Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 856/2008. Curtea de Apel Oradea

Prin sentința civilă nr.76/LM/2008 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-,fost admisă excepția lipsei capacității procesuale invocată de pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI cu sediul în B, -, nr. 1, sector 1 și în consecință, s-a respins acțiunea reclamanților ca fiind formulată față de o persoană lipsită de capacitate procesuală.

A fost respinsă excepția de necompetentă materială invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.

A fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanți și în consecință s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea creșterilor salariale prevăzute de OG nr. 10/2001, respectiv 5% începând cu 01.01.2007, raportat la indemnizația de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006; de 2%, începând cu 01.04.2007 în raport cu indemnizația de încadrare brută lunară din luna martie 2007 și de 11%, începând cu 01.10.2007 raportat la indemnizația de încadrare brută lunară din una septembrie 2007, în funcție de perioada desfășurată de fiecare reclamant în cadrul unităților pârâte.

Au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNFĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, la plata drepturilor salariale cuvenite potrivit acestor majorări, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data de 01.02.2007 și până la data plății efective.

Au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIEM PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților cu privire la majorările salariale.

A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE în contradictoriu cu MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și, în consecință a fost obligat chematul în garanție să vireze sumele necesare plății drepturilor solicitate de reclamanți.

S-au respins restul pretențiilor.

Pentru a pronunța această sentință, prima Tribunalul Bihora reținut următoarele:

Referitor la exceptia lipsei capacitatii procesuale pasive invocate de pârâtul Guvernul Romaniei s-a reținut că obiectul cererii de chemare in judecata il constituie acordarea unor drepturi salariale, iar intre pârâtul Guvernul Romaniei si reclamanti nu au existat sau exista raporturi juridice de munca.

Referitor la exceptia de necompetenta materiala invocata de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe linga Inalta C de Casatie si Justitie s-a reținut că instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

S-a respins și exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Economiei si Finantelor deoarece, potrivit Legii nr. 500/2002, a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, s-a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003). Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar. Însă, printr-o o serie de acte normative, personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor. Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din G nr.10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art.1 din G Nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din G nr.10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art.19 din G nr.10/2007); personalul Curții de Conturi (art.2 din G nr.27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din G nr.10/2007); personalul auxiliar din justiție (art.31 din G nr.8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art.1 din G nr.11/2007), personalul din apârâtul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.1 din G nr.16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din G nr.23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din G nr.20/2007). de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 - 32 din Legea nr.24/2000 și potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.

Temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost însă o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților. Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin G nr.27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.

Nu corespunde adevărului faptul că, prin Legea nr.45/2007, indemnizațiile reclamanților ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamanților. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanților, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamanților. Ori, este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).

Cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională. Pprincipiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.

Pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).

Prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege. Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației. Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.

De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația. Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă. Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice. Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă. Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă. Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară. Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile. În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392). În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.

Răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor este solidară cu cea a celorlalți pârâți mai sus menționați, deoarece în temeiul art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005, art.21 din Legea nr.486/2006 raportat la art.3 din HG nr.208/2005 și art.3 din G nr.386/2007, respectiv a Hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), acest pârât are și obligația suplimentară de a acoperi suma solicitată de reclamanți, având poziția unui garant legal

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.De asemenea va admite si crerea de chemare in garantie formulata de pârâtul Directia Nationala Anticoruptie in contradictoriu cu Ministerul Economiei si Finantelor si va obliga chematul in garantie sa vireze sumele necesare platii drepturilor solicitate de reclamanti.

Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din G nr.386/2007.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice B în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Generală Anticorupție.

Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bas olicitat modificarea sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a respingerii cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă.

În motivarea recursului, sunt învederate următoarele:

-MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că în speță raporturile juridice de muncă s-au stabilit între reclamant și Ministerul Public;

-temeiul unei cereri de chemare în garanție, conform dispozițiilor art. 60- 63 Cod de Procedură Civilă trebuie să îl constituie obligația ce îi revine chematului în garanție în baza legii, a contractului sau a unei obligații de restituire, condiții ce nu se regăsesc în prezenta cauză.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Oradea, iar pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

În motivarea recursului, sunt formulate următoarele critici:

- hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, în mod nelegal fiind respinsă excepția necompetenței materiale, deși în speță sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. 1 din OG 137/2000;

- hotărârea cuprinde motive contradictorii, astfel pe de o parte instanța de fond respinge excepția necompetenței materiale, considerând că obiectul acțiunii vizează drepturi salariale rezultate din raporturi de muncă, iar pe de altă parte, motivarea soluției este întemeiată pe dispozițiile OG 137/2000;

- instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dispunând obligarea recurentului la plata despăgubirilor judecătorești reprezentând indexările salariale pentru anul 2007, în situația în care sistemul de salarizare al magistraților este stabilit prin lege specială;

- în ceea ce privește fondul cauzei, hotărârea este lipsită de suport legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, astfel intimații reclamanți au solicitat creșterile salariale prevăzute în OG nr. 6/2007 în condițiile în care nu fac parte din corpul funcționarilor publici și nici nu sunt numiți în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor publici;

- în mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației în situația în care recurentul, ca instituție bugetară, nu poate înscrie în bugetul propriu nici o plată fără o bază legală pentru respectiva cheltuială; plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.

Recurenta Direcția Generală Anticorupție a solicitat admiterea recursului și respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamanților.

În motivarea cererii de recurs, recurenta susține următoarele:

- majorările solicitate prevăzute în OG 10/2007, OG 16/2007 și OG 27/2007 au vizat alte categorii de salariați decât magistrații;

- Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a pronunțat o hotărâre prin care să se constate că în cauză s-a produs o discriminare, ca atare solicitarea reclamanților se dovedește a fi lipsită de temei juridic.

Intimații, legal citați, nu și-au exprimat poziția față de recursul declarat în cauză.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs precum și din oficiu, instanța reține următoarele:

Referitor la recursul declarat de chemata în garanție Direcția Generală a Finanțelor Publice B este de reținut că potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG 208/2005, Ministerul Finanțelor Publice are printre altele atribuția de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat. Pe de altă parte, conform art. 26 din Legea 379/2005, cheltuielile privind despăgubirile, alte daune stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanțelor Publice, pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești, se acoperă de către Ministerul Finanțelor Publice pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești, din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat pe anul în curs.

Prin urmare, din interpretarea acestor texte legale și în aplicarea prevederilor Legii nr. 500/2002, rezultă că pretențiile solicitate de reclamanți constând în creșterile salariale prevăzute de OG 10/2001, sunt raportate la bugetul de stat din sumele prevăzute cu această destinație în baza hotărârilor judecătorești definitive ale instanțelor de judecată, astfel încât, în mod legal prima instanță a admis cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, cu respectarea prevederilor art. 60 - 63 din Cod de Procedură Civilă.

Cât privește recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticile aduse sentinței recurate se dovedesc a fi lipsite de temei.

Susținerile acestui recurent în sensul că Tribunalul, prin hotărârea pronunțată, ar fi încălcat normele privind competența materială, nu pot fi primite, având în vedere că în speță faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care reclamanții sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, prin urmare despăgubirile pretinse trebuie solicitate în conformitate cu cadrul instituit de dreptul muncii. Este de reținut totodată că articolul 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 utilizează sintagma generică "potrivit dreptului comun" care se determină în funcție de natura raportului juridic dedus judecății în cadrul căruia s-a instituit discriminarea. În același sens, elocvente sunt și prevederile art. 1 alin. 2, art. 5 și respectiv art. 295 din Codul Muncii.

Reclamanții intimați sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul Muncii, iar prin prestarea muncii au dreptul la o salarizare echitabilă, fără limitări și restrângeri ca urmare a devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare, relevante fiind în acest sens prevederile art. 5, 6, 35 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 din Legea nr. 53/2003.

Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, astfel, toate persoanele care se află în aceeași situație, de erodare a salariului ca urmare a creșterii indicelui prețului de consum și a inflației trebuie să li se recunoască dreptul la indexările salariale anuale.

În condițiile în care reclamanții sunt într-o situație identică cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul salariului erodat de inflație ca și restul personalului bugetar, ei nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu prin refuzul acordării adaosului salarial anual, în lipsa unei justificări obiective, mai ales că criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 constă în creșterea prețului de consum și a inflației la nivelul acestui an față de anul precedent.

Reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3 și art. 6 din OG nr. 137/2000 nu pentru că nu ar subzista în ceea ce-i privește criteriul avut în vedere pentru acordarea indexărilor, ci sub motivul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriul declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu potrivit art. 2 alin. 1 din actul normativ precitat.

În același context, prezintă relevanță și textul art. 6 alin. 2 din Codul Muncii, conform căruia pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, or în speță prestațiile în muncă pentru unii sunt remunerate în monedă nedevalorizată iar pentru alții în moneda devalorizată.

Prin soluția dată, față de situația anterior reliefată, instanța de fond nu a schimbat sistemul de salarizare al magistraților și nu a depășit astfel atribuțiile puterii judecătorești.

De asemenea, dispoziția de actualizare a prejudiciului suferit conform indicelui de inflație este legală, ea își are fundamentul legal în prevederile art. 1082 Cod Civil și art. 161 alin. 4 din Codul Muncii, în speță pârâții fiind în culpă dat fiind că nu au inițiat măsuri în scopul eliminării discriminărilor ivite. Conform prevederilor art. 1084 din Codul Civil, daunele interese cuprind pierderea ce a suferit creditorul și beneficiul de care a fost lipsit, prin urmare față de devalorizarea continuă a monedei naționale, solicitarea actualizărilor creanței conform indicelui de inflație este justificată.

Cât privește criticile formulate de recurenta Direcția Națională Anticorupție, acestea sunt de asemenea nefondate, astfel discriminarea despre care s-a făcut vorbire în alineatele de mai sus este evidentă, ea constituie un prejudiciu cert pentru reclamanții din cauză, fiind încălcate prevederile nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor și procurorilor. Această ordonanță reglementează drepturile salariale ale acestei categorii profesionale, atât ordonanța amintită cât și dispozițiile anterioare, cuprinse în nr.OUG 177/2002 aprobată prin Legea nr. 347/2003 prevăzând expres că drepturile de salarizare prevăzute vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate conform prevederilor legale, or în cursul anului 2007, Guvernul a reglementat aplicarea indexării salariilor, prevăzând creșteri salariale de 5% de la 01.01.2007, de 2% de la 01.04.2007 și de 11% de la 01.10.2007, prin nr.OUG 10/2007, nr. 16/2007 și Legea nr. 232/2007, dispoziții care însă nu se aplică judecătorilor și procurorilor. De asemenea, prin nr.OUG 6/2007, nr. 8/2007, nr. 10/2007 și 11/2007 s-au prevăzut creșteri salariale pentru funcționarii publici, personalul auxiliar al instanțelor judecătorești, al parchetelor și pentru personalul didactic, respectiv alt personal din sistemul bugetar, excluși fiind doar judecătorii și procurorii, fiind cât se poate de evidentă discriminarea creată.

Față de ansamblul considerentelor expuse, instanța, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Cod de Procedură Civilă, va respinge ca nefondate recursurile, hotărârea atacată urmând a fi păstrată în totul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

RESPINGE ca nefondate recursurile civiledeclarate derecurenții pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în O- județul B - în reprezentarea MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B sector 5-, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B sector 5 nr. 14, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, cu sediul în B sector 1--81, în contradictoriu cu intimații reclamanți, B, -, G, G, A, A, -, R G, G, G, G, G, toți cu domiciliul procedural ales în O- județul B și cu intimații pârâți GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B sector 1 p-ța - nr. 1, PARCHETUL de pe lângă Curtea de Apel Oradea, cu sediul în O parc nr. 10 județul B, PARCHETUL de pe lângă Tribunalul Bihor, cu sediul în O- județul B, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B sector 1 p-ța - - nr. 1-3,împotriva sentinței civile nr. 76/LM/2008 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.

Fără cheltuieli de judecată.

IREVOCAB I L

Pronunțată în ședința publică de azi, 22 mai 2008.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER

- - - --- -

decizie:./20.06.2008

Complet fond:,

în 2 ex.: /09.07.2008