Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 3829/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2105/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.3829/
Ședința publică de la 27.05.2009 Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Valentina Sandu JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu JUDECĂTOR 3: Maria Ceaușescu
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă - împotriva sentinței civile nr.121/21.10.2008 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI -Secția a -a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-(4952/2008) în contradictoriu cu intimatul-pârât CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-reclamantă prin avocat, cu împuternicirea avocațială la dosarul de fond, lipsă fiind intimatul-pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile în sensul admiterii acțiunii și a obligării intimatului-pârât la plata sumei de 75.000 lei, reprezentând venituri nete calculate pentru perioada cuprinsă între data de 28.03.2005 și data de 07.04.2006, actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata sumei de 25.000 lei, reprezentând estimarea aproximativă a daunelor morale suferite de reclamantă. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 6 B la data de 14.02.2008, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii pronunțarea unei hotărâri in baza căreia pârâtul sa fie obligat la plata sumei de 75.000 lei reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul produs reclamantei prin fapta de discriminare, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective și integrale precum și la plata sumei de 25.000 euro(echivalentul în lei la data plății) reprezentând prejudiciul moral produs reclamantei prin aceiași faptă.
Prin sentința civilă nr.1811 pronunțată la data de 17.03.2008 în dosarul nr- de Judecătoria sector 6 B s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată sub nr.14676/3 la data de 13.06.2008.
În ședința publica de la 26.06.2008, instanța a invocat si a pus in discuție excepția necompetentei materiale a Tribunalului și astfel, prin încheierea de ședință s-a dispus admiterea excepției de necompetență materială a acestei instanțe față de dispozițiile art.I și II din OUG nr.75/2008 și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de APEL BUCUREȘTI, unde cauza a fost înregistrată sub nr- la Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Prin sentința civilă nr.121/21.10.2008 Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins acțiunea formulată de reclamanta,în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Nu pot constitui temei al răspunderii pentru fapta ilicită de discriminare pretinsă, hotărârile nr. 214 și 216/17.11.2007, respectiv nr. 47/16.02.2005 privind vârsta maximă până la care pot fi menținuți în funcție judecătorii înaltei Curți, respectiv propunerea adresată Președintelui României de eliberare a reclamantei din funcție, prin pensionare, urmare a faptului că aceasta împlinise vârsta de 68 de ani, întrucât o faptă de discriminare sancționată atât de Constituție, cât și de legislația subsecventă, presupune îngrădirea exercițiului unui drept de care persoana ar putea beneficia, îndeplinind condițiile prevăzute de lege pentru
aceasta, dacă nu i-ar fi fost restrâns în mod abuziv, printr-o manifestare arbitrară de voință, susceptibilă de amendare pe calea acțiunii în justiție.
În speță însă, pretinsa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii constă într-un ansamblu de hotărâri ale, prin care acest organism se pronunță asupra vârste maxime până la care pot fi menținuți în funcție judecătorii Înaltei Curți, pe baza interpretării dispozițiilor legale în vigoare la momentul fiecărei interpretări, prin hotărârea nr. 214 din 17 noiembrie 2004, stabilind, pe baza art. 64 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, că aceasta este de 68 de ani, iar prin hotărârea nr. 609/2007, că este de 70 de ani, astfel cum reglementa Legea nr. 56/1993, dacă judecătorii au fost numiți sub imperiul acesteia, potrivit principiului neretroactivității legii noi, care nu poate afecta durata mandatelor în curs.
Or, reclamanta nu se poate prevala de nelegalitatea hotărârilor nr. 214, 216/2004, respectiv nr. 47/2005, pe motiv că interpretarea pe care au dat-o cu privire la vârsta maximă până la care putea fi menținută în funcție este de 68 de ani, deși fusese numită sub imperiul legii anterioare care guvernează durata mandatului său, ceea ce ar nesocoti principiul neretroactivității, de vreme ce nu a atacat în instanță aceste hotărâri, în calitate de persoană direct interesată, potrivit dispozițiilor fundamentale ale art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, neputând obține verificarea legalității acestora pe calea indirectă a unei acțiuni în atragerea răspunderii civile delictuale pentru o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, mai ales că nu a fost invocată și nici nu se poate constata o gravă neglijență sau o vădită necunoaștere a legii, ci numai interpretări diferite ale legii în cauze, ce-i drept, similare, după accepțiunea conferită principiului activității legii.
În materie de interpretare a aplicării dispozițiilor legale cu privire la vârsta maximă până la care pot fi menținuți în funcție judecătorii, prioritară este chestiunea legalității, de așa manieră încât, dacă hotărârea este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, problema vreunei discriminării dintre cele interzise de art. 2 din OG nr. 137/2000, nu se pune. conținute în hotărârile nedesființate sunt prezumate legale și că exprimă adevărul cu privire la situația juridică pe care o dezleagă, neputând constitui sursa unei discriminări.
Cum echitatea sau principiile egalității ori nediscriminării sunt subordonate legalității, astfel că persoana care nu a obținut în justiție declararea nelegalității hotărârilor de stabilire a vârstei maxime și propunere de eliberare din funcție, nu se poate prevala, ca temei al discriminării, de o interpretare ulterioară, diferită, a aceluiași organism, cu privire la legea care guvernează durata mandatului, dată în favoarea altei persoane, prezumată de asemenea, legală și valabilă în privința celui față de care produce efecte și opozabilă "erga omnes", în sensul că nimeni nu are voie să nesocotească realitatea pe care hotărârea o creează, până ce nu va fi fost anulată în justiție, temeiul unei asemenea acțiuni fiind expres stipulat de art. 29 alin. 7 din Legea nr. 317/2004 în redactarea vigoare.
În consecință, Curtea a respins acțiunea ca neîntemeiată, în cauză nefiind probată vreo faptă de discriminare, funcție de un criteriu dintre cele care nu pot constitui temei al distincției, potrivit art. 2 din OG nr. 137/2000, care să constituie fundamentul acțiunii în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat.
În termen legal, împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, recurenta-reclamantă -, invocând în drept dispozițiile art.299 și următoarele Cod procedură civilă, și necalificând niciunul din motivele prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, criticând sentința sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, sub următoarele aspecte:
- nelegalitate rezultând din interpretarea greșită a discriminării, în sensul că aceasta ar fi condiționată de anularea hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, în speță, recurenta-reclamantă a fost numită în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu data de 20 iunie 2004, pentru un mandat de 6 ani, ce urma să expire în anul 2010.
După numirea acesteia, prin Hotărârea nr.2104/17.11.2004 a Consiliului Superior al Magistraturii (nefiind organ legiuitor) s-a stabilit că vârsta maximă pentru menținerea în funcție este de 68 ani, astfel că recurenta a fost pensionată, în condițiile inepuizării mandatului și a existenței unei alte limite de vârstă aplicabile a începutul acestui mandat.
Prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.609 din 6.09.2007, s-a decis ca judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție numiți în această funcție în temeiul Legii Curții Supreme de Justiție nr.56/1993, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot rămâne în activitate până la împlinirea vârstei de 70 ani.
Instanța de fond a apreciat în mod greșit că recurenta ar fi putut solicita anularea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, deși în realitate în momentul emiterii Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr.2104/17.11.2004 nu permitea formularea niciunei căi de atac (art.133 alin.7 din Constituție), calificând aceste hotărâri definitive și irevocabile.
- nu exista interesul formulării unei căi de atac împotriva Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr.609 din 6.09.2007, deși legea în vigoare la momentul emiterii ei ar fi permis-o întrucât cea de-a doua hotărâre, oferea o interpretare corectă, deși contradictorie, aceleași situații.
- netemeinicie, în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal (având în vedere cele două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii și legea de organizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a acesteia.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței recurate în raport de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea calificând recursul, din prisma dispozițiilor art.3041Cod procedură civilă, în sensul că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare, prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, constată următoarele:
Instanța de fond a reținut corect situația de fapt și de drept și a făcut o corectă aplicare a legii, în sensul că, nu pot constitui temei al răspunderii pentru fapta ilicită de discriminare pretinsă, Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nr.214 și 216/17.11.2007, respectiv nr.47/16.02.2005, privind vârsta maximă până la care pot fi menținuți în funcție judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În momentul când Consiliul Superior al Magistraturii a decis prin Hotărârea nr.214 din 17.11.2004, cu privire la vârsta maximă pentru menținerea în funcție a judecătorilor și magistraților asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca fiind de 68 ani, erau în vigoare dispozițiile art. 64 alin.1 din Legea nr.303/2004 privind Statutul magistraților.
Prin Legea nr.303/2004 în vigoare la acel moment, au fost abrogate dispozițiile Legii nr.56/1993, lege care prin art.14, stabilea că judecătorii Curții Supreme de Justiție, nu puteau depăși în funcție, vârsta de 70 ani.
La data emiterii hotărârii susmenționate, recurenta-reclamantă depășise atât vârsta legală de pensionare prevăzută de Legea nr.19/2000 care instituia pentru femei vârsta de 57 ani și 6 luni, cât și vârsta maximă pentru menținerea în funcția ce o avea, respectiv 68 ani.
În considerarea acestor modificări, avute în vedere la emiterea Hotărârii nr.609 din 6 septembrie 2007, nu poate fi reținută situația discriminatorie invocată, nefiind incidente dispozițiile art.2 din OG nr.137/2000 "întrucât discriminarea presupune îngrădirea exercițiului în condițiile de egalitate a unui drept care există, fiind recunoscut în favoarea celui care se pretinde beneficiarul său, ceea ce în cauză nu se regăsește.
Cât privește pretențiile patrimoniale formulate de recurenta-reclamantă, corect s-a reținut de către instanța de fond, că existența unui prejudiciu de natură nepatrimonială trebuie să reprezinte rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv, încălcare care nu s- produs, dat fiind dispozițiile legale incidente, avute în vedere la emiterea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr.214 din 17.11.2004, așa cum au fost analizate mai sus.
Față de cele de mai sus, criticile urmează a fi înlăturate, Curtea reținând că ele nu se încadrează în nici un motiv de recurs prevăzut de art.304 Cod procedură civilă, și nu determină modificarea sau casarea sentinței recurate.
Apreciind că nu există nici un motiv din cele prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, și nici motive de ordine publică prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă - împotriva sentinței civile nr.121/21.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.14676/
3/2008, în contradictoriu cu intimatul-pârât CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
12.06.2009
Jud.fond:
Președinte:Valentina SanduJudecători:Valentina Sandu, Lizeta Harabagiu, Maria Ceaușescu
