Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 579/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 579/R-CM
Ședința publică din 24 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu judecător
JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Grefier
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de reclamanții ȘI împotriva sentinței civile nr.757/CM din 19 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit recurenții-reclamanți, intimatele-pârâte Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi A și intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură al instanței, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a depus la dosar întâmpinare.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursul în stare de judecată și trece la soluționarea lui.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată că rin p. acțiunea înregistrată la data de 19.02.2008 reclamanții și au chemat in judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României solicitând obligarea acesteia la plata primelor de vacanța pentru perioada 2001-2007, ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanții au calitatea de personal contractual în cadrul Curții de Conturi a României. În aplicarea principiului egalității de tratament, personalul contractual trebuie să beneficieze de prima de concediu pentru anii 2001-2007 potrivit prevederilor art.35(2) din Legea nr.188/1999, care precizează că funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioara plecării în concediu.
Apreciază reclamanții că în cauză sunt incidente și dispozițiile art.1 alin.2 lit.e din nr.OG137/2000 care consacră principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminărilor fiind garantate în exercitarea drepturilor economice. Exercitarea acestor drepturi privește persoanele aflate în situații comparabile.
Prin acordarea primei de vacanță tuturor categoriilor de personal și nu numai celor care au calitatea de funcționari publici se realizează principiul constituțional al egalității cetățenilor, în raport și de faptul ca toți desfășoară activitate în domeniul administrației publice.
Reclamanții au făcut trimitere și la dispozițiile art.114 din Legea nr. 188/1999 conform cărora prezenta lege se aplică în mod corespunzător și autorităților administrative autonome, inclusiv salariaților curții de conturi.
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a invocat prescrierea dreptului la acțiune având ca obiect plata primei de concediu pentru perioada 2001-2005, în raport de dispozițiile art.166 alin.1 și art.283 lit.c din Legea nr.53/2003. A arătat că în cauză nu intervine suspendarea sau întreruperea termenului de prescripție.
Pe fondul cauzei, pârâta a învederat ca reclamanții fac parte din categoria personalului care desfășoară activități de secretariat și administrative in cadrul Curții de Conturi a României.
Dispozitiile legii functionarului public se aplică numai persoanelor care au această calitate, nu și celor care sunt personal contractual salariat in aparatul propriu al autorităților si instituțiilor publice.
Dreptul la concediul de odihna plătit in cazul personalului contractual din cadrul Curții de Conturi a României este reglementat de un act normativ cu caracter special, respectiv Legea nr. 50/1995, care la art 26 prevede că indemnizația cuvenită pe durata concediului de odihnă se stabilește in conformitate cu Legea nr. 6/1992 si prin regulament aprobat de plenul curții de conturi.
Astfel, incepând cu data de 1 iulie 2000, prin Hotărârea nr 136/2000 a plenului, la art. 11 s-a prevăzut că salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu care nu poate fi mai mică decat valoarea totală a drepturilor salariale cuvenite pentru perioada respectivă. Aceste dispoziții se regăsesc și in Codul muncii care, la art 145, face trimitere tot la indemnizația de concediu.
Concluzionează parata și arată că aplicarea art 16 din Constituția României nu conduce la uniformitate, astfel că la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
In ceea ce privește discriminarea, Curtea de Conturi a României arată că reclamanții nu au făcut nicio sesizare către Consiliul Național al Discriminării referitoare la neacordarea primei de concediu.
La data de 22.04.2008, pârăta formulează cerere de chemare in garanție a Ministerului Economiei si Finantelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, in raport de care chematul in garanție are atribuția de a repartiza findurile necesare salarizării și de a lua măsuri pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului. Rolul acestui minister a rămas neschimbat și după apariția Legii nr. 500/2002.
Examinând cu prioritate excepția prescripției dreptului la actiune, tribunalul a reținut ca reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr 188/1999, care consacră dreptul funcționarilor publici la acordarea primei de vacanță.
Până la data de 31 decembrie 2006, prevederile referitoare la acordarea primelor cu ocazia plecării în concediul de odihnă au fost suspendate succesiv prin legile bugetare anuale, precum și prin actele normative anuale de salarizare a funcționarilor publici.
Acest aspect a fost avut în vedere și de Inalta C de Casație și Justiție care, in Decizia nr LXXVII din 5 noiembrie 2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, a statuat că dispozitiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 se interpretează in sensul că prima de concediu se cuvine funcționarilor publici pe anii 2002-2006.
Având in vedere data introducerii cererii de chemare in judecată, respectiv 19 februarie 2008, instanța a apreciat că pretențiile sunt formulate în termenul de prescripție prevăzut de art. 166 alin. 1 din Codul muncii.
Pe fond, s-a arătat în considerentele hotărârii, reclamanții îndeplinesc funcțiile de șofer si secretar-dactilograf in cadrul Camerei de Conturi Aa C urții de Conturi a României.
Dreptul la prima de vacanță este prevăzut de dispozitiile art 35(2) din Legea nr. 188/1999 pentru funcționarul public.
Art.1 din statutul funcționarului public prevede faptul că prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu.
Reclamantii nu sunt funcționari publici, ci personal contractual. Din acest punct de vedere, le sunt aplicabile dispozitiile art 6 lit a din Legea nr 188/1999, in raport de care prevederile prezentei legi nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii. Or, reclamantii desfasoara activitati de secretariat, respectiv administrative, de deservire.
Legea de salarizare a personalului contractual din instituțiile bugetare- OUG nr 24/2000- nu prevede dreptul acestei categorii de personal la acordarea primei de vacanță cu ocazia plecării in concediul de odihnă.
Salarizarea reclamantilor este stabilita prin Legea nr. 50/1995 dată fiind includerea acestora in categoria personalului angajat in camerele jurisdicționale ale curtii de conturi.
Tribunalul a mai reținut că decizia nr. 175/2005 Curtea Constituțională a stabilit că prima de concediu reprezintă un drept salarial suplimentar, și nu un drept fundamental consacrat de Constitutie.
Dreptul la concediul de odihnă plătit, ca masură de protecție socială garantată de prevederile constituționale, nu se confundă cu dreptul la primă de concediu.
De altfel, prin Decizia nr LXXVII din 5 noiembrie 2007, Inalta C de Casație si Justiție a statuat că dispozițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 se interpretează in sensul că prima de concediu se cuvine funcționarilor publici.
Așadar, per a contrario, ea nu se cuvine personalului contractual, chiar dacă își desfășoară activitatea in cadrul unei instituții publice.
Pe cale de consecință, instanța a apreciat că în cauză nu există situație de discriminare, in ceea ce privește acordarea primei de vacanță, a reclamanților față de funcționarii publici.
Ca urmare, prin sentința civilă nr. 757/CM/19.09.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Argeșa respins acțiunea.
A respins totodată cererea de chemare în garanție dată fiind constatarea netemeiniciei pretențiilor principale.
Împotriva sentinței au declarat recurs, în termen legal, reclamanții și criticând-o pentru nelegalitate în sensul că soluția instanței de fond este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente în materie.
Argumentând motivul de nelegalitate, recurenții arată că raporturile de muncă ale personalului contractual din cadrul Camerei de Conturi A sunt guvernate de prevederile Codului muncii.
Potrivit art.32 alin.(2) din Legea nr.188/1999 funcționarii publici au dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Aceste dispoziții se aplică și salariaților curții de conturi potrivit art.114 din lege.
Prima de vacanță este prevăzută și de dispozițiile art.59 alin.(3) din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010.
Înlăturarea acestui drept prin soluția dată contravine nu numai dispozițiilor art. 41 din Constituție, ci și prevederilor art. 1 pct.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
De asemenea, este rezultatul încălcării egalității de tratament salarial, deoarece funcționării publici din cadrul camerelor de conturi beneficiază de prima de vacanță.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat următoarele apărări:
A reiterat mai întâi excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2005 motivată prin aceea că cererea de chemare în judecată a fost introdusă cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani reglementat de art.166 alin.(1) din Codul muncii și de art.283 lit.c din același cod.
Întrucât nu suntem în prezența vreunei cauze legale de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției extinctive, operează dispozițiile art.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora dreptul la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege se stinge prin prescripție.
Pe fond, arată intimata-pârâtă, dispozițiile art.35 alin.(2) din Legea nr.188/1999, republicată, nu sunt aplicabile reclamanților deoarece funcțiile pe care le îndeplinesc, șofer și secretar-dactilograf, nu se regăsesc printre funcțiile publice enumerate în anexa la lege.
De altfel, art.6 lit.a din acest act normativ stipulează că prevederile acestei legi nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică.
Art.114 din Legea nr.188/1999, la care se face referire în cererea de recurs, dispune că prevederile acestei legi se aplică în mod corespunzător și autorităților administrative autonome, adică funcționarilor publici care își desfășoară activitatea în acestea.
Acordarea acestui drept salarial suplimentar este condiționată de calitatea de funcționar public, și nu de locul de muncă - autoritate administrativă autonomă sau orice altă instituție sau autoritate publică centrală și locală.
Niciunul dintre actele normative care au reglementat în perioada 2001-2007 salarizarea reclamanților nu a prevăzut dreptul la prima de concediu.
Recurenții nu se pot prevala de dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel național pentru anii 2007-2010 atât timp cât prin legi speciale sunt prevăzute drepturile salariale cuvenite categoriei de personal analizate.
De altfel, se arată, nici chiar acest contract colectiv de muncă nu conține o clauză care să dispună că salariații beneficiază în mod imperativ de primă de concediu.
În fine, susține intimata-pârâtă, prin deciziile 818, 819, 820 și 821 din anul 2008 Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanța de judecată are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Recursul nu este fondat.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl formează plata primei de vacanță pentru anii 2001-2007, actualizate cu indicele de inflație.
Pretențiile reclamanților, personalul contractual salariat în cadrul Curții de Conturi a României, se întemeiază pe dispozițiile art.35 pct.(2) coroborat cu art. 114 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, pe principiul salarizării egale pentru muncă egală.
De asemenea, reclamanții au învederat că plata primei de concediu astfel reglementată nu mai este suspendată.
Examinând excepția de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, Curtea consideră că este atributul instanței de judecată a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării personalului din autoritățile și instituțiile publice, în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Legat de excepția de inadmisibilitate a acțiunii în despăgubire pentru discriminare instanța reține următoarele:
În interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003 - art.16 - se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.
Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată anterior trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
Prin Hotărârea Frett din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.
În speța de față, dreptul protejat prin interzicerea discriminării este recunoscut de normele interne și internaționale, respectiv de art.5 și 6 din Codul muncii, potrivit cărora în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, iar orice salariat are dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În art.23 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului este consacrat dreptul tuturor oamenilor, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală.
Prin urmare, este admisibilă cercetarea discriminării.
Art.35 pct.(2) din Legea nr.188/1999, republicată, respectiv art.33 alin. (2) din forma inițială a legii prevede dreptul funcționarilor publici la prima de concediu pe lângă indemnizația de concediu.
În sensul art.2 și 3 din Legea nr.188/1999, funcționar public este persoana numită într-o funcție publică dintre cele enumerate în anexa la lege.
aplicarea prevederilor acestei legi, art.114 nu a avut în vedere alte categorii de personal, ci alte autorități administrative în cadrul cărora lucrează funcționarii publici.
Aceasta înseamnă că dreptul consacrat de art.35 pct.2 din Legea nr.188/1999 a fost reglementat numai pentru funcționarii publici din diverse instituții publice și autorități administrative, nu și pentru personalul contractual.
În acest sens sunt și prevederile art.6 lit.a din Legea nr.188/1999, așa cum corect a reținut instanța de fond.
S-a mai invocat faptul că în prezent nu mai este suspendată plata primei de concediu.
OUG nr.146/2007 prin care se aprobă plata primelor de concediu suspendate în perioada 2001-2007 nu vizează prin preambul și prin dispozițiile art.1 categoria de personal din care fac parte reclamanții.
Cum temeiul de drept invocat prin acțiune, art.35 pct.2 din Legea nr.188/1999 republicată, nu este incident în speță, nici suspendarea plății despre care se face vorbire, pentru perioada 2001-2005 dreptul la acțiune este prescris potrivit dispozițiilor art.283 alin.(1) lit.c din Codul muncii coroborat cu art.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
În ceea ce privește discriminarea în tratamentul salarial, s-a reținut corect că aceasta nu există aspect care rezultă și din următoarele împrejurări:
Reclamanții nu se află în situație de comparabilitate cu funcționarii publici spre a invoca aplicarea aceluiași tratament la salarizare.
Posturile de șofer și secretar-dactilograf pe care le ocupă nu presupun realizarea prerogativelor de putere publică, implicând atribuții și responsabilități sporite.
Ca atare, pentru activitățile care presupun pregătire, atribuții și răspunderi diferite tratamentul salarial, stabilit prin lege, nu poate fi decât diferit.
Prevederile contractului colectiv de muncă unic la nivel național aplicabile numai în anul 2007 din întreaga perioadă ce se înscrie în termenul de prescripție, constituind de altfel temei nou în recurs, inadmisibil potrivit art.316 coroborat cu art.294 alin.1 Cod procedură civilă, nu consacră dreptul la prima de concediu, ci posibilitatea negocierii acestuia la niveluri inferioare, ceea ce nu s-a realizat în cazul de față.
Întrucât nu se regăsesc în cauză motivele de nelegalitate și netemeinicie reglementate de art.304 pct.9 și art.3041Cod procedură civilă, în care se încadrează critica formulată, în baza art.312 Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți ȘI, împotriva sentinței civile nr.757/CM din 19 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi A și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red./27.03.2009
GM/2 ex.
Jud.fond:
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Georgiana Nanu, Nicoleta Simona
