Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 581/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 581/R-CM
Ședința publică din 24 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu judecător
JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței nr.17/F-CM din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, intimații-reclamanți și, intimații-pârâți Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea lor.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată că prin cererea înregistrată la data de 17.11.2008, pe rolul acestei instanțe, reclamantele și, având funcția de grefier în cadrul Judecătoriei Câmpulung, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș și Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați la acordarea drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna decembrie 2007, dată până la care Tribunalul Argeșa pronunțat sentința civilă nr.806/CM din 21 noiembrie 2007, în dosarul nr- - și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice obiectul cererii de chemare în judecată a constat în alocarea fondurile necesare plății acestor sume.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că potrivit articolului unic pct.1 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale cu referire la păstrarea confidențialității, sunt discriminate prin neacordarea sporului de confidențialitate, aceasta rezultând și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă.
Deși respectă obligația de confidențialitate, nu le este recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar, cu încălcarea art.16 alin.1 și 2 din Constituția României.
Prin întâmpinare, Ministerul Justiției, în prezent Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că sporul de confidențialitate pretins nu este prevăzut de legislația care reglementează salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiție.
Pe de altă parte, a susținut că reclamantele rețin eronat existența unei stări de discriminare, în realitate fiind vorba de un conținut diferit al raporturilor juridice de muncă, cu statute profesionale distincte, cu drepturi și obligații specifice fiecărei categorii și cu conținut diferit al informațiilor pe care le au aceștia.
La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât nu poate fi confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
În realitate, rolul acestui minister este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului consolidat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale potrivit procedurii reglementate în art.19-35 din Legea finanțelor publice nr.500/2002.
Totodată, ministrul economiei și finanțelor este ordonator principal de credite, așa cum este și ministrul justiției, primul neputând fi obligat la plată pentru salariații altor instituții.
Atribuții în angajarea și salarizarea reclamantelor are Judecătoria Câmpulung, iar raporturile de muncă există între reclamante și instituțiile pârâte, fără ca Ministerul Finanțelor Publice să fie implicat în vreun fel.
A mai invocat excepția inadmisibilității cererii de obligare la majorarea creditelor bugetare aprobate Ministerului Justiției, prin lege, în sensul asigurării fondurilor necesare plății drepturilor solicitate pentru depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a înaintat instanței punctul său de vedere, în calitate de expert în materia discriminării.
Prin sentința civilă nr.17/F-CM/14.01.2009, Curtea de APEL PITEȘTIa admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș să plătească reclamantelor sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 01 decembrie 2007 până la data plății efective, actualizat cu indicele de inflație.
A obligat pe pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în cartea de muncă.
A respins capătul de cerere privind acordarea acestor drepturi pentru viitor.
A obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut în fapt și în drept următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice a fost privită ca neîntemeiată întrucât potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, acesta elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte, art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, instanța de fond a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, acestea din urmă având prioritate, cu excepția dispozițiilor mai favorabile din legea internă.
Principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a apreciat că acțiunea este admisibilă.
Pe fond, s-a reținut că reclamantele fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, finanțate de la bugetul de stat.
În îndeplinirea funcției de grefier, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic).
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică cu personalul din celelalte unități bugetare.
Însă, în aceste din urmă unități, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare ale acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate.
Categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare, ci îndeplinirea obligației de confidențialitate.
S-a reținut că prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamantele sunt în mod evident supuse unui tratament salarial discriminatoriu.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamante reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente.
Actualizarea cu indicele de inflație a fost dispusă în baza art.161 alin.4 din Codul muncii.
Cererea reclamantelor privind acordarea sporului de 15% și pentru viitor a fost privită ca neîntemeiată, întrucât dreptul solicitat nu este născut și actual.
Împotriva sentinței au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice.
Primul dintre recurenți critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
- Soluția instanței de fond reprezintă o legiferare pe cale judiciară a unor drepturi salariale.
Prin Deciziile nr.818, 819, 802, 821 și 1325 din anul 2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
- Greșit s-a reținut că reclamantele-intimate au fost supuse unui tratament discriminatoriu deoarece nu ne aflăm în fața unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege pentru personalul auxiliar de specialitate.
În speță nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate personalului auxiliar.
Curtea Constituțională a statuat în numeroase decizii de speță, cum este Decizia nr.108/2006, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și apărate de Constituție.
Se mai susține, legat de acest motiv de recurs, că personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu statut specific și drepturi salariale stabilite prin act normativ special, deci nu se află în situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care primesc în prezent sporul de confidențialitate.
De altfel, se arată, procentul de 15% este valoarea maximă avută în vedere de legiuitor.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii sale de recurs, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice arată că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Instanța nu a avut în vedere apărările pârâtului potrivit cărora rolul acestui minister este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea finanțelor publice nr.500/2002, art.19-35.
Lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice rezultă atât din lipsa atribuțiilor în ceea ce privește modificarea legii bugetului de stat pentru majorarea creditelor bugetare aprobate Ministerului Justiției și Libertăților, cât și din inexistența raporturilor de muncă între reclamanți și recurentul-pârât.
În drept, se invocă prevederile art.304 pct.1 și 9 Cod procedură civilă.
Recursurile vor fi reținute spre soluționare în baza art.3 pct.3 coroborat cu art.2 alin.1 lit.c) Cod procedură civilă, dată fiind declararea ca neconstituționale a prevederilor nr.OUG75/2008 privitoare la competență în materia litigiilor de muncă, respectiv în cauzele în care reclamanții au calitatea de personal salarizat prin nr.OUG27/2006 și prin nr.OG8/2007. A se vedea în acest sens Decizia nr.104/20.01.2009 a Curții Constituționale.
Recursul pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților nu este fondat.
Examinând cu prioritate excepția de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, instanța de fond a considerat în mod corect că este atributul său a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării personalului din autoritățile și instituțiile publice, în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Legat de admisibilitatea acțiunii în care se invocă principiul nediscriminării, Curtea reține următoarele:
În interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003 - art.16 - se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.
Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată anterior trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
În cazul de față legea recunoaște, prin dispozițiile art.5 și art.6 alin.(3) Codul muncii, dreptul la salarizare egală pentru muncă egală și pregătire profesională egală. Principiul egalității de tratament salarial este consacrat de prevederile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a Libertăților.
Prin Hotărârea Frett din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiilor conferite de lege, acestea beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din salariul/indemnizația de încadrare.
Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională s-a prevăzut, pentru păstrarea confidențialității, în legătură cu informațiile clasificate, un spor de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
Art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici a stabilit că sporul de confidențialitate de până la 15% se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Prin art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea nr.405/2002 s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului, precum și unor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Reclamantele se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție, prin prisma faptului că și în sarcina acestora este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având în general același conținut. Această obligație nu vizează numai informațiile clasificate.
Excluderea de la plata acestui drept nu poate fi justificată prin reglementarea diferențiată a salariilor.
Diferențierea salariilor în raport de nivelul studiilor, de treptele și gradele profesionale, conținutul, calitatea și cantitatea muncii se reflectă în partea fixă a salariului, respectiv în indemnizația de încadrare lunară sau în salariul de încadrare lunar, neavând nicio legătură cu sporurile salariale.
Acestea din urmă alcătuiesc partea variabilă a salariului/indemnizației și au drept scop recompensarea muncii prestate în anumite condiții.
Invocarea salarizării diferite în funcție de categoria profesională conduce mai degrabă la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale.
În lipsa unei alte justificări obiective a tratamentului diferențiat s-a reținut corect existența discriminării, sancționată de dispozițiile art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a căror prioritate este consacrată de dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României revizuită, implicit temeinicia pretențiilor supuse examinării.
Însă, a reține numai existența discriminării nu este suficient pentru repararea prejudiciului suferit în executarea raporturilor de muncă. Iar a invoca lipsa prevederii în lege a cuantumului despăgubirilor ar echivala cu denegarea de dreptate, ar lăsa practic fără conținut obligația pozitivă a statului de a stabili pârghii prin care să poată fi determinate remedii concrete la situația creată prin discriminare.
Legat de mărimea sporului nu s-au adus argumente pentru fixarea unui alt cuantum.
Rezultă că nu se regăsesc cu privire la soluția criticată motivele de nelegalitate și netemeinicie reglementate de art.304 pct.4 și 9 și art.3041Cod procedură civilă, invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, recursul acestuia urmând să fie respins ca nefondat în baza art.312 Cod procedură civilă.
Cu privire la recursul pârâtului Ministerului Finanțelor Publice Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.18 și 20 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor bugetare anuale și examinând periodic execuția bugetară.
Atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice, enumerate de art.19 din lege, constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobările contului general de execuție, în luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare.
Cu toate acestea, pregătirea proiectelor amintite și măsurile de aplicare a politicii fiscal-bugetare au ca punct de pornire proiectele ordonatorilor principali de credite și se înscriu în limitele stabilite prin legile bugetare anuale sau prin legile de rectificare.
Aceasta înseamnă că în mod greșit s-a reținut calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în cererea de alocare a fondurilor necesare plății.
Pentru aceste motive, recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice va fi admis în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art.312 Cod procedură civilă, cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii față de acest pârât. Totodată, se va menține în rest sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr.17/F-CM din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind reclamantele și și pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș.
Modifică în parte sentința în sensul că respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Menține în rest sentința.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24 martie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red./Tehnored./4 ex./31.03.2009/Jud.fond: /-
Opinie separată
Apreciez că se impune respingerea și a recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Instanța de fond a aplicat corect legea atunci când a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate.
Astfel, potrivit Legii nr.500/2002 și a nr.HG208/2005 și nr.HG386/2007, acest minister coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fii: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Așadar, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Calitatea procesuală pasivă a acestui pârât se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora, cu titlu de cheltuieli, la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit dispozițiilor art.18 și 20 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor bugetare anuale și examinând periodic execuția bugetară.
În baza atribuțiilor Ministerului Finanțelor Publice legate de execuția bugetară prevăzute de art.19 din Legea nr.500/2002, mai sus enumerate, acest minister dispune măsuri pentru alocarea de la bugetul de stat a fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite angajaților de către ministerul d e resort.
Interesul chemării în judecată a direcției județene a finanțelor publice, respectiv considerentul de opozabilitate rezultă din reglementarea plății cheltuielilor bugetare. Acestea se fac, potrivit pct.4 din Anexa la Ordinul nr.1792/2002, privind aprobarea normelor emise în baza art.19 lit.d din Legea nr.500/2002, în limita creditelor bugetare și destinațiilor aprobate în condițiile legii, prin unitățile de trezorerie și contabilitate publică la care instituția publică își are contul deschis.
Pentru aceste considerente, apreciez că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă și pe fond se impune ca acesta să fie obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale solicitate.
Judecător,
,
Red./3.04.3009
GM/4 ex.
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Georgiana Nanu, Nicoleta Simona
