Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1933/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZI nr.1933
Ședința publică de la 3 octombrie 2008
JUDECĂTORI: Marilena Panait Cristina Pigui Vera Andrea
- - -
- - -
Grefieri -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții, toți cu domiciliul ales în P,-, județul P la Cabinet de avocat și de pârâta SC SA, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1243 din 15 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 19 septembrie 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 26 septembrie 2008 și apoi, pentru aceleași motive, la data de 3 octombrie 2008, dând următoarea decizie.
Curt e
Deliberând asupra recursurilor civile de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții -, și - au chemat în judecată pe pârâta SC SA, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumelor reprezentând prime de Paște și de C pentru perioadele indicate pentru fiecare reclamant, sume ce urmează să fie actualizate în raport de coeficientul de inflație de la data scadenței, la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt salariați ai pârâtei,cu excepția reclamantei, ce a fost salariată până la 13.08.2007, și că potrivit art. 168 alin. 1 din CCM la nivel de societate trebuiau să beneficieze, cu ocazia sărbătorilor de Paște și C, de câte o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe societate pentru fiecare, drepturi ce nu le-au fost achitate pe perioada indicată.
În drept, au fost invocate disp.art.166 Codul Muncii, art.145 alin.5, Art.168 alin.1, art. 139 din CCM 2005-2007.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că primele solicitate de reclamanți au fost incluse în salariul de bază și prin urmare, aceștia nu mai pot solicita un drept salarial care le-a fost plătit.
Totodată, pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că în cauză sunt incidente disp. art.283 alin.1 lit.e Codul Muncii potrivit cărora dreptul la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se prescrie în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pe parcursul procesului, reclamanții au depus la dosar precizări la acțiune prin care au arătat care este cuantumul sumelor solicitate, totalizând câte 7845 lei din care 5682 lei reprezentând contravaloarea suplimentărilor salariale cuvenite cu ocazia sărbătorilor de Paște și C și 2163 lei, cota de participare la profitul anual pe perioada 01.01.2005-31.12.2006, iar pentru reclamanta 6946 lei, din care 4783 lei cu ocazia sărbătorilor de Paște și C și 2163 lei cota de participare la profitul anual,conform raportului de expertiză întocmit în cauză.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri și expertiză salarizare administrate în cauză, prin sentința civilă nr.1243 din 15.04.2008, Tribunalul Prahovaa respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a admis în parte acțiunea precizată, obligând pârâta să plătească fiecărui reclamant suma netă de 5682 lei, actualizată conform expertizei, iar pentru reclamanta - suma netă de 4783 lei, sume ce se vor actualiza în continuare, de la data pronunțării sentinței și până la data plății efective, în funcție de coeficientul de inflație, reprezentând drepturi salariale corespunzătoare sărbătorilor de Paște și C pe anii 2004-2007.
Prin aceeași sentință, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea cotei de participare la profitul anual pe anul 2005-2006,ca neîntemeiat, iar pârâta a fost obligată să plătească fiecărui reclamant, suma de câte 1130 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit actelor existente la dosar și expertizei salarizare, reclamanții au fost și sunt salariații pârâtei, ocazie cu care nu au încasat drepturile salariale reprezentând suplimentari pentru C și Paște în perioada 2004-2007.
A mai reținut instanța de fond că în art.168 din Contractul colectiv de muncă pe unitate pentru anul 2004 se stipulează că angajații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe SNP, cu ocazia sărbătorilor de Paște și de C, menționându-se că pentru anul 2003 suplimentările de la alin.1 au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat, prevederi ce au fost preluate ulterior si in Contractele colective de muncă pe unitate, negociate și aplicabile la nivelul societății pe anii 2004, 2005, 2006, 2007, iar pârâta este obligată să achite aceste drepturi reclamanților, întrucât nu exista nicio dovada la dosar din care să rezulte că pârâta ar fi achitat efectiv aceste drepturi sau că le-ar fi inclus în salariul de bază, situație de fapt confirmată și de raportul de expertiza salarizare.
În consecință, tribunalul, în baza contractelor colective sus-menționate și a disp.art.161 și urm. Codul Muncii, a admis în parte acțiunea precizată în sensul celor sus-arătate.
Totodată, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, constatând că în speță sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit. c din Codul Muncii, conform cărora prezenta acțiune este supusă termenului de 3 ani, care a început să curgă de la data scadenței sumelor, începând cu anul 2004.
De asemenea, instanța a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere privind acordarea cotei de participare la profitul anual pe anii 2005 - 2006, întrucât din actele dosarului nu rezultă că ar fi avut loc o negociere între sindicat și pârâtă pentru stabilirea condițiilor de acordare a acestei cote de participare, caz în care, susținerea expertului că reclamanții sunt îndreptățiți la încasarea unor asemenea drepturi nu a fost avută în vedere.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta, criticând soluția ca netemeinică și nelegală.
În recursul lor, reclamanții au susținut că în mod greșit le-a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la cota de participare la profitul anual, pentru fiecare recurent, câtă vreme dreptul recurenților este prevăzut expres în art. 139 din CCM 2004-2007, prevederi contractuale care sunt obligatorii.
Au mai arătat recurenții că existența acestui drept este condiționată nu de negocierea între patronat și sindicat, ci de existența profitului angajatorului și de calitatea de salariat a celui care solicită acest drept, cele două condiții fiind îndeplinite.
S-a mai învederat că întinderea dreptului era condiționată de negocierea dintre părți, însă întinderea trebuia probată de către intimata pârâtă, obligație pe care aceasta nu a respectat-o, pârâta neputându-și invoca propria culpă în apărare.
S-a arătat în continuare că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor înscrisurilor depuse care dovedesc existența dreptului și întinderea acestuia,instanța admițând primul capăt de cere al acțiunii deși nu au existat negocieri în sensul celor prevăzute de art. 168 din CCM, respingând însă cererea privitoare la acordarea cotei de participare la profitul anual, ca neîntemeiată, pe motivul lipsei aceleiași negocieri.
De asemenea, s-a susținut că în alte dosare,același judecător a pronunțat o soluție în sensul admiterii cererii privind obligarea pârâtei la plata cotei de participare la profitul anual.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței, iar pe fond admiterea cererii recurenților privind obligarea pârâtei la plata sumei de câte 2163 lei către fiecrae recurent reprezentând cota de participare la profitul anual pe perioada 01.01.1005-31.12.2006, depunându-se la dosar o serie de înscrisuri în copie.
În recursul său, pârâta a criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală în sensul că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru că drepturile salariale solicitate își au izvorul în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 283 alin.1 lit.e Codul Muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni.
Pe fond, soluția a fost criticată deoarece instanța nu a ținut seamă de disp. art. 168 alin. 2 din pe anii 2003-2004, potrivit cărora primele de sărbători au fost incluse în salariul de bază și plătite ca atare. Această situație rezultă și din faptul că reclamanții nu au formulat acțiune și pentru plata primelor pe anul 2003, an în care s-a negociat pentru prima dată cu sindicatul includerea acestor prime în salariu.
Ultima critică a recursului se referă la faptul că tribunalul nu a acordat atenție, atunci când a stabilit suma datorată de recurentă, dispozițiilor art. 168 din sub aspectul cuantumului sumei care se acordă cu titlu de primă în sensul că aceasta nu este echivalentă cu salariul mediu brut pe unitate, ci cu salariul de bază mediu brut pe unitate, cu alte cuvinte aceste prime nu includ și sporurile.
Recurenta pârâtă a formulat întâmpinare cu privire la recursul reclamanților prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a acestora, prematurității capătului de cerere privind acordarea cotei din profit și prescripției aceluiași capăt de cerere, iar pe fond a susținut netemenicia cererii reclamanților privind acordarea cotei din profit.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, s-a arătat că invocând dreptul prevăzut în art.139 din contractul colectiv de muncă, salariații nu pot să acționeze individual deoarece nu sunt titularii dreptului subiectiv în cadrul raportului juridic dedus judecății.
Excepția prematurității cererii de chemare în judecată a fost susținută cu motivarea că atât cota de participare la profit, cât și modalitatea concretă de acordare și condițiile de diferențiere a acesteia între salariați trebuiau negociate, iar neîndeplinirea acestei cerințe atrage sancțiunea respingerii acțiunii ca prematur formulate.
Sub aspectul celei de a treia excepții - a prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a arătat că în cauză erau incidente prevederile art.283 lit.e din Codul Muncii, termenul în care reclamanții aveau dreptul la acțiune fiind de 6 luni, iar nu cel de 3 ani prevăzut de art. 283 litera c, așa cum greșit a considerat prima instanță.
Pe fond, s-a susținut că este neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea cotei din profit întrucât art.139 din CCM nu creează un drept, ci doar o vocație, o posibilitate a salariaților societății de a beneficia de cota de participare la profitul anual al societății.
S-a mai susținut că există o incompatibilitate între pretențiile reclamanților și dispozițiile legii nr. 31/1990 cu privire la societățile comerciale, la care s-a făcut referire și că în cauză nu pot fi aplicate prevederile OG nr.64/2001, pe baza cărora s-a calculat cota de participare la profitul anual, recurenta pârâtă fiind o societate privatizată, aceasta depunând la rândul său la dosar înscrisuri constând în soluții din practica judiciară.
Soluționând cu prioritate, conform art.137 alin.1 Cod pr.civilă, excepțiile invocate de recurentă, Curtea constată că niciuna dintre acestea nu este întemeiată și drept urmare vor fi respinse pentru următoarele argumente:
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care ar fi titular al dreptului afirmat (calitate procesuală activă) și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală, cât și pe cea a pârâtului chemat în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
În cauză de față, reclamanții au indicat cu claritate în acțiunea formulată atât obiectul pretențiilor acestora, cât și motivele de fapt și de drept pentru care au chemat în judecată societatea-pârâtă, astfel că aceștia au calitate procesuală de a sta în judecată în raportul juridic cu pârâta pentru drepturile bănești pe care le-au cerut în nume propriu, afirmând că acestea decurg din relațiile lor de muncă cu unitatea angajatoare.
Prin invocarea excepției de prematuritate recurenta-pârâtă își invocă de fapt propria sa culpă, deoarece atât inițiativa negocierilor, cât și obligația organizării lor aparțin patronatului, conform Legii 130/1996 republicată.
Chiar recurenta a susținut că art.139 din CCM dă naștere în patrimoniul salariaților la un drept al cărui conținut constă strict în posibilitatea acestora de a solicita demararea negocierilor cu privire la stabilirea dreptului de participare la cota din profitul anual.
În egală măsură însă, pretinsa prematuritate a acțiunii, așa cum a fost susținută de recurentă, se referă la inexistența dreptului însuși al salariaților și implicit și al recurenților - reclamanți, la profitul anual al societății.
S-a arătat că în termenii art.139 din, participarea salariaților la profitul anual al societății este enunțată ca o vocație, o posibilitate care nu naște în sarcina recurentei vreo obligație de executat corelativă dreptului pretins de reclamanți.
În plus, s-a mai argumentat tot în sprijinul aceleiași excepții că existența unui eventual drept la profitul anual al societății este condiționată de realizarea unui profit la finele anului de referință și respectiv de negocierea cu Federația sindicatelor libere independente SA, niciuna dintre aceste cerințe nefiind îndeplinită până la data introducerii acțiunii de către reclamant.
Curtea constată că sub aspectele relevate de recurentă, excepția de prematuritate nu se justifică.
Pentru ca o cerere de chemare în judecată să fie prematur introdusă, este decisiv ca o procedură prealabilă, reglementată expres ori un termen prevăzut în condiții de accesibilitate și previzibilitate să fie parcurse cu necesitate de cel care se adresează instanțelor judecătorești, înainte de înregistrarea acțiunii.
În cauză, acțiunea reclamanților de a pretinde în calitate de salariați, anumite categorii de drepturi bănești de la societatea angajatoare, nu este condiționată de parcurgerea vreunei proceduri prealabile ori împlinirea vreunui termen sau condiții, așa încât cererea formulată să fie considerată prematur introdusă la prima instanță.
Nici excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de recurentă nu este întemeiată, întrucât, potrivit art. 283 alin.1 lit.c Codul Muncii, în situația în care obiectul litigiului constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, termenul de prescripție este de 3 ani indiferent de izvorul acestor drepturi salariale neputând fi primită susținerea recurentei potrivit căreia, în ceea ce privește profitul anual,acesta nu ar reprezenta un venit salarial, și în plus, dispozițiile art. 283 alin.1 lit.c Codul Muncii au caracter de normă specială în raport cu dispozițiile. art. 283 alin.1 lit.e Codul Muncii, care se referă la toate drepturile, respectiv obligațiile prevăzute într-un contract colectiv de muncă,între care și drepturile salariale.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate în cele două recursuri, în raport de actele și lucrările dosarului,de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce urmează:
Referitor la recursul reclamanților, se reține că în formularea din, art.139 stabilește că atât cota de participare la profitul anual, cât și modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere între salariații SA vor fi stabilite prin negociere cu.
Această clauză contractuală nu generează prin ea însăși dreptul la acordarea cotei de participare la profitul societății, existența acestui drept fiind dublu condiționată, de înregistrarea de profit la finele fiecărui an din perioada de referință ce face obiectul litigiului; negocierea modalităților concrete de acordare și a criteriilor de diferențiere între salariați, cu.
În mod greșit expertiza efectuată în cauză a stabilit că temeiul legal pentru acordarea cotei de participare la profitul societății îl constituie OG 64/2001, cu modificările ulterioare, căci acest act normativ privește exclusiv repartizarea profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat și la regiile autonome dacă acestea s-au angajat și au stabilit prin bugetele de venituri și cheltuieli obligația de participare la profit ca urmare a serviciilor angajaților lor în relație cu acestea, situație în care se pot acorda aceste drepturi în limita a 10% din profitul net, așa cum se prevede în art.1 alin.1din actul normativ sus-citat.
Cum în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de însăși clauza contractuală pentru valabila existență a dreptului la cota de participare la profit, pe de o parte, iar pe de alta, cum în legislația română actuală nu este reglementată obligația adunării generale a acționarilor unei societăți pe acțiuni (societatea recurentă SC SA fiind constituită ca societate pe acțiuni sub regimul instituit de Legea nr.31/1990 modif. prin Legea nr.161/2003) să acorde salariaților săi dreptul de participare la beneficii, conform art.178 și art.183 din aceste acte normative, rezultă că art.139 din conferă salariaților doar premisele negocierii unui eventual drept de a participa la beneficiul (profitul) net al societății, cu respectarea cerințelor impuse de actul constitutiv al societății angajatoare și a condițiilor prealabile stabilite prin această clauză contractuală, astfel cum au fost enumerate mai sus și numai dacă nu s-a decis reinvestirea profitului societății, iar nu distribuirea lui.
În consecință, apare ca fiind corectă soluția primei instanțe prin care s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea recurentei pârâte la plata către recurenții reclamanți a cotei de participare la profitul anual, iar practica judiciară invocată de recurenții reclamanți nu constituie izvor de drept.
În ceea ce privește recursul societății pârâte, așa cum s-a arătat și mai sus, în situația în care obiectul litigiului constă în plata unor drepturi salariale neacordate, cum sunt primele de Paște și C pe perioadele solicitate de reclamanți, termenul de prescripție este de 3 ani, potrivit art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii.
Nu există reglementare și nici nu a fost în intenția legiuitorului vreodată ca pentru drepturile salariale să existe termene de prescripție diferite, în funcție de izvorul acestora.
Pe fondul cauzei, Curtea constată că susținerile recurentei privitoare la acordarea suplimentărilor salariale cu ocazia sărbătorilor de Paște și de C nu își găsesc reflectarea în probatoriul administrat în cauză, deoarece nimeni nu a contestat că începând cu anul 2003, în urma negocierilor purtate cu sindicatul, primele de sărbători urmau a fi incluse în salariu, numai că acest lucru trebuia și probat de către recurentă în sensul de a demonstra cât din creșterea salarială a fiecărui an s-a datorat includerii în salariul de bază a acestor prime.
Această probă nu a fost făcută, astfel că în mod corect instanța de fond admis cererea referitoare la obligarea pârâtei la plata primelor de Paște și C pe perioadele solicitate de reclamanți, obligația plății respectivelor drepturi către reclamați fiind legal și temeinic stabilită de instanța fondului pe baza expertizei contabile salarizare, care a calculat echivalentul sumelor cuvenite reclamanților la valoarea totală netă actualizată de câte 5682 lei pentru reclamanții, și și la 4783 lei pentru reclamanta .
Recurenta nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză sub acest aspect, iar cuantumul drepturilor datorate cu acest titlu a fost determinat de expertul desemnat de instanța de fond ținând cont chiar de adresele eliberate de societatea recurentă privind nivelul salariului de bază mediu pe societate, pe perioada 2003-2007, corespunzător fiecărei sărbători, de Paște și
Concluzionând, pentru considerentele mai sus arătate, Curtea privește ambele recursuri ca nefondate, astfel încât în baza art. 312 alin.1 pr.civ le va respinge ca atare, sentința atacată fiind legală și temenică.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții, toți cu domiciliul ales în P,-, județul P la Cabinet de avocat - și pârâta SC SA, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1243 din 15 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Respinge excepțiile invocate de recurenta pârâtă ca neîntemeiate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 3 octombrie 2008.
Președinte JUDECĂTORI: Marilena Panait Cristina Pigui Vera Andrea
- - - - ---
Grefier
/VS
2 ex./31.10.2008
f-- Tribunalul Prahova
-
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Marilena Panait Cristina Pigui Vera AndreaJudecători:Marilena Panait Cristina Pigui Vera Andrea
