Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 3253/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.1187/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.3253/
Ședința publică de la 13 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 2: Uță Lucia
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentulMinisterul Finanțelor Publiceîmpotriva sentinței civile nr.440 din data de 12.12.2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (7265/2008), în contradictoriu cu intimații, (), Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii,având ca obiect:"drepturi bănești - spor 50%".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurentulMinisterul Finanțelor Publiceși intimații, (), Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 08.05.2009, întâmpinare din partea intimatelor persoane fizice
Curtea, având în vedere împrejurarea că intimatele persoane fizice, prin întâmpinarea depusă la dosar au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 pr.civ. și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 440 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată în dosarul nr- (7265/2008), Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis acțiunea formulată de reclamantele și (), în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii și Ministerul Economiei Și Finanțelor; a obligat pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii la plata către reclamante a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 7 mai 2008, pentru reclamanta, și începând cu data de 1 iulie 2008, pentru reclamanta () A, și în continuare, lunar, urmând ca sumele să fie actualizate în raport cu rata inflației de la data nașterii dreptului și până la data plății efective; a obligat pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare plății drepturilor de mai sus; a respins capătul de cerere privind plata dobânzii legale.
În motivarea soluției, prima instanță a reținut, în esență, următoarea situație de fapt și de drept:
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, invocat drept temei juridic al acțiunii, magistrații beneficiază de un spor de 50% din indemnizația brută lunară, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Prin art.I pct.2 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art.47 se abrogă. Această ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.370 din 9 iulie 2001.
OG nr.83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Legea nr.24/2000, în vigoare la data emiterii OG nr.83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art.57, 58 și 62, preciza că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea.
Ca atare, modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Or, prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr.50/1996, nici total și nici parțial.
În acest fel, prin emiterea OG nr.83/2000, au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art.108 alin.3, cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.
Pentru considerentele arătate, Curtea a reținut că abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ și că norma de nivel inferior (art.I pct.42 din OG nr.83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.IX alin.2 paragraful 1 din OG nr.83/2000 prin care a fost abrogat art.231 din Legea nr.56/1996, modificată și completată), contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.
Astfel s-a statuat și prin decizia nr.21/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în dosarul nr.5/2008, dată în soluționarea recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art.329 pct.3 din pr.civ. constatându-se, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
De asemenea, a mai stabilit instanța de fond, în considerentele deciziei sus menționate, s-a reținut că instanțele de judecată trebuie să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, că normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică au produs și produc în continuare efecte juridice, acest lucru presupunând că, nici în prezent, dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 și art.231 din Legea nr.56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă aceste texte de lege.
Așa cum rezultă din carnetele de muncă, deciziile nr.35/2008, nr.46/2008, emise de directorul Institutului Național al Magistraturii, și dispozițiile nr.132/2008, nr.184/2008, emise de secretarul general al Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantele au calitatea de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, în cadrul Institutului Național al Magistraturii, fiind îndreptățite la acordarea sporului de 50%, în temeiul dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr.92/1992 (art.58), Legea nr.303/2004 (art.87), în conformitate cu care personalul de specialitate juridică este asimilat, în ceea ce privește drepturile și obligațiile, magistraților. Sistemul de salarizare, atât înainte de 2000, cât și după apariția Ordonanței Guvernului nr.83/2000, a fost și a rămas un sistem unic de salarizare, atât pentru magistrați cât și pentru personalul asimilat acestora.
Sub aspectul actualizării sporului, instanța de fond a reținut că ceea ce face obiectul reparației este prejudiciul real suferit de reclamante, ca urmare a neacordării unor drepturi de natură salarială la termenele stabilite.
Or, devalorizarea monetară, survenită între data când sporul de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară trebuia acordat și data plății efective, constituie parte a prejudiciului suferit de reclamanți și este datorată de pârâți, în temeiul art.161 alin.4 din Codul muncii și art.1084 din Codul civil.
A mai stabilit prima instanță că reclamantele nu sunt îndreptățite și la acordarea dobânzii legale, începând cu data introducerii acțiunii, pentru că aceasta ar echivala cu o dublă reparare a prejudiciului suferit prin plata cu întârziere a sumelor cuvenite.
Repararea acestui prejudiciu s-a realizat prin actualizarea sumelor, iar măsura actualizării acoperă integral prejudiciul pretins de reclamante, întrucât coeficientul de inflație se calculează începând de la data nașterii dreptului la încasarea sumei.
Având în vedere faptul că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% este un spor salarial, instanța a apreciat că se impune înscrierea acestuia în carnetele de muncă ale reclamantelor, sens în care pârâții vor fi obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare.
De asemenea, având în vedere faptul că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor se interpune, prin atribuțiile care îi revin potrivit Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, în circuitul sumelor datorate magistraților cu titlu de drepturi salariale, Curtea a dispus obligarea acestuia la alocarea sumelor necesare plății drepturilor de mai sus.
Împotriva acestei soluții a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurentul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 și 3041din Codul d e procedură civilă, recurentul a invocat excepția absolută a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea că această instituție, chiar dacă gestionează bugetul de stat, nu poate încălca legea finanțelor publice, prin alocări de fonduri din diverse capitole bugetare, sens în care au fost invocate dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. f) din nr.HG 386/2006.
Prin urmare, a arătat recurentul, tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național la Magistraturii ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară.
Or, responsabilitatea acestei instituții se limitează la faza de proiect bugetar, astfel încât nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea sa în judecată.
În plus, legea anuală a bugetului de stat este aprobată de Parlamentul României, nu de Ministerul Finanțelor Publice.
Mai mult decât atât, a mai susținut recurentul, prin adoptarea nr.OUG 75/2008, privind stabilirea unor măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, a fost reglementată modalitatea de acordarea a drepturilor salariale în favoarea personalului din justiție, legiuitorul prevăzând obligația ordonatorilor principali de credite de a lua măsurile ce se impun pentru aplicarea acestui act normativ. În vederea aplicării nr.OUG 75/2008, s-a emis Ordinul comun înregistrat la Ministerul Justiției și Libertăților sub nr. 1859/C/21.08.2008, la Ministerul Finanțelor Publice sub nr. 2484/21.08.2008, la Consiliul Superior al Magistraturii cu nr. 6650/01.09.2008, la Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 131/01.09.2008 și la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 3774/C/22.08.2008, prin care a fost stabilită modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției emise până la intrarea în vigoare a nr.OUG 75/2008.
A mai făcut referire recurentul și la dispozițiile Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale, solicitând, în concluzie, admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive Ministerului Finanțelor Publice și, în consecință, respingerea cererii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea recursului, modificare sentinței și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, precum și în conformitate cu dispozițiile art. 3041.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Rolul Ministerului Finanțelor Publice este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, astfel cum chiar acesta recunoaște în cererea de recurs.
Mai mult decât atât, nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
În conformitate cu dispozițiile art. 3 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, în procesul executării sumelor datorate de către instituțiile publice în baza titlurilor executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale atunci când a constatat că se impune obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților cu titlu de spor de stres și suprasolicitare neuropsihică, în considerarea atribuțiilor ce revin menționatului minister potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice în circuitul sumelor datorate magistraților.
concluziei primei instanțe rezultă inclusiv din împrejurarea că a fost necesară participarea Ministerului Finanțelor Publice la aplicarea nr.OUG 75/2008, prin emiterea, împreună cu ordonatorii principali de credite, a Ordinului comun prin care a fost stabilită modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției.
Așa fiind, Curtea reține că, în cauză, nu se regăsește motivul de modificare a sentinței recurate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
În ce privește motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că nici acesta nu poate fi reținut.
Interpretarea legii este o etapă ce trebuie parcursă în mod necesar în procesul de aplicare a acesteia, așa încât lămurirea sensului normelor de drept incidente în cauză, cu scopul clarificării înțelesului lor și al de aplicare, nu poate fi considerată o operațiune care excede competențelor instanțelor judecătorești.
Curtea reține că, prin interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 500/2002, prima instanță nici nu a refuzat aplicarea vreunui act normativ, nici nu a adăugat la lege și nici nu a creat norme pe cale judiciară, substituindu-se puterii legiuitoare.
De altfel, recurentul nici nu a arătat concret în ce constă excesul de putere săvârșit de prima instanță.
Cum instanța de fond nu a făcut, în cauză, aplicarea dispozițiilor nr.OG 137/2000 și nu a constatat existența unor fapte de discriminare, se reține că este lipsită de relevanță trimiterea recurentului la Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, care urmează a fi menținută, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 440 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr- (7265/2008), în contradictoriu cu intimații, (), Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național la Magistraturii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 13 mai 2009.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
GREFIER
Red./Tehnored:
2 ex./11.06.2009
Jud. fond: /
Președinte:Cristescu SimonaJudecători:Cristescu Simona, Uță Lucia, Rotaru Florentina
