Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 63/2010. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 63/
Ședința publică din data de 21 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Gabriela Valentina Baciu
JUDECĂTOR 2: Romeo Jirlăeanu
JUDECĂTOR 3: George
Grefier -
-.-.-.-.-.-.-
Pe rol fiind soluționarea recursului civil formulat de către pârâtulMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițieîmpotriva sentinței civile nr. 796 din 13.05.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu reclamanta, cu pârâțiiParchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu sediul în, și chematul în garanțieMinisterul Economiei și Finanțelor, în acțiunea civilă având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal a răspuns pentru recurentul-pârât consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei,în sensul că este al treilea termen de judecată în recurs; recursul civil este declarat și motivat în termen; scutit de plata taxei judiciare de timbru; la data de 14.01.2010 intimata-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise solicitând și judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul recurentului-pârâtdeclară că nu are cereri de formulat în cauză.
Nefiind cereri de formulat în cauză, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului civil.
Reprezentantul recurentului-pârâtpentru considerentele arătate detaliat în motivele scrise de recurs aflate la dosar, solicită admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 cod procedură civilă cu aplicarea art. 3041cod procedură civilă, casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea acțiunii ca nefondată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, după declinare, sub nr- reclamanta a solicitat obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați la plata drepturilor salariale reprezentant spor de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar pentru perioada 1.08.2005-8.03.2006, sume actualizate cu rata inflației la data plății, precum și obligarea pârâților să efectueze mențiunile corespunzătoare în cartea de muncă.
În motivarea cererii a arătat reclamanta că este procuror și că are obligația de a păstra secretul profesional prin lege, respectiv art. 91 din Legea nr. 303/2004, și obligația de a păstra secretul deliberărilor și al voturilor la care au participat inclusiv după încetarea exercitării funcției.
De asemenea, aceeași obligație este instituită și prin art. 10 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor si al procurorilor, prin Codul Deontologic (Hotărârea 328/2005 a ) art. 15.
Toate aceste texte se traduc prin aceea că judecătorii și procurorii au instituită clauza de confidențialitate prin lege, nerespectarea ei angajând răspunderea disciplinara.
Prin Legea nr. 182/2002 și HG nr. 585/2002 s-a recunoscut că magistrații gestionează informații clasificate.
Obligația de a respecta clauza de confidențialitate prin interdicția de a transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului este retribuită de legiuitor prin plata unui spor al cărei cuantum variază de la 15% la 30% în domenii ca administrația publica, armata, politie și este reglementat prin OG nr. 9/2001, Legea nr. 444/2006 prin care s-a aprobat OG nr. 19/2006, OG nr. 6/2007, Legea nr. 656/2002.
Tratamentul diferențiat creat prin dispozițiile legale sus indicate confirmă discriminarea acestei categorii profesionale prin neacordarea sporului in condițiile in care obligația rezulta in sarcina acestora din texte de lege cu caracter imperativ.
A mai arătat in justificarea acestei cereri ca acest spor de-a lungul anilor a fost instituit de legiuitor pentru categorii variate de persoane din cadrul unor diverse instituții si autorități publice astfel:
1. Legea nr. 127/1997 a acordat spor de confidențialitate salariaților din cadrul Camerei Deputaților și Senatului care desfășoară activități sau realizează lucrări cu caracter confidențial.
2. OUG nr. 197/1999 aprobată prin Legea nr. 384/2002 a acordat un astfel de spor salariaților din cadrul Agenției Naționale pentru Locuințe.
3. OUG nr. 57/2000 modificată prin OG nr. 9/200l și aprobată prin Legea nr. 151/2002 a acordat spor de confidențialitate într-un procent variabil între 20 și 30% personalului din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercițiul funcției.
4. Legea nr. 8/2001 și apoi Legea nr. 495/2004 completată și modificată de OUG nr. 204/2005 a acordat spor de confidențialitate de 15% membrilor corpului diplomatic și consular al României, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercițiul funcției.
5. OUG nr. l53/2002 a acordat un spor de până la 25% personalului din cadrul Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat.
6. Legea nr. 656/2002 modificată prin Legea nr. 230/2005 și Legea nr. 405/2002 s-a acordat un astfel de spor - variabil în timp între 25% și 15% pentru unele categorii de personal și membrilor plenului Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.
Actele normative care au reglementat salarizarea funcționarilor publici începând cu anul 2003, precum și cele care au reglementat creșterile salariale din sectorul bugetar în aceeași perioadă, au plafonat cuantumul sporului de confidențialitate la un procent de maxim 15% (uniformizând astfel diversele reglementări existente).
Astfel, pentru perioada avută în vedere prin prezenta acțiune sunt relevante:
- art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/11.12.2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 919/22.12.2003, privind creșterile salariale acordate personalului din sectorul bugetar pentru anul 2004, acordat un spor de până la 15% pentru personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului, precum și din instituțiile și autoritățile publice pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.
- ulterior, art. 18 alin 1 din OUG nr. 92/10.11.2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 1091/23.11.2004 și aprobată prin Legea nr. 76/2005 privind salarizarea funcționarilor publici în 2005, stabilit că sporul de până la 15% se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului precum și din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
- aceleași dispoziții se regăsesc și în OG nr.9/2005 și OG nr.3!2006 privind creșterile salariale ale personalului bugetar.
Mai mult, în mod separat:
7. Legea nr. 184/17.05.2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 461/24.05.2004 a acordat spor de confidențialitate de până la 15% personalului din cadrul Consiliului Concurenței.
8. Legea nr. 324/14.07.2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 626/20.07.2006 care a modificat OG nr. 13 7/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a acordat spor de confidențialitate personalului din cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (art. 30 alin. 3 din OG nr. 13 7/2000 republicată).
9. Legea nr. 444/2006 care a modificat și aprobat OG nr. 19/2006 privind creșterile salariale acordate personalului militar și funcționarilor publici, cu statut special, din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-a prevăzut că "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
10. De asemenea, prin dispozițiile art. 15 alin.1 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzuți în Legea nr.444/2006 ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Aceste categorii de personal au primit spor de confidențialitate și anterior anului 2007.
Ne aflăm astfel în situația de a constata că magistrații care dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale nu beneficiază de spor de confidențialitate în timp ce persoanele care execută dispozițiile respective beneficiază.
Pe de altă parte, se remarcă că anumite categorii de personal beneficiază de spor de confidențialitate pentru simplul fapt că potrivit Codului Muncii, au obligația de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului individual de muncă (așa-zisa clauză de confidențialitate).
În aceste condiții, cu atât mai mult apare ca justificată acordarea sporului de confidențialitate acelor categorii de personal care au acces la informații clasificate și dețin certificate eliberate în acest sens.
Conform art. 2 a1. 3 din OUG nr. 137/2000 "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificative obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".
Potrivit art.27 al.1 din OG nr.137/2000 republicată, "în toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun".
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii cu toate capetele de cerere motivându-si in esența opinia pe următoarele:
- drepturile solicitate nu sunt prevăzute de lege;
- drepturile reclamanților sunt reglementate prin lege speciala, astfel ca aceștia nu trebuie sa se raporteze la alte categorii profesionale,
- a acorda un drept unei categorii profesionale și a nu-i acorda altei categorii profesionale este o opțiune a legiuitorului, iar dispozițiile OUG nr. 137/2000 nu dau voie instanțelor in a cenzura voința legiuitorului. Ordonanța protejează drepturi in referire la modul de aplicare a unor dispoziții legale si nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
- dreptul la sporul de confidențialitate nu este un drept acordat de lege magistraților, iar dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental aparat și garantat de Convenție.
- Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în Hotărârea nr. 233/29.08.2007 a statuat ca "diferitele categorii de salariați determina soluții diferite legiuitorului in ceea ce privește salarizarea acestora fără ca prin aceasta soluție sa se încalce principiul egalității".
Din examinarea tuturor dispozițiilor legale care prevăd acordarea unui spor de confidențialitate, dar în beneficiul altor categorii profesionale, apare cu evidență faptul că sporul de confidențialitate recunoscut diferitelor categorii de salariați nu este identic din punctul de vedere al activităților desfășurate, al modului de acordare ori cuantumului, așa încât există dificultăți În a reține "situația comparabilă" - categoriile profesionale În raport cu care reclamanții consideră că se afla Într-o situație comparabilă element indispensabil pentru a putea vorbi de o discriminare.
Nu orice diferența de tratament semnifica discriminare; pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat injust este necesar sa se stabilească ca persoane aflate in situații analoage sau comparabile, in materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție Între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Curtea Constituționala prin decizia 108/14.02.2006 a statuat că: "Curtea, prin Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006. a reținut, în esență, că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este În drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția În funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica În diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Astfel, principiul egalității În drepturi și al nediscriminării, invocat de autorul excepției, aplicându-se doar situațiilor egale ori analoage, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor in considerarea unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă in cauza de fața nici privilegii și nici discriminări."
Reclamanta Parchetul de pe lângă a solicitat totodată respingerea acțiunii ca inadmisibilă motivat de faptul că prin acordarea sporului de confidențialitate se procedează la adăugarea la textul Legii nr. 188/1999 schimbând astfel sistemul de salarizare.
Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor.
Prin întâmpinarea formulată, chematul în garanție a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere inexistența unei obligații legale de garanție sau de despăgubire față de pârâtul în cauză.
Tribunalul Galați prin sentința civilă nr. 796/13.05.2009 a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii.
A admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâți să plătească reclamantei sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar pentru perioada 1.08.2005 - 8.03.2006, actualizat cu rata inflației la data plății efective.
A respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâților la efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea de muncă a reclamantei.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și pe cale de consecință a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a pronunța această hotărâre a reținut următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile nr.OG 137/2000 ca urmare a aplicării unui tratament discriminatoriu, si nu în baza unor texte legale în vigoare la acest moment. Reclamanta a susținut că a fost discriminată de legiuitor prin diferite reglementări legale.
Se impune, în prealabil, a se stabili dacă instanța de judecata are puterea și competența de a constata sau măcar de a verifica daca un text de lege este sau nu discriminatoriu, mai exact, daca se poate supune controlului judecătoresc opțiunea legiuitorului de a da unei anumite categorii profesionale un drept si de a nu acorda alte categorii profesionale acest drept. Aceasta teza a fost susținuta de paratul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Tribunalul a înlăturat această susținere și a considerat că poate verifica dacă există sau nu discriminare în textele de lege invocate în urma căreia reclamanții solicită despăgubiri civile și asta deoarece art. 2 din OG 137/2000 atunci când definește noțiunea de discriminare arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferința, pe baza de rasa, naționalitate, etnie limba, religie, categorie sociala etc. care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentate sau a drepturilor recunoscute de lege in domeniu politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vieții publice." Prin urmare, dacă analizăm acest text rezultă că poți fi discriminat într-un drept recunoscut de lege, dar poți fi discriminat și în alte drepturi. Aceasta rezultă din exprimarea "care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii. a drepturilor omului. sau drepturilor recunoscute de lege in toate domeniile". Prin urmare nu este obligatoriu ca dreptul să fie clar recunoscut de lege deci poate fi orice alt drept.
Discriminarea poate izvorî chiar și din lege.
OG 137/2000 apără pe toți cetățenii de orice fel de discriminare în modul de exercitare a drepturilor lor (recunoscute de lege sau drepturile fundamentale), dar și de discriminările rezultate din lege fără o rațiune firească, logică, rațională și de bun simț.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. 1 unde se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea, recunoașterii, folosinței, exercitării.". Prin urmare discriminarea poate rezulta din orice chiar și din lege! La art. 18 alin.1 din OG 137/2000 se prevede ca unul din rolurile CNCD este si acela de armonizare a dispozițiilor din cuprinsul actelor normative care contravin principiului nediscriminării si pot fi verificate prin aceasta perspectiva de CNCD sau de instanțe pe cale incidentală.
Având în vedere plenitudinea de jurisdicție a instanțelor precum și dispoziția legala menționată apreciază că prin intermediul instanțelor judecătorești se poate constata pe cale incidentală că o anumita lege reglementează în mod discriminatoriu anumite drepturi și poate repara prejudiciile aduse persoanei discriminate prin despăgubiri.
Toate cererile reclamantei vizează acordarea de drepturi bănești în mod preferențial pentru anumite persoane cu excluderea nefirească și fără o explicație logică a magistraților.
Pentru a analiza dacă există sau nu o discriminare adusă magistraților judecători, categoria din care fac parte reclamanții, trebuie găsit criteriul si rațiunea legiferării, scopul legii. Odată găsit acest criteriu putem determina sfera persoanelor cărora li se aplica respectiva reglementare și găsind sfera persoanelor putem constata mai apoi dacă anumite persoane sau categorii profesionale/sociale etc. sunt sau nu justificat excluse și dacă sunt excluse trebuie analizat în final cauza excluderii și utilitatea acestei excluderi.
Prima cerere a reclamantei vizează un spor de confidențialitate de 15% din salariul brut.
Reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului prin neacordarea sporului de confidențialitate, se va cerceta situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare ( aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamantei i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitar public, acesta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din G nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din G nr. 64/2006, art. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, ce supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantei, apreciază că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestuia, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de"non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamant. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanta se află sub aspectul analizat într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanta este parte a unui raport de muncă și îndeplinește în urma executării acestui raport o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantul nu poate fi tratat diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lui deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului
Reclamanta este discriminată în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 al. 1 G nr. 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Mai mult decât atât, prin Decizia nr. a Înaltei Curți de Casație și Justiție B s-a stabilit că procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar, o astfel de hotărâre fiind obligatorie.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, instanța o admite motivat de faptul că între reclamantă și acesta nu există raporturi de muncă, iar referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, motivat de faptul că potrivit dispozițiilor HG nr. 736/2003, art. 131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea nr. 500/2002, acesta are atribuții privind finanțarea, coordonarea, aprobarea și rectificarea bugetelor pârâților în cauză, nu și de plata către reclamanți a drepturilor solicitate de către aceștia.
Cu privire la excepția reclamantului Parchetul de pe lângă prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă motivat de faptul că prin acordarea sporului de confidențialitate se procedează la adăugarea la textul 188/1999 schimbând astfel sistemul de salarizare, instanța o respinge ca nefondată deoarece o atare soluție este în contradicție cu însăși rolul instanței de judecată de a analiza fondul cauzei obstrucționând accesul la justiție. În conformitate cu practica inadmisibilitatea unei acțiunii trebuie să fie prevăzută și limitată expres doar în anumite situații procedurale și formale, altfel este periclitată atingerea art. 6 alin. 1 din Convenție.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție considerând-o nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, pentru următoarele motive:
- Față de faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile nr.OUG 137/2000, invederează că prin Decizia civilă nr. 821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art. 27 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale.
Astfel, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
- Apreciază că instanța de fond a dispus nelegal acordarea sporului de confidențialitate, depășind limitele puterii judecătorești.
Discriminarea invocată de reclamantă și reținută de instanța de fond în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista niciun fel de discriminare decât în condițiile în care, în spera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective.
Mai precizează că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de Stat nr. 18/27.02.2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Solicită admiterea cererii de chemare în garanție întrucât obligația de garanție există în temeiul art. 131 pct. 1 din legea nr. 304/2004, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor art.304, 306 Cod procedură civilă și a motivelor de recurs invocate instanța reține următoarele:
Pe fondul litigiului, problema de drept a fost dezlegată cu privire la existența dreptului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 46/15.12.2008 pronunțată în dosarul nr. 27/2008.
Prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 al. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 16 al. 1, 2 din Codul deontologic al magistraților și art. 78 al. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora judecătorii, procurorii, personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază.
Acest spor nu este prevăzut nici de actele normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.45/2007) cât și salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției (Ordonanța Guvernului nr. 8/2007).
In aceste condiții, sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective.
Totodată el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, acte normative amintite mai sus.
Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. 1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
In virtutea textelor constituționale menționate Parlamentul, și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală - adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și executarea drepturilor lor subiective.
Potrivit art. 1 alin.2 lit. i din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de convingeri, sex, vârstă. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau executării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice.
Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute de alin.1 este considerate discriminare în înțelesul acestei ordonanțe.
Sunt discriminatorii, potrivit ordonanței, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare (art. 2 alin. 1-3).
Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 324/2006 au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. L 180 din 19 iulie 2000 și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generate de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. 3 din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Cât privește noțiunea de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atâta timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Salariul cuprinde, potrivit art. 155 din Codul muncii și art. 38 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri la salariul de bază.
Salariul de bază constituie elementul principal al salariului și se stabilește pentru fiecare salariat în raport cu mai mulți factori cum ar fi: pregătirea profesională, competența, calificarea, locul, rolul și importanța activității desfășurate, complexitatea atribuțiilor de serviciu, răspunderea și riscurile funcției, incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru anumite categorii de personal, etc.
Noțiunea de salariu are un sens extins, referindu-se și la indemnizațiile de bază cuvenite magistraților, parlamentarilor, demnitarilor,
Unul din principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală" consacrat de art. 41 alin. 4 din Constituție și art. 6 alin. 3 din Codul muncii.
C de-al doilea text legal a fost introdus prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2006, în concordanță cu normele Uniunii Europene și precizează că: " Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare".
Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă.
Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală, sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.
În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel.
Întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv și rezonabil între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existența unor discriminări.
În ceea ce privește însă sporurile, adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este cu totul alta.
Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul muncii, de legi și ordonanțe, în contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art. 41 alin. 3) și în contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate și unități.
În sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificații, ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.
Sporurile la salariul (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții:
- salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor;
- salariatul să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege, de contratul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.
Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul) meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
Nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, a, dar care, amândoi, lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unii dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Cu alte condiții, în considerarea unor condiții amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de art. 16 din Constituție, însă acest tratament diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați în funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu cât și a adaosurile la salariul de bază ce se acordă în funcție de performanțele individuale.
În ceea ce privește însă sporurile la salariul (indemnizația) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atâta timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
A accepta teza contrară celei arătate ar însemna a se ajunge la o situație discriminatorie în sensul dispozițiilor art. 16 alin.1 din Constituție, republicată, ale art. 1-3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.
Potrivit art.27 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus.
Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.
Decizia fiind pronunțată în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, astfel că nu se mai pune problema argumentării existenței dreptului la acest spor de confidențialitate, motiv pentru care prin hotărâre nu se va mai răspunde la cele expuse de Ministerul Public în motivarea recursului.
Decizia de neconstituționalitate din 3 iulie 2008 invocată de recurentă a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei 46/2008 dată în recursul în interesul legii și așa cum s-a pronunțat instanța supremă nu are înrâurire asupra speței de față.
De asemenea, dreptul este cert și actual conform deciziei date în interesul legii și nu sunt reținute ca fondate susținerile pârâtului Ministerul Public.
Cu privire la cererea de chemare în garanție reține că instanța de fond corect a admis excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Economiei și Finanțelor, raportul juridic privind obligarea la plata drepturilor salariale restante fiind între reclamantă și pârât.
Față de considerentele expuse mai sus și văzând dispozițiile art. 3041și art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul civil declarat de către pârâtulMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițieîmpotriva sentinței civile nr. 796 din 13.05.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu reclamanta, cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu sediul în, și chematul în garanțieMinisterul Economiei și Finanțelor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 21 ianuarie 2010.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red. /02.02.2010
decizie VM/02.02.2010
8 ex./02.02.2010
Fond: Tribunalul Galați - judecători: și
Asist.jud.:
Com. 6 ex./04.02.2010
- MP - Parchetul de pe lângă ÎCCJ
-
- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați
- Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați
- CNCD
- MEF
Președinte:Gabriela Valentina BaciuJudecători:Gabriela Valentina Baciu, Romeo Jirlăeanu, George
