Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 736/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 736
Ședința publică din 5 mai 2009
PREȘEDINTE: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 2: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 3: Dumitru Popescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Sentinței Civile nr. 1089/14.05.2007, pronunțată de Tribunalul C-S în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, și și pârâții intimați Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic, în reprezentarea pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pune concluzii de admitere a recursului formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,modificarea in tot a sentinței supusă reformării,in sensul respingerii acțiunii reclamanților,iar in subsidiar,modificarea ei in parte,prin admiterea cererii de chemare in garanție formulată de recurent in primul ciclu procesual, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând constată următoarele.
Prin Sentința Civilă nr. 1089/14.05.2007, pronunțată de Tribunalul C-S în Dosarul nr- a fost admisă acțiunea reclamanților,in contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S și-n consecință au fost obligați pârâții să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând indemnizația lunară de 50% din salariul brut pentru perioada 1 martie 2004 până la data pronunțării hotărârii,iar pentru reclamantul,pe perioada 1 martie 2004- 5 martie 2007,sume actualizate cu rata inflației de la data nașterii acestor drepturi și până la plata lor efectivă.
Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost admisă cererea de intervenție in interes propriu a intervenientului, fiind obligați pârâții la plata acelorași drepturi salariale actualizate pentru perioada 1 martie 2004-15 martie 2006 și a fost respinsă cererea incidentală de chemare in garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor,pentru lipsa calității procesual pasive a acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre,Tribunalul a reținut,in justificarea soluției de respingere a cererii de chemare in garanție,că intre reclamanți și pârât nu există raporturi juridice de muncă,așa încât chematul in garanție Ministerul Economiei și Finanțelor este lipsit de legitimare procesual pasivă.
Asupra fondului acțiunii principale și cererii de intervenție, instanța de fond a reținut in esență că drepturile salariale reprezentând sporul de 50% pentru stres și suprasolicitare neuropsihică au fost reglementate prin textul art. 47 din Legea nr. 50/1996, ce a fost abrogat prin OG nr. 83/2002.
Cu toate acestea, sporul in discuție,recunoscut in trecut printr-un act normativ,fiind un drept de creanță,este un bun in sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului,iar prin abrogarea art. 47 din Legea nr.50/1996 reclamanții și intervenientul au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun,fără o justificare legitimă.
Astfel,din cuprinsul OG nr.83/2000 nu se poate desprinde care a fost cauza de utilitate publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică,cu atât mai mult cu cât in perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților au fost majorate.
In consecință,acordând prioritate reglementărilor internaționale privitoare la drepturile omului, potrivit art. 20 alin.2 din Constituția României,Tribunalul a conchis că acțiunea reclamanților și cererea de intervenție in interes propriu având același obiect este întemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurs înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 15.10.2007,solicitând casarea sentinței supusă reformării și trimiterea cauzei spre rejudecare in favoarea Curții de Apel București,iar in subsidiar,modificarea ei in tot,in sensul respingerii ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților,precum și a cererii de intervenție principală.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtului,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.3, pct.4 și pct.9 /pr.civ. și au vizat in primul rând ignorarea de către judecătorii fondului a competenței materiale absolute,cu argumentul că în temeiul prevederilor speciale ale art. 36 al. 2 din OUG 27/2006 aprobată prin Legea 45/2007, legiuitorul a stabilit competența de a judeca litigiile privind drepturile salariale ale magistraților în favoarea Curții de Apel București.
Se mai susține de autorul recursului că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești,dispunând in mod nelegal obligarea Ministerului Public la acordarea drepturilor bănești pretinse de reclamanți,in contextul in care actul normativ care prevede acordarea sporului a fost abrogat. Raționamentul care atribuie sporului salarial in litigiu calitatea de bun in înțelesul dat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este greșit,fiind rezultatul unei confuzii intre drepturile salariale,ce reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat și noțiunea de bun propriu aflat in proprietatea persoanei.
Autorul recursului a invocat și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996,din perspectiva abrogării acestora prin OG nr. 83/2000. S-a susținut că Legea nr. 50/1996,care reglementa salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești este o lege ordinară care poate fi abrogată printr-o ordonanță simplă cum s-a și întâmplat in speță.
In ceea ce privește admiterea de către instanța de fond a petitului ce a avut ca obiect actualizarea sumelor pretinse prin acțiune cu indicele de inflație, recurentul pretinde că acordarea acestora nu se justifică,pentru simplul motiv că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor de personal,aprobate prin Legea de stat nr. 486/2006,nu cuprinde un capitol distinct cu astfel de cheltuieli.
In fine,pârâtul recurent a mai adăugat că instanța de fond a respins in mod nelegal cererea de chemare in garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, fără a ține seama că,in situația admiterii acțiunii reclamanților,obligația de garanție intre instituția pârâtă și cea garantă există in temeiul art. 131 pct.1 din Legea nr. 304/2004,republicată,potrivit căreia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Intimați nu și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare cu toate că au fost citați cu această mențiune de către instanța de recurs.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând recursul pârâtului prin prisma motivelor invocate, precum și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind. 1,art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.1/pr.civ.,Curtea reține următoarele.
Asupra motivului de recurs referitor la necompetența materială absolută a Tribunalului C,Curtea reține că într-adevăr, prevederile art. 36 din OUG nr.27/2006 conțin o procedură specială obligatorie,in care contestațiile împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale sunt date în competența unor instituții limitativ enumerate de legiuitor,ale căror hotărâri sunt supuse la rândul lor controlului judiciar al instanțelor de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București sau, după caz, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cu toate acestea,instanța de recurs observă că normele invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ nu sunt aplicabile in cazul concret al speței de față, pentru simplul motiv că titularii acțiunii s-au adresat instanței pentru valorificarea unor drepturi salariale pretins recunoscute de legiuitor înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 27/2006, prin Legea nr. 50/1996, ale căror dispoziții cu privire la sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică nu ar fi fost abrogate.
Cu alte cuvinte, în privința sporului salarial solicitat, reclamanții nu au calitatea de persoane salarizate potrivit noului act normativ și nici nu contestă modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de OUG nr.27/2006, astfel că premisele art. 36 din ordonanță nu sunt îndeplinite.
În concluzie, cum pretențiile reclamanților izvorăsc dintr-un raport de muncă stabilit intre procurori și parchetul la care au activat în perioada pentru care se solicită drepturile salariale, Curtea apreciază că în materia competenței materiale și teritoriale absolute,sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. c) / pr. civ., art. 284/ muncii, instanța de drept comun competentă fiind Tribunalul. De aceea,motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct.3 /pr.civ. apare ca neîntemeiat.
Asupra calității procesual pasive a recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, Curtea reține că,intr-adevăr, drepturile solicitate de autorii cererii principale sunt drepturi de natură salarială, potrivit art. 282 Codul Muncii, context in care părți în proces sunt in principiu numai reclamanții și pârâții (angajatorul și organele ierarhic superioare) care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Totuși,rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Raportul juridic obligațional dintre Ministerul Public și garant există și este întemeiat pe prevederile Legii nr. 500/2002,potrivit cărora Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Pentru argumentele expuse,instanța de recurs apreciază că soluția pronunțată de Tribunal asupra cererii incidentale de chemare in garanție s-a bazat pe o interpretare eronată a prevederilor Legii nr. 500/2002, Legii nr. 304 /2004,dar și a prevederilor art. 60 -63/pr.civ. care reglementează instituția chemării in garanție. Aceasta întrucât rațiunea introducerii unei astfel de cereri incidentale presupune existența unui raport juridic distinct de cel născut prin acțiunea principală, legat intre garant,pe de-o parte, și titularul cererii de chemare in garanție(in speță Ministerul Public ), pe de altă parte, ceea ce înseamnă că raționamentul judecătorilor fondului,care au invocat lipsa unui raport juridic intre reclamanți și garant este eronat.
In ce privește modalitatea de interpretare și aplicare de către instanța de fond prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Curtea reține că, având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă s-a pronunțat prin Decizia nr. 21/10.03.2008,constatând inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, norme ce au produsși produc în continuare efecte juridice.
Pentru considerentele expuse,văzând că potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ. dezlegările date problemei de drept ce vizează aplicabilitatea art. 47 din Legea nr. 50/1996 și după intrarea in vigoare a OG nr.83/2000, prin Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt obligatorii, Curtea va face aplicarea dispozițiilor legale in discuție,sens in care va constata că reclamanții beneficiază de drepturile salariale solicitate prin acțiune și cererea de intervenție.
In fine,Curtea observă că, prin ultimul motiv de recurs, Ministerul Public nu face altceva decât să susțină că obligațiile stabilite in sarcina sa prin hotărâri judecătorești definitive sunt nelegale,imposibile și nu pot fi executate și că aceste susțineri îndreptățesc instanța de recurs să conchidă că autorul recursului contestă autoritatea de care trebuie să se bucure intr-un stat de drept o hotărâre judecătorească definitivă,chiar dacă prin aceasta se constată o creanță in sarcina autorităților publice.
In contextul considerațiilor de fapt și de drept mai sus expuse,in baza art. 304 ind.1, art. 304 pct.9 și art. 312 alin.1/pr.civ.,Curtea va admite recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, va modifica parțial sentința recurată în sensul că va admite cererea de chemare în garanție Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligând garantul să includă în bugetul pârâtului sumele de bani ce se cuvin reclamanților și,cu substituirea parțială a motivării instanței de fond,va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată in recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1089/14.05.2007, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
Modifică parțial sentința recurată, în sensul că admite cererea de chemare în garanție Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligând garantul să includă în bugetul pârâtului sumele de bani ce se cuvin reclamanților. Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 5 mai 2009.
PREȘEDINTE p., JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
în concediu de odihnă
PREȘEDINTE SECȚIE,
GREFIER,
- -
Red. /05.06.2009
Tehnored. /05.06.2009/2 ex
Prima instanță: și - Tribunalul C-S
Președinte:Aurelia SchnepfJudecători:Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu
