Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1111/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1111
Ședința publică din data de 24 iunie 2009
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, împotriva sentinței civile nr. 569/12.05.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimații, C, și pârâții-intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței, la data de
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin sentința civilă nr.569/12.05.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul C-S a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis în parte cererea formulată de către reclamanții, C, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S și a obligat pârâții să plătească fiecărui reclamant drepturile salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, începând cu 1 ianuarie 2007, cu actualizarea sumelor la data plății efective, respingând capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor.
Totodată, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare achitării drepturilor solicitate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondată, deoarece, potrivit Legii nr. 500/2002, G nr. 208/2005 și G nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul pricinii, instanța a constatat că reclamanții, C, și își desfășoară activitatea ca personal auxiliar în cadrul Tribunalului C-S, având funcția de grefieri, iar compartimentele în care lucrează nu cad sub incidența dispozițiilor art. 3 al. 7 din OG 8/2007, potrivit cărora salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la Direcția Națională Anticorupție și de la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate și Terorism sunt cu 10% mai mari decât cele stabilite pentru personalul de specialitate din cadrul judecătoriilor și parchetelor de pe lângă acestea.
Instanța de fond a apreciat că, raportat și la apărările formulate în cauză, nu există temeiuri obiective și rezonabile care să impună un tratament de salarizare diferențiat atâta vreme cât circumstanțele sunt similare, astfel încât, față de prevederile art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 alin. 2 din Codul muncii și art.1 alin.2 lit. e pct. i din nr.OUG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S la plata sporului de 10% din salariul brut, începând cu data de 1 ianuarie 2007 și până la zi.
Potrivit art.1082 cod civil debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune interese, pentru neexecutarea obligației sau întârziere a executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, ce nu-i poate fi imputabilă. Or, în speță, aceste dispoziții sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia s-a acordat discriminatoriu sporul, pârâții fiind în culpă pentru neacordarea acestor sporuri și, în același timp, pentru neinițierea unor măsuri în vederea eliminării acestor discriminări.
Coroborând textul de lege, enunțat mai sus, cu prevederile art.161 alin.4 Codul muncii, potrivit căruia întârzierea nejustificată a plății salariului (în înțelesul art.155 Codul muncii ), sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, prima instanță a dispus reactualizarea drepturilor solicitate în funcție de rata inflației, la data plății efective.
Petitul referitor la obligarea pârâților la acordarea sporului și în continuare a fost respins întrucât creanța nu îndeplinește cumulativ cele trei condiții de a fi certă, lichidă și exigibilă, iar debitul pârâților nu a ajuns la scadență.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat, în termen legal, recurs împotriva sentinței civile nr. 569/12.05.2008 a Tribunalului C-S, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs se arată că, prin sentința atacată, s-a dispus acordarea unor drepturi neprevăzute de actul normativ în vigoare în materia salarizării personalului auxiliar de specialitate, respectiv de G nr. 8/2007, astfel încât instanța de fond a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, împrejurare ce constituie o imixtiune nepermisă în sfera de atribuții a autorității legiuitoare, conform deciziilor Curții Constituționale din data de 3.07.2008, astfel încât este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă.
Cu privire la fondul cauzei, se arată că pretențiile formulate de reclamanți sunt neîntemeiate prin raportare la prevederile art. 24 alin. 6 din Legea nr. 508/2004, art. 1, art. 3 alin. 1, alin. 4 - alin. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 și art. 60 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, față de al căror conținut nu se poate vorbi de o stare de discriminare între reclamanți, ce au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul tribunalului și grefierii de la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care reprezintă o structură autonomă înființată în cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Criteriile de salarizare avute în vedere de legiuitor, precum cele referitor la nivelul instanței sau parchetului, au fost stabilite pe baza complexității și dificultăților activităților din cadrul instanțelor și parchetelor de nivel superior comparativ cu cele la nivel inferior, astfel încât nu se poate vorbi despre situații comparabile între personalul auxiliar de specialitate de la instanțe de grad diferit.
În același sens, s-a pronunțat și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care, pronunțată Hotărârile nr. 160/10.07.2007 și nr. 333/8.10.2007, a constatat că faptele sesizate nu constituie acte de discriminare.
Pe de altă parte, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesional în mod diferit față de alte categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
În drept, se invocă dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 4 și pct. 9 și art. 312 Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, a formulat recurs împotriva aceleiași hotărâri, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea cererii de recurs se arată că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu se confundă cu statul român și cu bugetul de stat și nu are atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților. Ministerul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Justiției, astfel încât nu poate fi obligat la plata salariaților altor instituții și nu are vreo obligație față de Ministerul Justiției.
Reclamanții-intimați și pârâții-intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S nu au formulat întâmpinare, deși au fost citați cu această mențiune.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor 304 pct. 4 și pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că sunt întemeiate pentru considerentele ce vor f expuse în continuare.
Instanța de fond a soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Astfel, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală în cauză, deoarece dispozițiile art.47 alin.4 din Legea nr.500/2000 nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art.28 lit.f din același act normativ, care prevăd că elaborarea bugetelor se realizează de către Guvern, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Pe baza proiectului de buget - venituri și cheltuieli, elaborate de principalul ordonator de credite: Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, în temeiul art.18 lit. g, avizându-le favorabil sau respingându-le, în etapele de elaborare a acestora și este important ca acesta să stea la judecată în prezenta cauză tocmai pentru a aloca sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamantei.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul C-S la plata drepturilor salariale restante, reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, reglementată de art. 3 alin. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 8/2007, începând cu 01.01.2007 la zi și în continuare, cu actualizarea sumelor în raport de rata de inflație, la data plății efective.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că îndeplinesc funcția de personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului C-S și sunt tratați inegal din punct de vedere al salarizării comparativ cu personalul Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial C-
Reclamanții ridică chestiunea unei discriminări în materie de salarizare. Existența unei situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu doar prin prisma calității de personal auxiliar, care este un criteriu mult prea general față de atribuțiile de serviciu ale diferitelor categorii de grefieri, stabilite în raport de funcția ocupată, ci din punctul de vedere al tuturor reglementărilor legale cu incidența în ceea ce privește cerințele necesare pentru ocuparea unei anumite funcții, conținutul concret al atribuțiilor de serviciu și complexitatea acestora.
Potrivit hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Incze contra Austriei la 28.05.1995, noțiunea de discriminare, în sensul dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cuprinde, în general, cazurile în care un individ sau un grup de indivizi se vede, fără justificare adecvată, mai bine tratat decât altul, chiar dacă dispozițiile Convenției nu impun să-i fie acordat un tratament mai favorabil.
A distinge însă nu înseamnă a discrimina. Astfel, există situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, doar atunci când autoritățile statale "introduc distincții între situați analoage și comparabile", fără ca ele să se bazeze pe "o justificare rezonabilă și obiectivă" (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Fredin contra Suediei, la 18.02.1991, paragraf 60, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Hoffmann contra Austriei, 23.06.1993, paragraf 31, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Spadea și Scalabrino contra Italiei, la 28.09.1995).
Conform art. 41 din Constituție, art. 23 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 4 pct. 3 din Carta Socială Europeană revizuită, art. 7 lit. a pct.I din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale și art. 1 alin. 2 lit. i din OG nr. 137/2000, plata trebuie să fie egală pentru muncă egală sau de valoare egală.
În sistemul public, acest principiu este aplicabil în interiorul aceleași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel, fiind posibile, însă, deosebiri întemeiate obiectiv și rezonabil între ramuri, domenii sau nivele, fără a se pune problema discriminării.
Prin urmare, angajatul trebuie să demonstreze că munca pe care a prestat-o are aceeași valoare comparativ cu alta pentru a beneficia de drepturile salariale recunoscute celor care prestează activitatea comparată cu a sa.
Salarizarea poate fi diferențiată după următoarele criterii: nivelul studiilor; importanța și complexitatea muncii; funcția, postul sau meseria îndeplinită; cantitatea, calitatea și valoarea muncii; condițiile de muncă, care pot fi vătămătoare, grele sau periculoase; vechimea în muncă.
Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice, prime și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, suspenda sau chiar anula.
În speță, reclamanții - personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului C-S au un volum de muncă, responsabilitate și atribuții diferite față de grefierii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, astfel încât diferența de salarizare aplicată nu este arbitrară, ci are la bază criterii obiective privind pregătirea profesională diferită, specializarea și atribuțiile de serviciu concrete ale diferitelor categorii de personal auxiliar, iar acordarea unui spor lunar de 10% din salariul brut grefierilor din aceste ultime structuri, nu determină o discriminare între reclamanți și grefierii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punct de vedere al discriminării, OG nr. 137/2000 făcând referire la "orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului sau a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, excepție făcând situația în care prevederile, criteriile sau practicile sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare."
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art. 312 alin. 1 - alin. 3 raportate la cele ale art. 304 pct. 4 și pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, sunt întemeiate, astfel încât se impune admiterea lor și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, împotriva sentinței civile nr. 569/12.05.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că respinge acțiunea reclamanților în întregime.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr. aflată în concediu de odihnă
pentru care semnează
PREȘEDINTE SECȚIE,
Grefier,
Red. /07.07. 2009
Tehnored.: M/ 2 ex./07.07. 2009
Prim inst.: și
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
