Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 519/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA COD OPERATOR 2928
SECȚIA CONFLICTE de muncă
și Asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 519
Ședința publică din data de 17 martie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Mihail Decean
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 70/15.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții, A, (Fostă ), (Fostă ), - G, G, C, Petco, a, a, -, -, interveneineții, Petco și pârâții Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul C - S, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, precum și judecarea recursului reclaman-tului G, împotriva încheierii nr. 70 din 17.12.2008 din dosarul de față.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reclamanții și interveni-enții au depus la dosar, prin registratură, la data de 11.03.2009 și 13.03.2009, concluzii scrise, respectiv întâmpinare, iar reclamantul recurent Gad epus la dosar, prin registratură, la data de 10.03.2009, cerere de recurs și cerere de îndreptare a erorii materiale, apoi, nemaifiind alte probe de administrat, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
În deliberare, constată că prin sentința civilă nr. 70 din 15.10.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARAs -a hotărât:
"Admite excepția vizând lipsa legitimării procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, cu sediul în Reșița,- - și respinge acțiunea intentată de reclamanții, A, (fostă ), (fostă ), - G (decedat), G - judecători, - asistenți judiciari, C, Petco, a, Bîrlaș, a, personal auxiliar de specialitate, - informatician, și Petco - personal conex, toți cu domiciliul procedural ales în Reșița,--4, jud. C-S împotriva acestui pârât.
Disjunge cererea de intervenție principală formulată de intervenienții, - funcționari publici, toți cu domiciliul procedural ales în Reșița,--4, jud. C-S și dispune înaintarea acesteia la Secția contencios Administrativ și Fiscal din cadrul Curții de APEL TIMIȘOARA, competentă cu soluționarea.
Admite acțiunea intentată de reclamanții, A, (fostă ), (fostă ), - judecători, - și - - moștenitorii reclamantului - G, - asistenți judiciari, - informatician, C, Petco, a, Bîrlaș, a, - personal auxiliar de specialitate, împotriva pârâților Ministerul Justiției B, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-
Obligă pe pârâți să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația brută lunară și, respectiv, din salariul de bază lunar brut aferent perioadei 1.09.2000 - 1.04.2004 actualizate cu indicele de inflație cu începere de la 1.09.2000 și până în momentul plății integrale.
Obligă pe pârâți și la plata pentru viitor a acestor drepturi salariale, cu începere de la 26.11.2007 și până la data când reclamanții nu vor mai exercita funcțiile de judecător, de personal auxiliar de specialitate și de asistent judiciar.
Respinge acțiunea intentată de reclamanții, și și cererea de intervenție principală intentată de intervenientul Petco - personal conex - împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-
Admite astfel cum a fost precizată acțiunea intentată de reclamanții, împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-
Obligă pe pârâți să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația brută lunară aferent perioadei 1.09.2000 - 31.12.2000 actualizate cu indicele de inflație cu începere de la 1.09.2000 și până în momentul plății integrale.
Obligă pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C- la acordarea și în viitor a acestor drepturi salariale, cu începere de la 26.11.2007 și până la data când reclamanții nu vor mai exercita funcția de judecător.
Admite astfel cum a fost precizată acțiunea intentată de reclamantul G împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-
Obligă pe pârâți să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația brută lunară aferent perioadei 1.09.2004 - 9.03.2005 actualizată cu indicele de inflație, cu începere de la 1.09.2004 și până în momentul efectuării integrale a plății.
Definitivă și executorie de drept."
În motivarea acestei sentințe se arată următoarele:
"Abrogarea prin art.42 al Ordonanța Guvernului nr.83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, a art.47 din Legea nr.50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
În legătură cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, prin decizia nr. XXI (21) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii, iar potrivit acestei decizii,judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001,dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
Față de dispozițiile acestei decizii, instanța va admite acțiunea, obligând pârâții să plătească reclamanților, A, (fostă ), (fostă ), - judecători, - și - - moștenitorii reclamantului - G, - asistenți judiciari, - informatician, C, Petco, a, Bîrlaș, a, - personal auxiliar de specialitate, drepturile salariale reprezentând sporul de risc și de suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, calculat din salariul de încadrare, pentru perioada 1.09.2000 - 1.04.2004 actualizate cu indicele de inflație cu începere de la 1.09.2000 și până în momentul plății integrale, precum și la plata pentru viitor a acestor drepturi salariale, cu începere de la 26.11.2007 și până la data când reclamanții nu vor mai exercita funcțiile de judecător, de personal auxiliar de specialitate și de asistent judiciar.
Totodată, va admite acțiunea reclamanților, va obliga pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația brută lunară aferent perioadei 1.09.2000 - 31.12.2000 actualizate cu indicele de inflație cu începere de la 1.09.2000 și până în momentul plății integrale, precum și la acordarea și în viitor a acestor drepturi salariale, cu începere de la 26.11.2007 și până la data când reclamanții nu vor mai exercita funcția de judecător.
Va admite astfel cum a fost precizată acțiunea intentată de reclamantul G și va obliga pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația brută lunară aferent perioadei 1.09.2004 - 9.03.2005 actualizată cu indicele de inflație, cu începere de la 1.09.2004 și până în momentul efectuării integrale a plății.
În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii, art. 998, art. 999 și 1000 alin. 3 Cod civil, sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la momentul plății efective.
Prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de 50% a constituit un drept salarial câștigat, prin art.50 din OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art.47 din Legea nr.50/1996.
legislativă astfel sesizată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor este întemeiată, acest minister fiind chemat în judecată pentru a răspunde în solidar alături de ceilalți pârâți, nu pentru alocarea fondurilor necesare plății drepturilor bănești iar atribuția în angajarea și salarizarea reclamanților aparține Ministerului Justiției, raportul de muncă existând între autoarea reclamanților și această instituție, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să fie implicat în vreun fel.
Reținând că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, în baza art. 137 Cod procedură civilă, Curtea va admite excepția invocată, urmând ca acțiunea să fie respinsă față de acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
La termenul din 15.10.2008, Curtea a invocat, din oficiu, în temeiul art. 137 și art. 158 al.1 din Codul d e procedură civilă coroborate cu art. 911din Legea nr. 188/1999, introdus prin Legea nr. 251/2006, excepția de necompetență materială a instanței cu privire la soluționarea cererii formulată de reclamanții,.
Art.911din Legea nr.188/1999, introdus prin Legea nr.251/2006, publicată în Monitorul Oficial nr.574/04.07.2006, prevede că "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ".
Reclamanții, sunt încadrați ca funcționari publici în cadrul Tribunalului C-
În temeiul art. 137 și art. 158 al.1 din Codul d e procedură civilă coroborate cu art. 911din Legea nr. 188/1999, introdus prin Legea nr. 251/2006 și art. I al.1 din OUG nr. 75/2008 instanța va admite excepția de necompetență materială a Curții de APEL TIMIȘOARA cu privire la soluționarea cererii formulată de reclamanții, și va declina competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanții, împotriva pârâților Tribunalul C-S, Curtea de APEL TIMIȘOARA Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, precum și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Justiție împotriva chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice cu referire la acțiunea civilă formulată de către reclamanții, în favoarea Secției de Contencios Administrativ și Fiscal din cadrul Curții de APEL TIMIȘOARA.
Cu privire la acțiunea formulată de reclamanții - aprod, și - șoferi și la cererea de intervenție principală intentată de intervenientul Petco - personal conex - împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S, instanța reține că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază, pretins de acești reclamanți, nu li se cuvine, întrucât în calitatea lor de aprod, șofer și personal conex, nu se încadrează în categoria personalului auxiliar de specialitate de instanțele judecătorești, așa cum se desprinde, fără îndoială, din reglementarea cuprinsă în art. 116 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară.
Or, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, cu putere de lege (art. 329 din Codul d e procedură civilă), prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, sporul pretins de reclamanți este acordat numai judecătorilor, procurorilor, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate, nu și celorlalte categorii de personal de la instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea, din care reclamantul face parte.
Astfel, va respinge acțiunea intentată de reclamanții, și și cererea de intervenție principală intentată de intervenientul Petco - personal conex - împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-"
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, care susține în motivarea recursului că:
instanța de fond și-a depășit atribuțiile, întrucât puterea judecătorească nu poate legifera drepturile salariale, ceea ce în speță chiar a și făcut(art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă);
sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art.304 pct. 7 Cod procedură civilă);
hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, acțiunea reclamanților fiind prescrisă pentru perioada care excede perioadei de 3 ani de la data introducerii acțiunii (art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă).
Recursul nu este fondat.
Problema depășirii atribuțiilor judecătorești este greșit înțeleasă de pârâtul recurent, întrucât prima instanță admițând acțiunea, s-a conformat Deciziei XXI (21)/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), care fiind dată într-un recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe. Or, instanțele inferioare Înaltei Curți de Casație și Justiție nu pot să constate în activitatea lor de judecată că Înalta Curte și-a depășit atribuțiile, prin deciziile date în recursurile în interesul legii, ci sunt obligate prin lege să le respecte și să le aplice, așa cum dispune art. 329 din Codul d e procedură civilă.
În aceste condiții, în motivarea sentinței recurate fiind invocată amintita decizie a Instanței Supreme, apare a fi fără suport legal motivul de recurs referitor la -prinderea în sentință a motivelor pe care se sprijină.
Temeiul legal al hotărârii recurate este chiar Decizia XXI (21)/2008 a ÎCCJ, în motivarea căreia, preluată de instanța de fond, se arată actul normativ prin care magistraților li s-a acordat sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, neconstituțional abrogat printr-o ordonanță a Guvernului, care nu mai era în vigoare la data pronunțării acestei decizii de uniformizare a practicii judiciare a instanțelor judecătorești.
În ce privește prescripția dreptului la acțiune, nici un astfel de motiv nu poate fi primit, având în vedere considerentele care vor urma.
Susținerea prescripției dreptului material la acțiune al intimaților nu se poate sprijini, cum susține pârâtul recurent, pe dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 sau pe acelea ale art. 166 alineat 1 din Codul muncii, potrivit cărora termenul de prescripție al unei astfel de acțiuni în justiție este de trei ani, deoarece aceste texte legale nu sunt aplicabile în speța de față;
în cauză, așa cum corect și just apreciat și instanța de fond, dreptul la acțiune al intimaților este imprescriptibil, aplicarea oricărei norme interne privind prescripția unui astfel de drept nefiind posibilă, fără a se încălca dispozițiile art. 1 al Protocolului adi-țional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (), cărora Curtea europeana a drepturilor omului (CEDO), în practica sa judiciară, le-a dat interpretarea extensivă în sensul ca sunt deopotrivă protejate atât bunurile mobile, cât și cele imobile, în categoria acestora din urmă intrând și drepturile sociale, cum este și dreptul de creanță salarial care face obiectul acțiunii intimaților (în acest sens, CEDO,- în aplicarea Art. 6 alin. (1), Art. 14 din, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,- decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003, -Poirez contra Franței).
Aplicarea practicii judiciare a CEDO este neândoielnic obligatorie,- conform art. 46 din, cum, de asemenea, practica Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE) este obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene (UE);
în practica CJCE se arată expres și explicit care sunt obligațiile judecătorului național cu privire la aplicarea dreptului comunitar:
judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/, nr. C 106/77).
Dar și în condițiile în care s-ar ignora imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune al intimaților, prescripția dreptului lor la acțiune nu poate fi reținută în cauză, deoarece:
ÎCCJ, prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, stabilit că instanțele judecătorești se pot pronunța, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, asupra regularității unui act de abrogare a unei norme legale, respectiv asupra aplicabilității în continuare a normei abrogate, în cauzele cu judecarea cărora au fost legal investite și atunci când este vorba de neconstituționalitatea unor norme abrogatoare care nu se mai află în vigoare, și aceasta fără depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, pentru că în exercitarea atribuțiilor sale Curtea Constituțională (CC) se pronunță numai asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești privind o lege sau o ordonanță în vigoare, ori norme cuprinse în legile și ordonanțele aflate în vigoare (art. 29 alineat 1 din Legea nr. 47/1992 republicată);
această decizie dată într-un recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.;
decizia ÎCCJ este obligatorie pentru instanțele judecătorești, deci are putere de lege, conform cu prevederile imperative ale art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Fiind vorba în această decizie a ÎCCJ de constatarea neconstituționalității unei norme dintr-o ordonanță, care nu se mai află în vigoare, cât și de aplicabilitatea în continuare a normei legale abrogate neconstituțional, pe durata de timp de la abro-gare și până la constatarea neconstituționalității normei abrogatoare, nu se poate pune problema prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză, după trecerea unei perioade de trei ani, cum susțin recurenții pârâți, pentru un foarte simplu motiv, acela că nu este admisibil să i se dea în justiție astfel de efecte juridice sancționatorii unei norme declarate a fi neconstituțională, privind drepturile oricărei persoane care reclamă încălcarea lor, dreptul la acțiune neputând fi exercitat,- deci termenul de exercitare a acestui drept nu curge,- pe perioada de timp de la abrogarea dreptului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în discuție și până la data constatării neconstituționalității unei astfel de abrogări.
Pe de altă parte, însuși pârâtul, care a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune al intimaților a recunoscut că datorează tuturor magistraților și personalului auxiliar de specialitate din justiție, drepturile salariale restante,- în categoria cărora intră și dreptul pretins în speța de față,- începând cu anul 2000, stabilind și termenul de plată, - în decembrie 2005, termen pe care nu l-a respectat;
această recunoaștere a acestor datorii restante, în categoria cărora intră și dreptul pretins de intimați în prezenta cauză, s-a făcut printr-un act normativ cu efecteerga omnes, anume prin Hotărârea de Guvern nr. 232/2005 (Anexa 2, VI 3.2. care face parte integrantă din hotărâre și care este contrasemnată și de ministrul care conducea ministerul recurent pârât);
pârâtul, ca organ al administrației centrale de stat, are inițiativă legislativă în acest domeniu, întocmind proiectele de acte normative în numele Guvernului, din care face parte, și susține adoptarea lor atât în ședințele de Guvern, cât și în Parlament ( nr. 83/2005, cu modificările și completările ulterioare), condiții în care, invocând în cauză prescripția dreptului la acțiune se prevalează de propria culpă, ceea ce în sistemul de drept procesual al oricărui stat democratic este inadmisibil (nemo propriam turpitudinem alegans);
altfel spus, în aceste împrejurări, prescripția dreptului la acțiune pentru drepturile salariale restante ale intimaților, dacă se poate pune o astfel de problemă de drept procesual, începe să curgă din ziua următoare datei stabilite de pârâtul recurent, ca dată a scadenței plății drepturilor salariale restante (decembrie 2005), - de el însuși așa numite, adică de la data de 01.01.2006, situație în care acțiunea intimaților s-ar prescrie după trei ani calculați de la data scadenței plății datoriei stabilite și nerespectate de pârâtul recurent (31 decembrie 2005), respectiv la 31.12.2008, or acțiunea a fost introdusă de intimați anterior acestei date;
rațiunea instituției prescripției extinctive este de a-l sancționa pe creditorul delăsător, care stă în pasivitate prea mult timp și nu-l acționează în justiție pe debitor pentru a-și realiza creanța, ceea ce, în nici un caz, în speță, nu i se poate imputa reclamantului;
în contextul dat este de notorietate că numai datorită intentării în mod repetat a unor astfel de acțiuni în justiție, la diferite intervale de timp, de către magistrații judecători și procurori, de personalul de specialitate auxiliar din justiție, de la instanțele și parchetele din toată țara, cât și practicii judiciare neunitare s-a ajuns la adoptarea de către Plenul ÎCCJ a Deciziei nr. XXI(21)/2008.
În art. 20 (1) al Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se arată căDebitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit.
Din această normă cu caracter imperativ, interpretată extensiv, luând exemplul unei astfel de interpretări extensive date în practica sa judiciară de CEDO, cu privire la noțiunea de bunuri, respectiv privind protecția juridică identică acordată bunurilor mobile sau imobile ale oricărei persoane, rezultă că promisiunea pârâtului recurent de a plăti până la o anumită dată drepturile salariale restante nu mai poate fi retrasă;
de asemenea, rezultă că s-a născut un nou drept la acțiune privind acestedrepturi salariale restante, pentru care termenul de trei ani al prescripției extinctive începe să curgă după data scadenței plății stabilite de pârât prin hotărârea de guvern despre care s-a făcut vorbire mai sus.
Dar dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, cât și alte drepturi salariale restante, privindu-i și pe intimați, din titlurile executorii existente,- cum este și sentința recurată în prezenta cauză, a fost plătit de pârâtul recurent în cursul anului 2008, în cuantum de 30%, potrivit OUG nr. 75/2008, fiind eșalonată plata diferenței de 70% în alte doua tranșe, în cursul anului 2009, prin aceiași ordonanță de urgență a guvernului;
în aceste împrejurări, pe lângă recunoașterea datoriei restante venită din partea pârâtului recurent, potrivit HG nr. 232/2005, a intervenit și un evident act începător de executare din partea celor doi pârâți recurenți, acesta având efectul întreruperii prescripției dreptului material la acțiune până la ultimul act de executare, după îndeplinirea căruia va începe să curgă un nou termen de prescripție, potrivit cu dispozițiile art. 166 alineat 2 din Codul muncii și ale art. 3, art. 16, art. 17 alineatele 1, 2 și 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
La toate acestea se adaugă argumentul speranței legitime, de asemenea consacrat în practica CEDO, adoptat și de practica constantă în această materie a Curții de APEL TIMIȘOARA,- care s-a pronunțat constant în sensul respingerii recursurilor aceluiași pârât recurent, în cauzele având obiectul celei de față, nejustificându-se sub nici un aspect schimbarea acestei practici judiciare, conforme practicii CEDO.
Cum s-a mai arătat, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică intră în categoria generică a drepturilor salariale, deoarece toate sporurile, indemnizațiile și oricare alte adaosuri la salariul de bază sunt definite de lege a fi părți componente ale salariului (art. 155 din Codul muncii );
în aceste condiții, a considera prescrise și a nu-i mai plăti drepturile salariale în discuție unor persoane, aflate într-o situație similară cu alte persoane, - cărora aceleași drepturi referitoare la aceeași perioadă li s-au plătit, aceasta se poate face doar creând o discriminare;
o astfel de diferență de tratament nu se poate aplica unor subiecte de drept aflate în situații analoage, așa cum a stabilit ÎCCJ prin decizia mai sus citată;
aceasta este, însă, și o practică constantă a CEDO, care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea art. 6 alin. (1), și art. 14 din, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CEDO, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003, -Poirez contra Franței; decizia Beian contra României, din 6 decembrie 2007).
Prin includerea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în așa-zisa indemnizație unică, la care se referă critic recursul, considerând a fi legal un astfel de procedeu și care ar fi dus la creșterea salariuluiintimaților, s-a creat o incoerență legislativă și s-a legiferat o confuzie în același timp, cu efectul diminuării în timp a salariului net lunar al acestora, chiar dacă salariul lor net lunar, totuși, a crescut în momentul adoptării prin lege a inovației numite indemnizația unică.
legislativă și confuzia s-au produs datorită ignorării dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, în care sunt reglementate distinct componentele salariului, text de lege de drept comun cu caracter imperativ, în materia dreptului muncii, în vigoare în prezent, cât și la data includerii sporului în discuție în salariul de bază brut lunar;
dacă o lege în vigoare arată distinct și expres care sunt componentele salariului (textul citat):salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar ulterior acestei reglementări un alt act normativ confundă salariul de bază cu indemnizația, ba mai mult include unele în altele componentele salariului, cum s-a întâmplat în speța de față, iese în evidență nu numai incoerența legislativă, ci și confuzia creată în procesul legislativ, care are efectul diminuării venitului net lunar al salariatului în cauză;
acest efect de diminuare a veniturilor nete lunare se produce progresiv, în timp, deși aparent și efectiv aceste venituri cresc, întrucât, de lege oac reșterii se referă numai la salariul de bază brut lunar al intimaților,- greșit și confuz numit indemnizația de încadrare brută lunară, deoarece indemnizația este o com-ponentă variabilă a salariului care se adaugă la salariul de bază al persoanelor care sunt detașate, delegate, trimise în misiune, ori care au funcții de conducere etc. și se calculează într-un anumit procent din acest salariu de bază, tot așa procedându-se legal și cu sporurile, cum este și acela în cauză;
includerea oricărui spor, indemnizații sau alt adaos - părți componente ale salariului, în salariul de bază - altă parte componentă a salariului, face imposibilă, deci, calcularea sporului, indemnizației sau a oricărui adaos într-un anumit procent din acest salariu, ceea ce, aritmetic, diminuează evident sporul, indemnizația sau orice alt adaos la salariul de bază, cu consecința evidentă a diminuării salariului net.
dreptului la muncă și libertatea muncii sunt principii de sorginte constituțională, arătându-se în Constituție,- Capitolul -. Drepturile și libertățile fundamentale,- la art. 41 (1) că Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.
Din acest text constituțional, cu forță juridică supremă (art. 1 alineat 5 din Constituție), se desprinde ideea consacrării dreptului la muncă - drept fundamental și libertate fundamentală a omului în același timp, chiar dacă el nu este direct proclamat în legislația noastră internă, atâta timp cât, potrivit normelor internaționale, acest drept este unul din drepturile esențiale ale omului, așa cum este statuat înDeclarația universală a drepturilor omului(art. 23 punct 1), în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (art. 6 punct 1), adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200 (XXI) și înCarta socială europeană revizuită(Partea a --a, art. 1), acte normative de drept internațional care, fiind ratificate de România, fac parte din dreptul intern;
în acest din urmă act normativ de drept internațional al muncii este proclamat direct nu numaidreptul la muncă, ci șidreptul la o salarizare echitabilă,care derivă ca drept accesoriu din dreptul la muncă, protecția lor fiind reglementată deopotrivă în același regim juridic (accessorium sequitur principalem).
Actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ratificate de România, se aplică prioritar față de normele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit articolului 20 din Constituție;
acest text de constituțional este aplicabil în cauza de față, prima instanță aplicându-l corect și just, deoarece prin acte normative interne succesive, incoerente și confuze, a fost suprimat un drept câștigat deintimați, acela al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, prin includerea lui nelegală în salariul lor de bază lunar, cum s-a arătat și mai sus;
în acest fel a fost încălcat nu numai art. 53 din Constituție, care interzice să se aducă atingere existenței unui astfel de drept, ci și art. 4 al Părții a --a dinCarta socială europeană revizuită, în care se arată că exercitarea dreptului la o salarizare echitabilă se asigură șiprinmetode legale de fixare a salariilor;
or, nelegalitatea metodei de includere și fixare a unei părți componente a salariului în altă parte componentă a acestuia, rezidă în abrogarea nelegală a componentei salariului numităspor de risc și suprasolicitare neuropsihică,printr-un text al unui act normativ abrogator - Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care a fost declarat neconstituțional (adoptat cu încălcarea legii fundamentale), prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008 ÎCCJ.
Nici o dispoziție legală în vigoare din dreptul intern, comunitar european sau internațional al muncii, la care România este parte, nu permite diminuarea salariului câștigat, în condițiile în care salariatul prestează aceeași muncă și de aceeași calitate, în aceleași condiții de muncă și la același angajator, într-o astfel de situație aflându-se și intimații în cauză.
Nu li se pot imputa celor despre ale căror drepturi este vorba, în cauză intimaților,- cu efectul diminuării acestor drepturi într-un proces în fața unei instanțe judecătorești,- incoerențele și confuziile conținute în actele normative sau în practica judiciară neunitară a instanțelor judecătorești, din sistemele judiciar și juridic interne, fiind lesne de înțeles că orice confuzie sau incoerență în aceste domenii creează un dubiu, care le este favorabil intimaților (in dubio pro reo);
în sensul aspectelor arătate este deosebit de elocventăHotărârea CEDO din 09.12.2008, dată în cauza Viașu împotriva României,publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 361/ 29 mai 2009, hotărâre prin care i se recomandă guvernului român să întreprindă neântârziat măsurile care îi incumbă, pentru înlăturarea din sistemul dreptului intern a confuziilor și incoerențelor legislative existente, aspecte la care fac referire și alte numeroase hotărâri ale CEDO, pronunțate împotriva statului român, cum menționează însăși această hotărâre a CEDO.
Dreptul comunitar european cuprinde și,- toate statele membre ale Uniunii Europene (UE) fiind semnatare ale acestei Convenții, pe care au și ratificat-o, practica judiciară a CEDO adoptată în aplicarea Convenției având caracter obligatoriu pentru toate instituțiile și organele statelor membre, inclusiv, deci, pentru instanțele judecătorești naționale române (art. 148 din Constituție), ceea ce se desprinde cu claritate și din practica judiciară a Instanței Supreme a UE - Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), privind aplicarea directă a dreptului comunitar de către judecătorul național, instanță care, constantă în practica sa, a mai statuat următoarele:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.(Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89);
deci, CJECE arată în mod constant în practica sa, că judecătorului național îi revine obligația de a înlătura dispozițiile legislative naționale care împiedică aplicarea dreptului comunitar în acuzele pe care le judecă.
În prezenta cauză a mai declarat recurs și reclamantul G, împotriva încheierii nr. 70 din 17.12.2008, cu motivarea că i s-a respins greșit cererea de îndreptare a sentinței date în același dosar.
Nici acest recurs nu este fondat, deoarece, așa cum a stabilit prima instanță, nu poate fi vorba de o eroare sau omisiune, care să poată fi îndreptată, cum susține reclamantul recurent, potrivit dispozițiilor art. 281 din Codul d e procedură civilă.
Într-adevăr, prin sentința a cărei îndreptare se cere pârâții au fost obligați să-i plătească reclamantului recurent drepturile salariale restante începând cu data precizată de acesta în scris,- 01.09.2004, conform probei scrise de la dosar, precizarea unei alte date,-01.09.200,- de la care i se datorează drepturile salariale, făcută de recurent după pronunțarea hotârârii, în recurs, neputând fi luată în seamă, nici ca motiv de recurs, rămânându-i deschisă reclamantului, însă, calea unei acțiuni civile separate.
Așadar, nu este prezent în cauză nici unul dintre motivele de recurs invocate de către cei doi recurenți și urmează ca soluția care se va adopta să fie de respingere a recursurilor, cu majoritatea a două voturi din trei a membrilor completului de judecată, potrivit cu dispozițiile art. 256, art. 258 (1) și art. 312 (1) din Codul d e procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursul pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva sentinței civile nr. 70 din 15.10.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, dată în dosar nr-, precum și recursul reclamantului G, împotriva încheierii nr. 70 din 17.12.2008 a aceleiași Curți, dată în același dosar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 17.03.2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. / 01.06.2009
Tehnored. /2 ex/ 01.06.2009
Notă:
La pronunțarea soluției asupra recursurilor supuse analizei am avut o opinie separată celei majoritare,în sensul admiterii recursului declanșat de pârâtul Ministerul Justiției,modificării sentinței recurate,in sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor reclamanților având ca obiect drepturi salariale aferente perioadei 01.09.2000-01.04.2004, pentru următoarele considerente.
Consider că in privința drepturilor bănești solicitate prin acțiune sunt incidente prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, termenul general de prescripție fiind de trei ani și începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, precum și cele ale art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul muncii, care statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pornind de la cadrul legal mai sus enunțat că, apreciez că,in cazul concret al speței de față,este evident că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OUG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție argumentul neregularității actului de abrogare.Aceasta de vreme ce reclamanții fac parte din corpul magistraților,au pregătire juridică de specialitate, împrejurare de natură a îngădui concluzia că ei au cunoscut,ori ar fi trebuit să cunoască toate argumentele de drept ce susțin temeinicia unei acțiuni in justiție pentru plata drepturilor recunoscute prin Legea nr. 50/1996, dar nu au acționat in termenul legal de prescripție.
Un argument in plus in sprijinul unei atari concluzii este și faptul că o mare parte dintre persoanele din categoria socio-profesională a reclamanților s-au adresat instanței cu cereri având acest obiect încă înainte de pronunțarea Deciziei nr.XXI (21) din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a avut drept finalitate tocmai interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale incidente in astfel de spețe.
Consider că reclamanții nu pot pretinde că decizia in interesul legii la care s-a făcut referire mai sus ar avea efectul vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive,așa încât de la momentul pronunțării ei să curgă un nou termen in favoarea autorilor acțiunii pentru valorificarea drepturilor salariale supuse astăzi analizei. Decizia nr.XXI (21) din 10 martie 2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr.167/1958. Nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretativenupoate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și, de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Apreciez că nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripției nici adoptarea HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, prin care pârâții, în conținutul Anexei 2 din actul normativ își propun plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate,pentru care nu există hotărâri judecătorești.
Este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei,art. 166 alin. 2 din Codul muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși,pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție, pe lângă cerința ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului,este necesar ca recunoașterea să fie expresă și să aibă loc in interiorul termenului de trei ani instituit de legiuitor,adică înainte ca efectul stingerii dreptului la acțiune in sens material la care se referă art. 1 alin. 1 din Decret să se fi produs, elementar fiind faptul că,după împlinirea acestui termen,dreptul subiectiv civil al reclamantului, deși continuă să existe,devine imperfect și nu mai poate fi valorificat cu succes pe cale judiciară. Recunoașterea creanței pentru care deja a intervenit prescripția nu mai poate produce efectul întreruperii prevăzut de art. 17 alin.1 din Decret.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a reclamanților este de observat faptul că, pe de- parte,HG nr. 232/2005 a fost elaborată după expirarea termenului de prescripție pentru o parte din drepturile salariale ale reclamanților,mai precis cele aferente anilor 2000-2002,iar pe de altă parte,actul normativ conține o exprimare extrem de generală cu privire la drepturile salariale ale magistraților, așa încât nu se poate stabilii care dintre ele au fost recunoscute de autorități și care nu.
În fine, cu privire la cel de-al doilea argument invocat de reclamanți pentru înlăturarea apărărilor pârâților vizând prescripția extinctivă, menționez cănuîmpărtășesc opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și in consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, in temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil sunt reglementate in multe europene și au fost acceptate in jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție, a apreciat căpot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție,nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983 ).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO,în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele,dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin osperanță legitimăla restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză in fața instanțelor naționale. În speță insă creanța reclamanților nu putea fi valorificată cu succes decât in termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularii acțiunii nu mai pot beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior,chiar dacă instanța supremă a dezlegat in favoarea lor chestiunea de drept ce a generat soluții neunitare
in sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României,in care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația internă in materie de prescripție era contrară garanțiilor oferite de convenție,ci pentru că prescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în care trebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire, motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Pentru argumentele expuse, în baza art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1968, apreciez că excepția prescripției dreptului material al reclamanților trebuia admisă de instanța de fond.
Față de cele de mai sus, fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare prestație curgând un termen de prescripție distinct, consider că sunt prescrise pretențiile aferente perioadei aprilie 2000-2004, pretenții pe care instanța de fond le-a admis, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul muncii și art. 27 alin. 2 din OG nr. 137/2000. De aceea, se impunea admiterea recursului Ministerului Justiției in baza art. 304 pct.9/pr.civ.,modificarea sentinței recurate in sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor reclamanților având ca obiect drepturi salariale aferente perioadei 01.09.2000-01.04.2004.
PREȘEDINTE
- -
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Mihail Decean, Aurelia Schnepf
