deliberărilor si al voturilor la care a participat inclusiv după încetarea exercitării funcției.
De asemenea, aceeași obligație este instituita si prin art. 10 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor si al procurorilor prin Codul Deontologic ( Hotărârea 328/2005 a ) art. 15.
Toate aceste texte se traduc prin aceea ca judecătorii si procurorii au instituita clauza de confidențialitate prin lege, nerespectarea ei angajând răspunderea disciplinara.
Prin Legea nr. 182/2002 si HG 585/2002 s-a recunoscut ca magistrații gestionează informații clasificate.
Obligația de a respecta clauza de confidențialitate prin interdicția de a transmite date sau informații de care au luat cunoștința in timpul executării contractului este retribuita de legiuitor prin plata unui spor al cărei cuantum variază de la 15% la 30% in domenii ca administrația publica, armata, politie si este reglementat prin OG 9/2001, Lg.444/2006 prin care s-a aprobat OG 19/2006, OG 6/2007, Lg.656/2002.
Tratamentul diferențiat creat prin dispozițiile legale sus indicate confirma discriminarea acestei categorii profesionale prin neacordarea sporului in condițiile in care obligația rezulta in sarcina acestora din texte de lege cu caracter imperativ.
A mai arătat in justificarea acestei cereri ca acest spor de-a lungul anilor a fost instituit de legiuitor pentru categorii variate de persoane din cadrul unor diverse instituții si autorități publice astfel:
1.Legea nr.127/1997 a acordat spor de confidențialitate salariaților din cadrul Camerei Deputaților și Senatului care desfășoară activități sau realizează lucrări cu caracter confidențial.
2. OUG nr.197/1999 aprobată prin Legea nr.384/2002 a acordat un astfel de spor salariaților din cadrul Agenției Naționale pentru Locuințe.
3. OUG nr.57/2000 modificată prin OG nr.9/200l și aprobată prin Legea nr.151/2002 a acordat spor de confidențialitate într-un procent variabil între 20 și 30% personalului din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercițiul funcției.
4. Legea nr.8/2001 și apoi Legea nr. 495/2004 completată și modificată de OUG nr.204/2005 a acordat spor de confidențialitate de 15% membrilor corpului diplomatic și consular al României, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercițiul funcției.
5. OUG nr.l53/2002 a acordat un spor de până la 25% personalului din cadrul Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat.
6. Legea nr.656/2002 modificată prin Legea nr.230/2005 și Legea nr.405/2002 s-a acordat un astfel de spor - variabil în timp între 25% și 15% pentru unele categorii de personal și membrilor plenului Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.
Actele normative care au reglementat salarizarea funcționarilor publici începând cu anul 2003, precum și cele care au reglementat creșterile salariale din sectorul bugetar în aceeași perioadă, au plafonat cuantumul sporului de confidențialitate la un procent de maxim 15% (uniformizând astfel diversele reglementări existente).
Astfel, pentru perioada avută în vedere prin prezenta acțiune, sunt relevante:
- art.13 alin.1 din OUG nr.123/l1.12.2003 publicată în Monitorul Oficial nr.919/22.12.2003, privind creșterile salariale acordate personalului din sectorul bugetar pentru anul 2004, acordat un spor de până la 15% pentru personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului, precum și din instituțiile și autoritățile publice pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.
- ulterior, art.18 alin 1 din OUG nr.92/l0.l1.2004 publicată în Of.nr.l091/23.l1.2004 și aprobată prin Legea nr.76/2005 privind salarizarea funcționarilor publici în 2005, stabilit că sporul de până la 15% se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului precum și din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
- Aceleași dispoziții se regăsesc și în OG nr.9/2005 și OG nr.3/2006 privind creșterile salariale ale personalului bugetar.
Mai mult, în mod separat:
7. Legea nr.184/17.05.2004 publicată în Of. nr.461/24.05.2004 a acordat spor de confidențialitate de până la 15% personalului din cadrul Consiliului Concurenței.
8. Legea nr.324/14.07.2006 publicată în Of.626/20.07.2006 care a modificat OG nr.13 7/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a acordat spor de confidențialitate personalului din cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (art.30 alin.3 din OG nr.13 7/2000 republicată).
9. Legea nr.444/2006 care a modificat și aprobat OG nr.19/2006 privind creșterile salariale acordate personalului militar și funcționarilor publici, cu statut special, din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-a prevăzut că "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
10. De asemenea, prin dispozițiile art.15 alin.1 din OG nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzuți în Legea nr.444/2006 ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Aceste categorii de personal au primit spor de confidențialitate și anterior anului 2007.
Ne aflam astfel in situația de a constata că magistrații care dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale nu beneficiază de spor de confidențialitate în timp ce persoanele care execută dispozițiile respective beneficiază.
Pe de altă parte, se remarcă că anumite categorii de personal beneficiază de
spor de confidențialitate pentru simplul fapt că potrivit Codului Muncii, au obligația de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului individual de muncă (așa-zisa clauză de confidențialitate).
In aceste condiții, cu atât mai mult apare ca justificată acordarea sporului de confidențialitate acelor categorii de personal care au acces la informații clasificate și dețin certificate eliberate în acest sens.
Conform art.2 a1.3 din OUG nr.137/2000 "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificative obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".
Potrivit art.27 al.1 din OG nr.137/2000 republicată, "în toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun".
Ministerul Justiției si Libertăților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii motivându-si in esența opinia pe următoarele:
- drepturile solicitate nu sunt prevăzute de lege;
- drepturile reclamanților sunt reglementate prin lege speciala astfel ca aceștia nu trebuie sa se raporteze la alte categorii profesionale,
- a acorda un drept unei categorii profesionale si a nu-l acorda altei categorii profesionale este o opțiune a legiuitorului, iar disp. OUG 137/2000 nu dau voie instanțelor in a cenzura voința legiuitorului. Ordonanța protejează drepturi in referire la modul de aplicare a unor dispoziții legale si nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
- dreptul la sporul de confidențialitate nu este un drept acordat de lege magistraților, iar dreptul la diverse sporuri nu este in mod evident un drept fundamental aparat si garantat de Convenție.
- Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării in hotărârea nr. 233/29.08.2007 a statuat ca "diferitele categorii de salariați determina soluții diferite legiuitorului in ceea ce privește salarizarea acestora fără ca prin aceasta soluție sa se încalce principiul egalității".
Din examinarea tuturor dispozițiilor legale care prevăd acordarea unui spor de confidențialitate dar În beneficiul altor categorii profesionale, apare cu evidență faptul că sporul de confidențialitate recunoscut diferitelor categorii de salariați nu este identic din punctul de vedere al activităților desfășurate, al modului de acordare ori cuantumului, așa încât există dificultăți În a reține "situația comparabilă" - categoriile profesionale În raport cu care reclamanții consideră că se afla Într-o situație comparabilă element indispensabil pentru a putea vorbi de o discriminare.
Nu orice diferența de tratament semnifica discriminare; pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat injust este necesar sa se stabilească ca persoane aflate in situații analoage sau comparabile, in materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar, dacă o asemenea distincție Între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Curtea Constituționala prin decizia 819/03.07.2008 a statuat ca: "prevederile art.1, art.2 alin.3 si art.27 alin.1 din nr.OUG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta sa anuleze sau sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând ca sunt discriminatorii si sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.
Prin sentința civilă nr.942/2009 a Tribunalului Galațis -a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.
Pentru a pronunța această sentință s-au reținut următoarele:
Prezenta cerere este întemeiata in baza OG 137/2000, ca urmare a aplicării unui tratament discriminatoriu si nu in baza unor texte legale in vigoare la acest moment. Reclamantul susține ca a fost discriminați de legiuitor prin diferite reglementari legale.
Tribunalul înlătură apărarea paratei și consideră că poate verifica dacă există sau nu discriminare în textele de lege invocate în urma căreia reclamanții solicita despăgubiri civile si asta deoarece art. 2 din OG 137/2000 atunci când definește noțiunea de discriminare arata ca prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferința, pe baza de rasa, naționalitate, etnie limba, religie, categorie sociala etc. care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, in condiții de egalitate a drepturilor omului si libertăților fundamentate sau a drepturilor recunoscute de lege in domeniu politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vieții publice." Prin urmare, daca analizam acest text rezulta ca poți fi discriminat intr-un drept recunoscut de lege, dar poți fi discriminat si in alte drepturi. Aceasta rezulta din exprimarea " care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii. a drepturilor omului. sau drepturilor recunoscute de lege in toate domeniile". Prin urmare nu este obligatoriu ca dreptul sa fie clar recunoscut de lege deci poate fi orice alt drept.
Discriminarea poate izvorî chiar si din lege. OG 137/2000 apăra pe toți cetățenii de orice fel de discriminare in modul de exercitare a drepturilor lor (recunoscute de lege sau drepturile fundamentale) dar si de discriminările rezultate din lege fără o rațiune fireasca, logica, raționala si de bun simt.
In acest sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. 1 unde se arata ca prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere etc. precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea, recunoașterii, folosinței, exercitării.". Prin urmare discriminarea poate rezulta din orice chiar si din lege! La art. 18 alin.1 din OG 137/2000 se prevede ca unul din rolurile CNCD este si acela de armonizare a dispozițiilor din cuprinsul actelor normative care contravin principiului nediscriminării si pot fi verificate prin aceasta perspectiva de CNCD sau de instanțe pe cale incidentala.
Având în vedere plenitudinea de jurisdicție a instanțelor precum si dispoziția legală menționată apreciem ca prin intermediul instanțelor judecătorești se poate constata pe cale incidentala ca o anumita lege reglementează in mod discriminatoriu anumite drepturi si poate repara prejudiciile aduse persoanei discriminate prin despăgubiri.
Acțiunea reclamantului vizează acordarea de drepturi bănești în mod preferențial pentru anumite persoane cu excluderea nefireasca și fără o explicația logica a magistraților.
Pentru a analiza daca exista sau nu o discriminare adusa magistraților judecători, categoria din care face parte reclamantul, trebuie găsit criteriul si rațiunea legiferării, scopul legii. Odată găsit acest criteriu putem determina sfera persoanelor cărora li se aplica respectiva reglementare si găsind sfera persoanelor putem constata mai apoi daca anumite persoane sau categorii profesionale/sociale etc. Sunt sau nu justificat excluse si daca sunt excluse trebuie analizat in final cauza excluderii si utilitatea acestei excluderi.
Cererea reclamantului vizează un spor de confidențialitate de 15% din salariul brut.
Reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului, prin neacordarea sporului de confidențialitate, se va cerceteze situația în care se află reclamantul în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantului la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamantului i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.91 din Legea 303/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.
Reclamantul nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitar public, acesta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantul, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantului, apreciem că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestuia, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamantul se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamantul, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantul este într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantul nu pot fi tratat diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lui, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului
Deci, reclamantul este discriminat în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.
Impotriva sentinței civile nr.942/2009 a Tribunalului Galați au declarat recurs pârâtele Curtea de APEL GALAȚI și Ministerul Jusțiției și Libertăților.
Pârâta Curtea de APEL GALAȚIa considerat hotărârea dată cu încălcarea legii pentru că deși-n speță s-a pronunțat Decizia nr.46/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul admiterii unei astfel de acțiuni, Curtea Constituțională în ședința sa din 27.05.2009 a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul României și Guvernului României, pe de altă parte.
Astfel, Curtea Constituțională a statuat că Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Pe fond apreciază recurenta că situația magistraților nu poate fi considerată compatibilă cu cea a celorlalte categorii de salariați din sistemul bugetar, nu se încadrează în categorii de personal aflat în situații comparabile sau analoage. Nu există o lege generală privind acordarea sporului tuturor funcționarilor publici sau bugetarilor, cu excepția magistraților pentru a ne afla în prezența unui caz de discriminare.
In acest sens este și practica Curții Constituționale care a statuat că "principiul discriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale. Tot Curtea Constituțională a precizat că legiuitorul are opțiunea liberă la diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază, precum și să instituie sporuri la indemnizațiile și la salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților prin recursul său a invocat nelegalitatea hotărârii pentru că-n speță s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești conform Deciziei Curții Constituționale din 27.05.2009.
Un al doilea motiv de recurs este dat de faptul că nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din sistemul justiției.
Actele normative la care se referă reclamantul în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar și nu există niciun temei legal pentru aplicarea acestor prevederi personalului auxiliar de specialitate.
Nu există discriminare în raport cu prevederile art.1 alin.3 din Ordonanța Guvernului 137/2000 care prevede că "exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile". Ori, magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific reglementat de Legea nr.303/2004, cu o lege a salarizării separată și de aceea nu comportă discuții asupra unui tratament discriminatoriu față de militari, funcționarii publici, cei de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Din punct de vedere al cuantumului, în anumite situații sporul este 15 %, în altele maximul este de 15 %.
Se subliniază că instanța de fond nu a avut în vedere deciziile Curții Constituționale referitoare la discriminare.
Examinând actele și lucrările dosarului se constată că recursurile sunt nefondate.
Prin Decizia nr.46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pe problema de drept din speță.
Astfel, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.(1) lit.d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.(1) și (1) din Codul deontologic al magistraților, și ale art.78 alin.(1) din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la rt.9 din Codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Decizia este obligatorie, potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României), rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică și incertitudinea.
Față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra acestei probleme de drept, Curtea nu poate da o altă soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr.46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar argumentele recurenților pe această chestiune au căzut în desuetudine.
Chiar dacă prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, Guvern și instanțele judecătorești, reținând că doar Parlamentul și Guvernul, prin dezlegare legislativă, au competența de a institui, modifica sau abroga normele juridice cu putere de lege, rolul instanțelor judecătorești fiind doar de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective, pentru că această decizie are efecte doar pentru viitor, iar Decizia în interesul legii este anterioară deciziei Curții Constituționale se va acorda prioritate deciziei date în interesul legii.
Fiind vorba de un spor permanent, în mod corect s-a dispus plata și pentru viitor a acestuia, pentru a se evita un alt litigiu asemănător.
Pentru acordarea acestuia trebuie îndeplinită condiția continuării desfășurării raportului de muncă, dar acest spor poate fi acordat doar atât timp cât cadrul legal referitor la salarizarea magistraților nu va suferi modificări prin voința legiuitorului.
In consecință, în baza art.312 Cod procedură civilă, instanța va admite recursurile și va modifica sentința recurată în sensul arătat mai sus.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate, care nu sunt contrare prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtele CURTEA DE APEL GALAȚI, cu sediul în G,- și MINISTERUL JUSTITIEI ȘI LIBERTĂȚILOR cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.942/05.06.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Octombrie 2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red.LC-13.11.2009
Dact.MH/19.11.2009/6 ex.
Fond: -
Asistenți judiciari: C-tin -
Președinte:Viorica Mihai SecuianuJudecători:Viorica Mihai Secuianu, Luminita Cristea, Anica