Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 211/2010. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr.211
Ședința publică din data de 9 februarie 2010
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Simona Petruța Buzoianu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanții și, domiciliați în B,-, județ B, împotriva sentinței civile nr.1018/4.11.2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-reclamantă personal și intimata-pârâtă reprezentată de avocat din Baroul București, lipsind recurentul-reclamant.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că, după rămânerea în pronunțare la termenul anterior, s-a depus la dosar, prin serviciul arhivă-registratură, un set de înscrisuri din partea avocatului din Baroul Galați și anume împuternicirea avocațială de reprezentare în această cauză, o cerere prin care solicita acordarea unui nou termen de judecată motivând imposibilitatea prezentării în instanță la acel termen din cauza condițiile meteorologice nefavorabile, două avertismente de Cod galben emise de - listate de pe site-ul acesteia, notificare referitoare la schimbarea numelui societății din SA în SA, certificatul de înregistrare seria B nr.-, certificat de înregistrare mențiuni, încheierea nr.89793/16.12.2009 pronunțată de Tribunalul București în dosar nr.-/2009, o cerere prin care a învederat că din eroare a fost trimisă cererea de amânare pentru termenul din 19.01.2010 și precizarea că a luat legătura cu reprezentanții intimatei-pârâte care i-a comunicat că va fi reprezentată în acest dosar de către avocat, atașând și pagina ECRIS dosare de pe portalul acestei instanțe, filele 39-54.
Avocat având cuvântul arată că situația învederată a fost lămurită, precizând că a fost contactat de avocat care l-a încunoștiințat că din eroare a expediat împuternicire avocațială în această cauză.
Avocat prezent în instanță, având cuvântul arată că într-adevăr, din eroare a depus împuternicire avocațială de reprezentare a intimatei-pârâte în acest dosar.
Curtea ia act de declarațiile acestora și constată că avocat din Baroul Prahova are calitate de reprezentant al intimatei-pârâte.
Avocat având cuvântul depune la dosar, în copie fluturașii de salarii emiși pe numele recurenților-reclamanți din care rezultă că li s-a făcut plata salariilor compensatorii, filele 58-59. În continuare arată că nu mai are cereri noi de formulat și solicită cuvântul pe fond.
Curtea înmânează recurentei-reclamante înscrisurile depuse la dosar de reprezentantul intimatei-pârâte și, după lecturare, aceasta arată că are cunoștință de acestea, aflându-se în posesia originalelor. Arată de asemenea, că nu mai are cereri noi de formulat, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea ia act de declarațiile părților și, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbateri.
Recurenta-reclamantă având cuvântul susține că a depus la dosarul cauzei calculul pe care îl consideră corect și în care a menționat cuantumurile exacte ale salariilor compensatorii ce trebuiau să le primească atât ea, cât și soțul său - recurentul-reclamant care, disponibilizat fiind la 15 iunie 2006 ar fi trebuit să încaseze suma de 6253 lei cu acest titlu, iar ea, recurenta ar fi trebuit să primească suma de 2190 lei raportat la data disponibilizării și la disp.art.50 din CCM, în care se stipulează că la momentul disponibilizării, în funcție de vechime, se acordă trei salarii medii nete.
Mai arată că sumele evidențiate în fluturașii depuși la dosar de apărătorul societății-pârâte au fost purtătoare de impozit, CAS și șomaj, situație în care sumele de care urmau să beneficieze s-au micșorat.
Totodată, susține că hotărârile judecătorești depuse la dosar ca practică judiciară atestă temeinicia cererii lor. Solicită admiterea recursului așa cum a motivat în concluziile scrise.
Avocat având cuvântul pentru intimata-pârâtă solicită respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond.
Susține, în esență, că recurenții fac confuzie între prevederile clauzelor din CCM referitoare la concedierea colectivă și cea individuală, unde sunt prevăzute cuantumuri diferite pentru indemnizațiile ce trebuie acordate și, reiterând punctul de vedere exprimat prin întâmpinarea formulată în cauză în fața instanței de fond, susține că recurenții de azi nu pot primi două compensații pentru o singură disponibilizare, recurenta-reclamantă face vorbire de concedierea individuală și nu colectivă însă, în realitate, aceștia au fost concediați colectiv. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, în baza
lucrărilor dosarului, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr- reclamanții și au chemat în judecată pe pârâta SC SA Membru Grup B, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor salariale cuvenite conform art. 50 din CCM pe anii 2006-2007, actualizate până la data plății efective, precum și la plata diferențelor de plăți compensatorii pentru sumele încasate, conform art. 4 din Planul Social și cele cuvenite și neacordate în raport de nivelul salariului mediu net pe societate la data încetării actualizate până la data plății efective precum și cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au relatat că până la data disponibilizării au fost salariații pârâtei și în conformitate cu Planul Social anexă la CCM, punctul 4, se prevede că angajații disponibilizați sunt îndreptățiți să beneficieze în funcție de vechimea în muncă, de indemnizații de concediere calculate conform art. 50 din CCM.
Au mai relatat reclamanții că în baza acestui articol, în CCM pe anul 2007 s-a prevăzut un cuantum de 2000 lei pentru salariul mediu brut, ce urmează a fi luat în calcul la stabilirea fiecărei indemnizații de concediere acordate.
De asemenea, au precizat reclamanții că au beneficiat de plăți compensatorii calculate la nivelul salariului brut aferent anului 2004, deși acesta fusese indexat la 1.01.1995, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 243 din Codul muncii.
În ce privește pachetul financiar acordat cu ocazia disponibilizărilor, acesta trebuia să conțină un număr de 5,3 sau 1,5 salarii medii nete, în funcție de vechimea fiecărui salariat, iar aceste prevederi trebuiau completate cu cele ale Planului Social.
Având în vedere Amendamentul la Planul Social, prin care se menționează că drepturile acordate nu se cumulează cu cele prevăzute de art. 50 din CCM, reclamanții au apreciat că acest act este lovit de nulitate conform art. 38 Codul muncii, întrucât agentul economic este obligat să acorde și salariile prevăzute de CCM la art. 50 și nu să le omită de la acordare.
Reclamanții au depus la dosar deciziile nr.298 și 239 de încetare și copii de pe carnetele lor de muncă (filele 6-21).
În termen legal, pârâta a formulat întâmpinare(filele 29-41) prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond respingerea acțiunii și obligarea reclamanților la cheltuieli de judecată.
În sprijinul excepției pârâta a susținut că în conformitate cu art. 283 al.1 lit.u din Codul muncii, în cazul neexecutării CCM sau a unor clauze ale acestuia, cererile pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, ori în cauză, acest drept s-a prescris fiind exercitat cu depășirea termenului legal.
Pe fondul acțiunii, pârâta a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, întrucât în Planul Social încheiat ca urmare a procesului de reorganizare SA s-au stabilit printre altele și indemnizațiile de concediere pentru disponibilizările ce se vor face în anul 2005, dar valorile efective ale acestora s-au stabilit prin negociere cu.
Pârâta a mai relatat că nu se pot cumula măsurile financiare prev. de art. 50 CCM, cu cele prevăzute de Planul social, iar la încetarea contractelor individuale de muncă ale salariaților s-au avut în vedere dispozițiile acestui plan, reclamanții necontestând deciziile de încetare a raporturilor de muncă. Mai mult, sumele acordate reclamanților au fost calculate în conformitate cu dispozițiile Planului social completat prin Amendamentul din 9.01.2006 și din 13.09.2006, care au cuprins măsuri financiare pentru salariații disponibilizați mai avantajoase față de cele prevăzute prin art. 50 din CCM.
Dovada acestui fapt o constituie alin.5 din art. 50 din CCM la Nivel de pe anul 2008, care prevede că " Acordarea unui pachet compensator conform Planului social exclude însă acordarea sumelor prevăzute la alin.1 al prezentului articol", de unde rezultă că părțile au hotărât ca cele două măsuri financiare să nu se cumuleze, acesta fiind și scopul instituirii unor parchete financiare mai avantajoase prin Planul social, față de cele prevăzute de art. 50 din CCM.
Pârâta a depus la dosar înscrisuri constând în copiile Planului Social, extras CCM și practică judiciară (filele 51-79).
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1018 pronunțată la 4 noiembrie 2009, Tribunalul Buzăua respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă precum și acțiunea reclamanților, ca nefondată.
Pentru pronunța această soluție, prima instanță reținut următoarele:
În conformitate cu art. 137 Cod pr.civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură invocate, care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a reținut că pârâta, a invocat prevederile art. 283 alin.1 lit.e Codul muncii, în timp ce reclamanții, prin cererea introductivă, au considerat că în cauză sunt aplicabile disp. art. 283 alin.1 lit.c Codul muncii.
Comparând cele două texte, rezultă că art.283 alin.1 lit.e Codul muncii, care stabilește termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM, ori a unor clauze ale acestuia, are caracterul unei norme generale față de cel de la lit.c, în care termenul de 3 ani se referă la plata unor drepturi salariale neacordate, sau a unor despăgubiri, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, care au caracter de normă specială, care derogă de la dreptul comun.
Explicația faptului că pentru situațiile de la art. 283 lit.e, legiuitorul a prevăzut un termen atât de scurt, de numai 6 luni, constă în faptul că acest termen a fost corelat cu principiul anuității care guvernează. Întrucât reglementează raporturile de muncă sub toate aspectele, iar salarizarea constituie numai un capitol din acesta, și în acest context trebuie văzut și raportul dintre literele c și e ale art. 283 Codul muncii.
Instanța a apreciat excepția invocată ca fiind neîntemeiată având în vedere și prevederile art. 238 alin.2 Codul muncii, potrivit căruia contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. Aceste dispoziții situează contractul individual de muncă în raport de CCM în aceeași poziție ca și acesta față de lege.
Prin urmare, clauzele CCM la nivel de unitate, care au un caracter concret, devin parte a contractului individual de muncă, astfel că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin.1 lit.c Codul muncii, atunci când obiectul conflictului îl constituie plata unor drepturi salariale neachitate, text ce trebuie interpretat în coroborare cu art.166 al.1 Codul muncii.
În fondul cauzei, instanța reținut că în conformitate cu art. 50 din CCM, la concedierea din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul are obligația să-i plătească acestuia, în funcție de vechime, o indemnizație minimă de concediere.
Conform art. 4 " prevederile domeniului văzut în prezentul articol se completează cu prevederile Planului social însușit de părți".
Din conținutul Planului social versiunea finală din 21.04.2005, rezultă că acesta va constitui o anexă a CCM, iar drepturile și obligațiile care derivă din acest plan social sunt aplicabile doar angajaților care au un contract individual de muncă.
Potrivit punctului 3, părțile au stabilit că se va lua în considerare suplimentar posibilitatea de a oferi programul de plecare voluntară, cel puțin pentru anumite perioade și locații și sumele pot fi diferite de cele din programul de nominalizare și se vor lua în considerare crearea unor scheme progresive.
La punctul nr.4, la capitolul financiare, se prevede că angajatorul în funcție de vechimea în unitate, va plăti angajaților 8 salarii medii brute din, celor care au 0,5 -5 ani vechime, 12 salarii celor care au între 5-15 ani vechime și 15 salarii celor care au peste 15 ani vechime.
Conform art. 50 din CCM, salariații ar fi primit un salariu mediu net pentru o vechime de la 6 luni la 3 ani, 2 salarii medii nete pentru o vechime de la 10 la 15 ani și 4 salarii medii nete pentru o vechime de peste 15 ani.
Analizând comparativ art. 50 din CCM și punctul 4 din Planul social se observă că sindicatul a negociat cu angajatorul condiții mai avantajoase de concediere pentru salariați, prin Planul social. Astfel, conform punctului 4 din acest plan au fost negociate 3 tranșe de vechime, în loc de 4, conform art. 50 din CCM; de asemenea, au crescut salariile medii brute pe unitate, relevant fiind că la ultima tranșă de vechime de peste 15 ani, numărul salariilor a crescut la 15 salarii medii brute pe unitate, conform punctului 4 din Planul social.
Din analiza deciziilor individuale de încetare a contractelor individuale de muncă ale reclamanților atașate la dosar, instanța de fond a reținut că aceștia au primit în urma disponibilizării, pachete financiare conforme punctului 4 din Planul Social, iar prin prezenta cerere au solicitat și indemnizația de concediere prevăzută de art. 50 din CCM.
Sub acest aspect, prima instanță a evocat alin.5 al art. 50 din CCM la nivel de pe anul 2008, că "acordarea unui pachet compensator conform Planului social exclude însă acordarea sumelor prevăzute la alin.1 al prezentului articol", ceea ce denotă că părțile au hotărât ca cele două măsuri financiare să nu se cumuleze, dovadă fiind și scopul instituirii unor pachete financiare mai avantajoase prin Planul social.
În condițiile în care Sindicatul Liber din SA, în temeiul prevederilor art. 27-28 din Legea 54/2003 a negociat Pachetul financiar pentru plata indemnizației de concediere a salariaților, care a fost trecută la punctul nr.4 din Planul social, această prevedere a devenit obligatorie pentru ambele părți semnatare, astfel încât solicitarea reclamanților în sensul cumulării indemnizației de concediere prev. de art. 50 din CCM și punctul nr.4 din Planul social, apare ca nefondată, motiv pentru care instanța a respins acțiunea sub ambele de capete de cerere.
Împotriva sentinței primei instanțe, în termen legal reclamanții au formulat recurs (filele 4-7) criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenții-reclamanți au invocat cazurile de recurs prev.de art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civ. susținând că sentința este nelegală sub aspectul interpretării dispozițiilor art.50 din contractul colectiv de muncă și art.4 din Planul Social.
Astfel, amendamentele aduse Planului Social nu puteau modifica clauzele contractului colectiv de muncă și nu au fost înregistrate la B pentru a fi aplicabile, fiind nule conform art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996 pe de o parte, iar pe de alta, acestea încalcă art.8(1) din contractul colectiv de muncă prin care părțile s-au obligat ca pe parcursul derulării sale să nu se promoveze proiecte de acte normative de natură a diminua drepturile stabilite prin contract.
În aceste condiții, recurenții-reclamanți au susținut că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea sub aspectul primului capăt de cerere fiindcă în realitate drepturile la plata indemnizațiilor de concediere prevăzute de art.50 din contractul colectiv de muncă se cumulează cu cele ale art.4 din Planul Social și nu se înlocuiesc, deoarece în această situație ar fi fost necesară încheierea și înregistrarea unui act adițional.
O altă critică privește soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, recurenții-reclamanți susținând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestuia.
Pentru a justifica cererea de acordare a diferențelor de plăți compensatorii dintre efectiv încasate și cele cuvenite, recurenții-reclamanții au argumentat că la data concedierii au beneficiat de plăți compensatorii calculate la nivelul salariului mediu net al anului anterior încetării raporturilor de muncă cu societatea pârâtă, deși conform art.4 din Planul Social indemnizațiile de concediere trebuiau calculate la nivelul salariului mediu net din anul disponibilizării.
S-a depus în acest sens un calcul al sumelor pretinse de recurenții-reclamanți (fila 37).
Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au solicitat inclusiv prin note scrise (filele 11-14) admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
Curtea, verificând hotărârea atacată în raport de criticile aduse prin recurs, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente în cauză dar și sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041Cod pr.civ. constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:
ei doi reclamanți și au fost salariați ai societății pârâte, Sucursala B până la data de 11 ianuarie 2009 (reclamanta ) și respectiv 16 iunie 2006 (reclamantul ) când au încetat raporturile de muncă, fiind disponibilizați, în temeiul art.65 și 66 din Codul muncii astfel cum rezultă din copiile carnetelor lor de muncă și ale deciziilor depuse la dosarul de fond (filele 6-21).
Valoarea netă a indemnizațiilor de concediere cuvenită pentru fiecare dintre aceștia și stabilită conform art.50 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate completat cu prevederile Planului Social este expres prevăzută în conținutul deciziilor individuale de încetare a contractului individual de muncă-decizii necontestate de vreunul dintre cei doi reclamanți.
Aceasta este de 24.666 lei pentru reclamanta și 15.947 lei pentru reclamantul (filele 6 și 13).
Ei au susținut încă de la introducerea cererii de chemare în judecată și ulterior în recurs că societatea angajatoare le datorează atât diferența rezultată între suma ce li s-ar fi cuvenit și cea încasată efectiv datorită calcului eronat făcut de pârâtă și care, la acordarea plăților compensatorii a avut în vedere salariul mediu brut aferent anului 2004 iar nu cel pe anul 2005 astfel cum a fost indexat la 1 ianuarie 2005 cât și sumele rezultate din aplicarea dispozițiilor art.50 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care ar fi trebuit cumulate cu cele din planul social pe care le-au primit efectiva după concediere.
Curtea constată că inițial potrivit dispozițiilor art. 50 Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură energie electrică, termică petrol și gaze pentru anii 2005-2006 (fila 88 dosar fond) în cazul concedierilor din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește în funcție de vechimea acestuia o indemnizație minimă de concediere stabilită pe tranșe de vechime, după cum urmează: - de la 6 luni la 3 ani - un salariu mediu net; - de la 3 ani la 10 ani-2 salarii medii nete; - de la 10 ani la 15 ani-3 salarii medii nete și peste 15 ani-4 salarii medii nete.
La alin.2 al aceluiași articol ca și în art.50 alin.2 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2006 dar și în anii următori (filele 58-62) s-a stabilit că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă, respectiv cea prevăzută la alineatul 1, valorile acordate efectiv urmând a fi stabilite prin negociere cu, iar la alin.4 se dispune că prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți (filele 51-56 dosar fond).
Prin Planul Social, de asemenea negociat și însușit de angajator și salariați prin reprezentanții lor și care stabilește în varianta finală din 21 aprilie 2005 dreptul angajaților la pachete financiare, în raport de vechime, de 8,12 și respectiv 15 salarii medii brute, este indicată modalitatea de calcul a cuantumului indemnizațiilor de mai sus, constituind-o pentru anul 2005 salariul mediu brut pe anul anterior, iar pentru anul 2006, salariul mediu brut ce se va calcula aplicând procentul de creștere a salariilor din anul anterior.
Această modalitate de stabilire a indemnizațiilor de concediere fost în realitate contestată de recurenții-reclamanți, care au susținut că sumele primite nu se raportează la salariul mediu brut așa cum a fost indexat la 1 ianuarie 2005 rezultând o diferență la care sunt îndreptățiți.
Curtea reține că această susținere este greșită fiindcă modul de calcul al indemnizației de concediere a fost aplicat începând cu anul 2005 și ulterior, conform mențiunii înscrise în pct.4 din Planul social potrivit căreia" pentru 2005: salariul mediu brut din pe baza celui din 2004 ( majorat în anii următori direct proporțional, cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă)".
Drept consecință, reclamanții au primit efectiv indemnizațiile de concediere calculate conform modalității convenite potrivit Planului Social-pct.4 astfel cum a fost mai sus-citat în cele ce preced și care corespunde voinței părților contractante.
Nici critica privind dreptul cumulării indemnizațiilor prevăzute de art.50 din contractul colectiv de muncă cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social nu este întemeiată fiindcă prin Amendamentul la Planul Social încheiat și semnat de ambele părți contractante la 13 septembrie 2006 pct.4 a fost completat după cum urmează: "părțile confirmă că în redactarea pct.4 - voința comună a părților a fost aceea de a modifica în favoarea salariaților indemnizațiile de concediere stabilite prin art.50 alin.1 din contract și nu de a se cumula indemnizațiile de concediere acordate în baza Planului Social cu cele acordate în baza art.50 din contract" (fila 57 dosar fond).
Pentru considerentele care preced, Curtea constată că recursul exercitat de reclamanți este nefondat și va fi respins ca atare, în temeiul art.312 Cod pr.civ. menținând în totalitate ca legală și temeinică sentința civilă nr.1018 pronunțată la 4 noiembrie 2009 de Tribunalul Buzău.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții și, domiciliați în B,-, județ B, împotriva sentinței civile nr.1018/4.11.2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată astăzi, 9 februarie 2010, în ședință publică.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Simona Petruța Buzoianu
--- - --- - -- -
fiind în concediu medical,
prezenta a fost semnată de
Președintele instanței
Grefier
5 ex./ 4.03.2010
/AF
Trib.B-nr-
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Simona Petruța Buzoianu
