Pretentii civile. Speta. Decizia 1249/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - Drepturi salariale -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1249
Ședința publică din 20 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Mitrea Muntean Daniela
JUDECĂTOR 2: Sas Laura
JUDECĂTOR 3: Bratu
Grefier
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B, sector 5,-, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr. 894 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani - Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reprezentantul pârâtului recurent, reprezentanții pârâților intimați Tribunalul Botoșani, Curtea de Apel Suceava, Ministerul Finanțelor B și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B, precum și reclamanții intimați și -.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța, constatând că recursul se află în stare de judecată, a rămas în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Botoșani - Secția civilă, reclamantele și - au chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Botoșani, Curtea de Apel Suceava, Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să îi oblige pe pârâți, în solidar, la plata sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% calculată la salariul brut lunar, pentru perioada 1.10.2000 și până la data de 1.08.2004, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective, precum și pentru perioada 01.01.2007 și pentru viitor până la încetarea stării de discriminare, cu acordarea și a dobânzii legale prevăzută de OG9/2000, și obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
În motivarea acțiunii, au arătat că sporul pentru risc și solicitare neuropsihică a fost prevăzut prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, care a fost abrogat prin nr.OG 83 /2000.
Însă, această ordonanță emisă de Guvern intră în categoria legilor ordinare și, potrivit art. 144 din Constituția României, nu putea să modifice un act normativ organic. A fost încălcat principiul ierarhiei actelor juridice și prin raportare la dispozițiile Legii 24/2000, atâta timp cât prin această ordonanță au fost abrogate mai multe legi organice și ordonanțe de urgență
Pe de altă parte, conform art. 41 alin. 2 din Constituția României, salariații au dreptul la măsuri de protecție socială, iar în temeiul art. 53 din același act fundamental, exercițiul unor drepturi poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune în anumite situații, respectiv apărarea securității naționale a ordinii a sănătății ori a moralei publice etc.
Consideră că, abrogarea dispozițiilor privind sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică a avut loc cu încălcarea dispozițiilor constituționale și, ca urmare, aceste drepturi salariale li se cuvin pentru perioadele invocate.
A mai solicitat a se avea în vedere că diferite instituții europene au emis reglementări fundamentale în domeniul securității și sănătății în muncă, vizând inclusiv limitarea efectelor stresului în muncă.
Poziția exprimată prin acțiune este fundamentată pe Decizia 21 din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 47 din Legea 50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, această dezlegare dată de instanța supremă problemei juridice pusă în discuție este obligatorie pentru instanțe.
Prin sentința civilă 1462 din 23.11.2007 a Tribunalului Botoșani (rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului la 8.04.2008), le-au fost acordate aceste drepturi salariale pentru intervalul 1.08.2004 - 01.02.2007.
Până la data de 10.03.2008, dreptul nu era actual, soluțiile posibil a fi pronunțate de instanță fiind incerte, atâta vreme cât norma care conferea acest drept fusese abrogată. Ca urmare, cursul prescripției extinctive a început să curgă la această dată în condițiile art. 1015 Cod civil. În ceea ce privește acordarea sporului pentru viitor, apreciază că sunt îndeplinite cerințele art. 1082 - 1084 Cod civil, pentru justa și echitabila desdăunare pecuniară.
În dovedire au depus înscrisuri.
La 16.06.2009 a depus întâmpinare Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului B, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, deoarece, potrivit art. 9 alin. 1 pct. 11 lit. a și art. 11 lit. a din Legea 507/2003, art. 8 din Legea 511/2004, ordonatorii principali de credite sunt cei care stabilesc numărul de posturi, salariile de bază și indemnizațiile de conducere.
Ca urmare, revine ministrului justiției, ca ordonator principal de credite, obligația de stabilire a salariilor personalului din sistemul justiției.
Pe fondul cauzei, apreciază că Ministerul Finanțelor Publice nu are nici o răspundere privind alocarea sumelor necesare plății diferențelor salariale.
La 24.06.2009 a depus întâmpinare Ministerul Justiției, prin care a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune cu privire la perioada mai veche de trei ani de la data introducerii acțiunii. A invocat în acest sens prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 rap. la art. 283 alin. 1 lit. c) din Legea 53/2003, apreciind că, în materia conflictelor de muncă, acțiunile pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Ca urmare, atâta timp cât un debitor angajator este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită, astfel că, drepturile solicitate pe anii 2000 - 2004 sunt prescrise.
Argumentele invocate de reclamantă cu privire la întreruperea termenului de prescripție nu pot fi reținute, deoarece, printre cauzele acestei întreruperi nu figurează în prevederile legale aplicabile și recursul în interesul legii.
În ceea ce privește fondul chestiunii puse în discuție, a solicitat a se constata, în primul rând, că prevederile art. 47 din Legea 50/1996 au fost abrogate total și exclusiv, iar dispozițiile OUG177/2002 nu privesc pe reclamantă, atâta timp cât aceasta nu este magistrat.
În al doilea rând, prin adoptarea OG83/2000, a fost modificat sistemul de salarizare din organele autorității judecătorești, în vederea creșterii drepturilor salariale ale personalului din justiție.
Prin sentința civilă nr. 894/24.06.2009 a Tribunalului Botoșani - secția civilă, pronunțată în dosarul nr-, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor B și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea față de acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive.
S-a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul Botoșani și Curtea de Apel Suceava cu privire la pretenția reclamantei -, pentru drepturile aferente perioadei 1.06.2002 -31.10.2003 și, pe cale de consecință, s-a respins cererea față de acești pârâți.
S-a admis, în parte, acțiunea în pretenții bănești formulată de reclamantele și -, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Justiției și Libertăților B, Ministerul Finanțelor Publice B, Tribunalul Botoșani și Curtea de Apel Suceava.
Pârâții Ministerul Justiției și Libertăților B, Tribunalul Botoșani și Curtea de Apel Suceava au fost obligați să plătească reclamantelor, în funcție de timpul efectiv lucrat, o despăgubire egală cu sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996 republicată în 563/1999, spor calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioadele 1.10.2001 - 1.08.2004 și 1.01.2007 - 24.06.2009 și în continuare pentru și de la 1.11.2003 - 1.08.2004 și 1.01.2007 - 24.06.2009 și în continuare pentru -, sume ce vor fi actualizate în funcție de indicii de inflație începând cu data scadenței fiecăreia în parte și până la plata efectivă.
Pârâții Ministerul Justiției și Libertăților B, Tribunalul Botoșani și Curtea de Apel Suceava au fost obligați să plătească reclamantelor pentru aceste sume și dobânda legală prevăzută de nr.OG 9/2000 de la data de 20.05.2009 până la data plății efective.
Pârâtul Tribunalul Botoșania fost obligat să înscrie în carnetele de muncă ale reclamantelor sporul de 50%.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, tribunalul a analizat cu prioritate excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice B prin întâmpinare, excepția de prescripție invocată de pârâtul Ministerul Justiției, precum și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Tribunalul Botoșani și Curtea de Apel Suceava, invocată din oficiu, cu privire la pretenția reclamantei - pentru drepturile aferente perioadei 1.06.2002 - 31.10.2003.
Referitor la excepția lipsei calității procesual-pasive, s-a constatat că, într-adevăr, reclamantele nu sunt salariatele acestui minister, atribuții privind angajarea și salarizarea având ceilalți pârâți.
Având în vedere că reclamantele au solicitat ca pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata sporului de 50%, prima instanță a constatat că acesta nu are calitate procesual pasivă în cauză, urmând a admite această excepție și, pe cale de consecință, să respingă acțiunea față de acest pârât, pentru lipsa calității procesual pasive.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției, tribunalul a reținut următoarele:
Conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform art. 3, termenul de prescripție este de 3 ani.
Art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii arată că termenul de prescripție curge de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Același act normativ mai stabilește, prin disp. art. 166 alin. 1, că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Întrucât salariul este o prestație periodică, dreptul la acțiune privind fiecare prestație se stinge printr-o prescripție distinctă.
Prin acțiunea formulată la 20.05.2009, reclamantele au solicitat drepturi salariale pentru perioada 01.10.2000-01.08.2004.
La o primă vedere, termenul prevăzut de textele de mai sus, ar fi încheiat la data promovării prezentei acțiuni, pentru această perioadă, așa cum pretinde pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților cetățenești.
Ceea ce, însă, se discută în cauză, este un drept negat prin însuși un act emanând de la una din puterile Statului Român, respectiv cea executivă, cu depășirea abilitărilor sale legislative, dar sub o puternică aparență de legalitate.
Această instituție a dreptului procesual constituie o modalitate de protecție a securității juridice, venind să sancționeze pe titularul dreptului neglijent în a și-l exercita într-un anumit interval de timp.
O asemenea neglijență conține, evident, o deplină libertate de acțiune din partea titularului dreptului. În situația, însă, în care, acest exercițiu este împiedicat printr-un act normativ care se bucură de prezumția de legalitate, nu se poate vorbi despre neglijența titularului de a-și urmări protecția dreptului.
În cauză, art. 47 din Legea nr. 50/1996, apărea destinatarilor săi abrogat prin survenirea nr.OG 83/2000, acțiunea și, deci, dreptul la sporul prevăzut anterior fiind declarat inexistent.
Că este așa, nu numai pentru orice cetățean al statului, dar chiar și pentru organele statale învestite cu puterea de a asigura protecția drepturilor încălcate, puterea judecătorească, rezultă din faptul că multe dintre acțiunile inițiate în fața instanțelor, în apărarea drepturilor salariale nelegal înlăturate, au fost, în mod irevocabil, respinse, în acest fel ajungându-se la necesitatea promovării și soluționării unui recurs în interesul legii, în cadrul căruia s-a cercetat legalitatea adoptării actului.
Or, câtă vreme, însăși puterea jurisdicțională din stat a avut, uneori, convingerea serioasă că dreptul nu mai există în patrimoniul persoanelor din aceeași categorie căreia îi aparține reclamanta, acestuia nu îi poate fi imputată pasivitatea cu privire la perioada anterioară pronunțării deciziei în interesul legii, care a statuat asupra nelegalității adoptării actului de abrogare a dreptului și asupra subzistenței, în toată această perioadă, a acestui drept.
Pentru ca protecția lui să poată fi solicitată instanțelor, el trebuia să se fondeze pe o puternică aparență de existență, or, dimpotrivă, actul normativ nelegal adoptat, cu încălcarea dispozițiilor legii de abilitare a Guvernului de legiferare, respectiv a limitei transferului de legiferare de către Parlament, a creat, în toată această perioadă, convingerea inexistenței dreptului.
Statul, prin organul său executiv, respectiv Guvernul, poartă culpa acestei lipse de previzibilitate a posibilității apărării dreptului, de aceea el nu poate invoca propria turpitudine și a împiedica, încă o dată, realizarea lui.
Reclamantele nu puteau prevede, în timp, pronunțarea unei instanțe judecătorești în favoarea lor și în contra normei care crea aparența lipsei dreptului lor, până la declararea nelegalității acestei norme, legea, în acest caz, neîndeplinind condiția de previzibilitate care să le acorde informațiile suficiente asupra normei juridice aplicabile în cazul dat. Ca atare, norma nu întrunea cerința de previzibilitate în mod constant impusă tuturor statelor semnatare prin soluții pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ori de câte ori a cercetat încălcarea drepturilor prevăzute de Cartă prin acte normative interne.
Ca urmare și în acord cu prevederile art. 166 alin. 1 din Legea 53/2003, în vigoare pentru perioada ulterioară datei de 01.10.2000, tribunalul a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale a pârâților Tribunalul Botoșani și Curtea de Apel Suceava, invocată din oficiu, cu privire la pretenția reclamantei -, pentru drepturile aferente perioadei 1.06.2002 -31.10.2003, prima instanță a admis-o, întrucât, în această perioadă, reclamanta nu a fost angajata acestor pârâți, în această perioadă ea îndeplinit funcția de grefier în cadrul Judecătoriei Turda, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă (pozițiile 48 - 53).
Pe fond, din examinarea susținerilor părților și a înscrisurilor depuse la dosar, prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:
Dreptul la un spor de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică a fost reglementat, pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.
Textul de lege a fost abrogat prin art.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
Cu privire la acest spor, prin Decizia nr. 21/10.03.2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a decis, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, că, judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Ca urmare, pentru reclamantele și -, ce au ocupat funcția de grefier în cadrul Judecătoriei Botoșani, instanță din raza Curții de Apel Suceava, prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții Ministerul Justiției și Libertăților B, Curtea de Apel Suceava si Tribunalul Botoșani la plata diferențelor salariale rezultate din acordarea sporului de risc si suprasolicitare neuropsihică de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1006, spor calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada efectiv lucrată în intervalele 1.10.2001 - 01.08.2004 și respectiv 01.01.2007 - 24.06.2009 și în continuare, pentru și de la 01.11.2003 - 01.08.2004 și 01.01.2007 și 24.06.2009 și, în continuare, pentru reclamanta -.
Daunele produse prin întârzierea în plată se repară prin actualizarea cu indicele de inflație, în baza art. 161 pct. 4 Codul muncii, cât și a principiului general arătat de art. 78 alin. 1 din același act normativ.
În baza art. 1088 Cod Civil, cei trei pârâți au fost obligați și la plata dobânzii legale prevăzută de OG 9/2000, începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 20.05.2009 și până la data plății efective.
În baza art. 5 din Decretul 92/1976, pârâtul Tribunalul Botoșania fost obligat să înscrie în carnetele de muncă al reclamantelor mențiuni cu privire la acordarea sporului de 50% pentru aceste perioade.
În ce privește capetele de cerere formulate de reclamante, privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996, republicată în 563/1999, pentru perioada 01.10.2000 - 30.09.2001 în ce o privește pe și pentru perioada 01.10.2000 - 31.05.2002 în ce o privește pe -, prima instanță le-a respins, întrucât, în perioadele indicate mai sus, reclamantele nu erau angajatele pârâților.
Împotriva sentinței sus-menționate a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, raportat la art. 312 al. 3 teza finală Cod procedură civilă, admiterea recursului și modificarea sentinței criticate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Recurentul a arătat că, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, instanța a depășit limitele puterii judecătorești, aspecte reținute de Curtea Constituțională în deciziile nr. 818/2008 și 1325/2008, prin care s-a constatat că dispozițiile nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care, din acestea, se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. A precizat că acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat.
De asemenea, a mai arătat că, în ședința din 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României, în temeiul art. 146 lit. e din Constituție, constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională.
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a apreciat că rezultă cu claritate că Decizia nr. 21/10.03.2008 a, invocată de reclamanți și de prima instanță în motivarea soluției pronunțate, nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față, prin care se solicită în fapt modificarea și completarea unor acte normative.
Recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile mai vechi de 3 ani de la data introducerii acțiunii, în conformitate cu prevederile art. 1, 3, 7, 8 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 283 din Codul muncii, solicitând să se constate că drepturile solicitate pe anii 2000 - 2004 sunt prescrise, apreciind că dreptul material la acțiune a luat naștere la data publicării nr.OG 83/2000, care a înlăturat sporul de 50% și pe cel de vechime.
De asemenea, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a arătat că, din februarie 2007 intrat în vigoare noua lege de salarizare a personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, nr.OG 8/24.01.2007, care, la art. 30, prevede că, la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe se abrogă Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești. Prin urmare, a apreciat că sporul de 50% nu mai subzistă începând cu februarie 2007, în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 50/1996 privind salarizarea personalului auxiliar au fost abrogate în întregime, iar decizia Înaltei Curți a avut în vedere doar OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996. În consecință, recurentul a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, raportat la art. 312 alin. 3 teza finală din același act normativ.
În ceea ce privește motivul de recurs invocat de către Ministerul Justiției și Libertăților, în sensul că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, acordând un drept salarial care nu este prevăzut de lege, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Prin art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.
Procedându-se în acest mod, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Aceasta, întrucât potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție "Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".Or, prin art. 1 pct. Q 1 din Legea 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la "Modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Ori, prin nr.OG 83/2000, s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii 50/1996, deși, așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Deci, cu toate că prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat, în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, conform art. 1 pct. Q 3 din Legea 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru "Abrogarea art. 2 alin.3 pct. B lit. d din Decretul 247/1997."
Prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă prevede că dezlegarea dată problemelor de drept judecate, prin intermediul deciziilor pronunțate în interesul legii, este obligatorie pentru instanță.
Este adevărat că, prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
atribuției prevăzute de art. 146 lit. e din Constituție cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea într-o instanță de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competenței Curții Constituționale.
Însăși Curtea Constituțională a arătat, în cuprinsul deciziei mai sus menționate, că această decizie, pronunțată în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională, nu produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Curtea a statuat și cu alte ocazii că, potrivit competențelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 146 din Constituție și de Legea nr. 47/1992, nu este competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (decizia nr. 988 din 1.2008).
De asemenea, Curtea reține că, prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, s-a stabilit că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Drepturilor Omului, iar, prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Ori, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Ori, din cuprinsul nr.OG 83/2000, prin care s-a modificat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu rezultă care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate de aplicare reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile, Curtea constatând că există conflict între art. 1 pct. 42 din OG83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acest din urmă text legal având, deci, prioritate.
Deși recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a invocat deciziile Curții Constituționale nr. 818/2008 și 1325/2008, prin care s-a constatat că dispozițiile nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care, din acestea, se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, Curtea constată că apariția acestor decizii nu este de natură a conduce la concluzia că decizia nr. XXI din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai este obligatorie pentru instanțe, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca dispozițiile art. 329 al. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, prima instanță nu a reținut, în considerentele sentinței recurate, că reclamanții din cauza dedusă judecății au fost discriminați și nici că în cauză ar fi incidente dispozițiile prevăzute de nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, astfel încât, deciziile Curții Constituționale nr. 818/2008 și 1325/2008 nu sunt aplicabile în speță.
Atât timp cât problema de drept dedusă judecății a primit o dezlegare prin Decizia nr. XXI din 10.03.2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, nu se poate reține că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și, de asemenea, nu se poate reține că acțiunea formulată de reclamanți ar fi inadmisibilă.
Referitor la motivul de recurs invocat de către Ministerul Justiției și Libertăților, în sensul că instanța de fond a admis în mod greșit cererea prin care se solicită acordarea unor drepturi salariale prescrise, Curtea reține următoarele:
Pentru ca prescripția să-și producă efectul sancționator extinctiv, este necesar ca pentru titularul dreptului la acțiune să existe, pe lângă voința de a acționa și posibilitatea reală de a acționa, adică de a se adresa organului competent pentru protecția dreptului său.
Dacă pe timpul cât durează împrejurarea care îl împiedică pe titularul dreptului la acțiune să acționeze prescripția nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge la situația în care titularului dreptului la acțiune să i se aplice efectul extinctiv, fără a i se imputa posibilitatea ori neglijența în a acționa, într-o asemenea situație prescripția ar fi deturnată de la finalitatea sa, nemaiavând caracter real.
În condițiile în care, prin art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, art. 47 din Legea 50/1996 a fost abrogat, nu le poate fi imputat reclamanților intimați pasivitatea ori neglijența în a acționa.
După pronunțarea deciziei în interesul legii nr. XXI/10.03.2008, reclamanții intimați au avut posibilitatea reală de a acționa, de a se adresa instanței pentru plata acestor drepturi.
Pe de altă parte, câtă vreme prin decizia XXI din 10.03.2008, instanța supremă a constatat și neconstituționalitatea unei norme de abrogare a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de aplicabilitate în continuare a măsurii abrogate, pe durata de timp de la abrogarea nelegală și până la constatarea neconstituționalității normei abrogatoare, nu se poate pune problema curgerii prescripției dreptului la acțiune pentru plata drepturilor salariale restante.
Deși pârâtul Ministerul Justiției a invocat dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, conform cărora, cererile pentru soluționarea unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația conflictelor de muncă, având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate, aceste prevederi trebuie coroborate cu dispozițiile art. 166 alin. 2 din Codul muncii, care stabilește expres că termenul de prescripție este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau cele derivând din plata salariului, dar și cu dispozițiile legislației civile, în măsura în care nu sunt incompatibile specificului raporturilor de muncă, conform art. 295 din Codul muncii.
Conform art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, prescripția se întrerupe și în cazul în care intervine recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, efectul întreruperii termenului de prescripție constând, conform art. 17 alin. 1 și 2 din același act normativ, în ștergerea prescripției începute înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o și începerea unui nou termen de prescripție.
Or, în cauză au intervenit mai multe acte de întrerupere a cursului prescripției, prin diferite acte emise de Ministerul Justiției, respectiv, prin Ordinul nr. 903/C din 18.03.2003 al Ministrului Justiției s-a constituit Comitetul mixt de soluționare a problemelor de natură salarială a magistraților, Ministerul Justiției efectuând diferite demersuri la Ministerul Finanțelor Publice pentru alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale restante, iar prin Ordinul nr. 3/C din 11.01.2005, același pârât a dispus calcularea și centralizarea sumelor datorate magistraților din cadrul organelor autorității judecătorești, inclusiv pentru cei care nu dețineau titluri executorii (anexele 1-18 la ordin).
De asemenea, prin nr.HG 232/2005, publicată în nr. 273/2005, act normativ cu putere de lege, producând efecte erga omnes, a fost aprobată Strategia de reformă a sistemului judiciar pe anii 2005 - 2007 și Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă pentru perioada specificată, iar prin Cap. VI pct. 3.2 din anexa 2 s-a stabilit măsura plății drepturilor salariale restante și diminuarea discriminărilor salariale pentru personalul din domeniul autorității judecătorești, inclusiv pentru cei care nu dețineau titluri executorii cu scadența de plată în luna decembrie 2005, măsură preluată și în Angajamentul, perfectat cu ocazia încheierii negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, obligația de plată a drepturilor salariale restante și salarizarea adecvată și nediscriminatorie a magistraților și personalului auxiliar de specialitate constituind o prioritate cuprinsă în planul de acțiune pentru anii 2005- 2007.
Prin urmare, Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților.
Referitor la celălalt motiv de recurs invocat, în sensul că sporul de 50% nu mai subzistă începând cu februarie 2007, dispozițiile Legii nr. 50/1996 privind salarizarea personalului auxiliar fiind abrogate în întregime, întrucât, prin art. 30 din nr.OG 8/2007, se prevede că, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, se abrogă Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații - asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, rezultând astfel că acest spor se cuvine și pentru viitor.
Art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă prevede că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Art. 73 alin. 3 lit. l din Constituția României prevede că, prin lege organică, se reglementează organizarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi.
Ordonanțele emise de Guvern nu pot interveni cu reglementări în domenii care fac obiectul unei legi organice (art. 115 alin. 1 din Constituție).
De asemenea, Curtea reține că, potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, abrogarea unui act normativ poate fi dispusă prin acte normative ulterioare, de același nivel sau de nivel superior.
Ori, prin art. 30 din nr.OG 8/2007 s-a dispus abrogarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești - lege organică, iar prin ordonanțe nu se putea interveni în domenii care fac obiectul unei legi organice, așa cum s-a arătat mai sus.
Față de cele reținute, Curtea nu va reține punctul de vedere expus de către recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, în sensul că sporul de 50% nu mai subzistă începând cu februarie 2007.
Pentru aceste considerente, constatând că sentința recurată este legală, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă și al dispozițiilor legale mai sus arătate, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva sentinței nr. 894 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani - Secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 octombrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2
Jud.fond:;
12.11.2009
Președinte:Mitrea Muntean DanielaJudecători:Mitrea Muntean Daniela, Sas Laura, Bratu
