Pretentii civile. Speta. Decizia 1109/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1109
Ședința publică din data de 24 iunie 2009
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâții-recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 388/26.03.2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, și pârâții-intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Arad, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților, recurentul Ministerul Justiției solicitând judecarea cauzei și în lipsă.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, din oficiu, invocă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr.388 din 26 martie 2008, Tribunalul C-S a respings excepția lipsei calității procesuale pasive și cea de necompetență materială a Tribunalului Arad, invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și a admits cererea formulată de către reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor.
A obligat pârâții să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut din data de 20.04.2004 și până în prezent, actualizat în funcție de indicele de inflație, precum și în continuare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 4631/108/06.12.2007, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților 1 și 3 în solidar pentru, iar pârâții în solidar la plata sporului de risc și suprasolicitare psihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu data de 20.04.2004 și până în prezent, actualizat în funcție de indicele de inflație, precum și în continuare, cu eventuale cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, rămas în vigoare de la data apariției, beneficiază de un spor de stres de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, spor pe care însă nu l-au primit niciodată de la apariția legii.
Reclamanții au invocat prin acțiune că la data stabilirii acestui drept, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință, care rezidă din condițiile în care personalul din cadrul instanțelor judecătorești își desfășoară activitatea, caracterizate de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților deoarece art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres acest text prin art. 1 pct. 42, al nr.OG 83/2000.
A admite acțiunea ar însemna implicit a admite că o instanță de judecată poate să adauge la lege, ceea ce nu poate fi permis.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP Aaf ormulat la rândul său întâmpinare prin care invocă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad în conformitate cu disp. art. 36 din nr.OUG 27/2006 care stabilește competența de soluționare a astfel de cereri la Curtea de Apel București și cea a lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților, deoarece art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres acest text prin art. 1 pct. 42, al nr.OG 83/2000, invocând în apărare Legea nr. 72/1996, Legea nr. 500/2006, nr.OG 22/2002 și art. 138 din Constituția României revizuită.
Prin încheierea de ședință din data de 24.01.2008, instanța a luat act de faptul că toți magistrații Tribunalului Arad sunt reclamanți în dosarul cu nr- și a constatat imposibilitatea constituirii completului pentru soluționarea cererilor astfel încât în baza disp. art. 30, al. 2 din Codul d e procedură civilă s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea ei la Curtea de APEL TIMIȘOARA pentru soluționarea cererilor de abținere.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA sub același număr la data de 05.02.2008, iar prin încheierea de ședință nr. 23/05.02.2008, pronunțată în Camera de Consiliu s-a constatat că datorită cererilor de abținere formulate de magistrații judecători s-a dispus admiterea cererilor de abținere formulate de judecătorii, -, -, -, -, -, -, -, -, G, și asistenți judiciari și R, din cadrul Tribunalului Arad și s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului Arad și trimiterea ei la Tribunalul C-S, spre soluționarea în fond.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului C- sub același număr la data de 20.02.2008.
Din material probator instanța a reținut următoarele:
Relativ la excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și în baza disp. art. 137 Cod procedură civilă, instanța o va respinge deoarece Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Față de disp. art. 137 cod procedură civilă, instanța se va pronunța asupra excepției de necompetență materială a Tribunalului Arad, în sensul respingerii ei. Astfel disp.art.36, al.1 din nr.OUG 27/2006, nu sunt aplicabile în speța de față întrucât obiectul litigiului de muncă nu vizează modul de stabilire a salariilor din justiție, ci neacordarea unor drepturi salariale, a căror acordare este stabilită prin lege. În plus dosarul dedus judecății a fost soluționat de Tribunalul C-S, iar excepția de necompetență materială a Tribunalului Arad este neîntemeiată.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din OG9/1997 și modificată prin OG56/1997, OUG75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din OG83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din OUG177/2002 a fost abrogat art.11 precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996
La rândul său, OUG177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din OUG27/2006.
De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Mai mult, în perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților au fost majorate, astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai lipsită de utilitate publică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța reține că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
În plus, văzând și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța reține că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr.334/2001.
Pentru aceleași considerente pârâții au fost obligați și la acordarea pe viitor a acestor drepturi.
De asemenea instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și cea de necompetență materială a Tribunalului Arad, invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții și a obligat pârâții să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut din data de 20.04.2004 și până în prezent, actualizat în funcție de indicele de inflație, precum și în continuare,
Împotriva acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege au declarat recurs Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cererile de recurs au fost înregistrate la Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Prin încheierea de ședință din 16.07.2008, în baza art II(3) din OUG nr.75/2008 cauza a fost scoasă de pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA și trimisă spre competenta soluționare Înaltei Curții de Casație și Justiție
Prin decizia civilă nr. 2085/24.02.2009, pronunțată în dosarul nr-, în temeiul art. 3 pct. 3 și art. 158 alin. 3 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a declinat competența de soluționare a recursurilor declarate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, și a Ministerului Justiției în favoarea Curții de APEL TIMIȘOARA, deoarece dispozițiile art. I alin. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/2008 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 104/20.01.2009 a Curții Constituționale, decizie care, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, este definitivă și obligatorie.
Cererea de recurs a fost înregistrată la Curtea de APEL TIMIȘOARA, la data de 25.03.2009, sub nr-.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aaf ormulat recurs împotriva sentinței civile nr. 796/18.06.2008 a Tribunalului C-S, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii față de Ministerul Economiei și Finanțelor pe calea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-recurent.
În motivarea cererii de recurs se arată că, potrivit art. 4 alin. 4, art.17, art. 21 alin. 1, art. 22 și art.34 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, art. 2 și art. 10 din Cap. VI din Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pe anul 2008, art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 37/2008, art. 124, art. 126 și art. 138 din Constituția României, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece nu are atribuții privind salarizarea sau acordarea altor sume către angajații Ministerului Justiției, ci el răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale. Or, Ministerul Justiției este ordonator principal de credite bugetare, la fel ca Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât acesta din urmă nu poate fi obligat la acoperirea cheltuielilor de personal privitoare la angajații altor ordonatori principali de credite.
Pe de altă parte, între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamanți nu există un raport de muncă și, pe cale de consecință, nicio obligație a recurentului de despăgubire de natură salarială, iar Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în litigii precum cel pendinte.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 3041, art. 137 și art. 158 Cod procedură civilă, G nr. 177/2002, art. 138 din Constituția României revizuită, art. 17, art. 21, art. 22, art. 34 și art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, actualizată, art. 15 din G nr. 6/2007, art. 36 din G nr. 27/2006, art. 20 din Legea nr. 656/2002, art. 1 și art. 40 alin. 2 din Codul muncii, art. 25 din G nr. 37/2008, art. I și art. II din G nr. 75/2008.
În recursul său Ministerul Justiție Bas olicitat admiterea acestuia, pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 4 și 9 din Codul procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, și este lipsită de temei legal.
A arătat recurenta că prin dispozițiile art.115, Constituția recunoaște abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe, și a susține că OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 nu produce efecte juridice, înseamnă a lipsi pe magistrați și personalul auxiliar de specialitate de majorarea salarială semnificativă acordată de acest act normativ.
În ce privește fondul cauzei, s-a apreciat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat în mod expres prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000, deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a OUG nr.177/2002, iar în conformitate cu prevederile art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă, abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv, nefiind admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial, excepție făcând prevederile din Ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament.
Ori, în speță nu este vorba de Ordonanțe ale Guvernului care să fi fost respinse prin lege de către Parlament.
S-a apreciat de asemenea că instanța de fond nelegal a dispus și actualizarea drepturilor bănești solicitate, în funcție de rata inflației, în situația în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul Ministerului Economiei și Finanțelor este întemeiat iar recursul Ministerului Justiției este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor A, cu referire la cererea de chemare în judecată, precum și la cererile de intervenție în interes propriu este întemeiată.
Reclamanții și intervenienții nu au calitatea de angajați ai Ministerului Economiei și Finanțelor, astfel încât între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există un raport juridic de muncă, în temeiul căruia pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să poată fi obligat la plata unor sume de bani către reclamanți, cu titlu de drepturilor salariale. Conform art. 282 din Codul muncii, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi parte în conflictul de muncă pendinte, deoarece este un terț, care nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților, nefăcând parte din categoriile de persoane enumerate în cuprinsul acestui text de lege.
Văzând cele expuse anterior și prevederile art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 și art.137 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 388/26.03.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, ca fiind întemeiat și va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va respinge acțiunea reclamanților față de acest pârât.
În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Justiției, Curtea în consideră ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 republicată "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, a art.47 din Legea nr.50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 alin.3 din Constituție "Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".
Ori, prin art.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la "modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată."
Cu toate acestea, prin OG nr.83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art.56 - 62 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,modificarea, completarea și abrogareaconstituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art.1 pct. Q3 din aceeași Lege nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru "Abrogarea art.2 alin.3 pct.b lit.d din Decretul nr.247/1997".
Analizând prevederile privind tehnica legislativă în concret ale art.56 "Evenimentele legislative" - care arată că: "(1) după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv, evenimentul respectiv,dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente", se constată că abrogarea nu a fost dispusă în mod legal.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Justiției - ordonator principal de credite - care la rândul lui are obligația de a dispune toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că Tribunalul Arada interpretat corect dispozițiile legale incidente în speță, nefiind dat nici unul din motivele de recurs invocate în memoriul de recurs, separat atașat la dosar.
De asemenea, în aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție B, constituită în Secții Unite, a pronunțat decizia nr.21/10.03.2008, în sensul că a constatat că judecătorii și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorii pentru instanțe conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune, invocată și de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, pe cale de excepție.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscut de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art.44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește acțiunea reclamantului, Curtea constată că acesta s-a pensionat la data de 01.08.2005, drept pentru care în baza art.312 al.2 cod pr.civilă, se va admite recursul Ministerului Justiției, să fie modificată hotărârea recurată în sensul de a se respinge acțiunea reclamantului pentru perioada ulterioară pensionării, respectiv data de 01.08.2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 388/26.03.2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-.
Modifică în parte sentința în sensul că respinge acțiunea reclamanților față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Respinge acțiunea reclamantului pentru perioada ulterioară pensionării respectiv după data de 1.08.2005.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 24 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
cu opinie separată, în sensul aflată în concediu de odihnă
respingerii și a pretențiilor pe pentru care semnează
perioada 20.04.2004-6.12.2004 VICEPREȘEDINTE,
ca fiind prescrise
Grefier,
Red. /14.07. 2009
Tehnored.: M/ 2 ex./14.07. 2009
Prim inst.: și
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Opinia separată este în sensul respingerii și a pretențiilor reclamanților cu privire la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pe perioada 20.04.2004-6.12.2004 ca prescrise, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Apreciez că, în speță, se impunea admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pe perioada 20.04.2004-6.12.2004, împrejurarea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Conform art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.
Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. XXI din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut, în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 din Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, menționată mai sus, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, apreciez că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată și, pe cale de consecință, se impunea respingerea acțiunii reclamanților cu privire la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pe perioada 20.04.2004-6.12.2004 ca prescrisă, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate
JUDECĂTOR,
Dr. - -
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
