Pretentii civile. Speta. Decizia 1628/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1628
Ședința publică din data de 11 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Carmen Pârvulescu
Grefier: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către reclamantul împotriva sentinței civile nr. 577/30.03.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâta - SRL de, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul-recurent, lipsă fiind pârâta-intimată.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond asupra recursului.
Reclamantul-recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat pentru motivele arătate pe larg în cererea de recurs.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 577/30.03.2009 Tribunalul Arada admis în parte acțiunea civilă precizată exercitată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta - SRL, reprezentată legal de administrator.
A obligat pârâta să plătească reclamantului contravaloarea salariilor aferente perioadei aprilie - decembrie 2006 raportat la salariul de bază înscris în carnetul de muncă (370 lei lunar), precum și la plata dobânzii civile aferente cu începere de la data de 22.02.2008 până la achitarea efectivă a datoriei principale; a respins celelalte pretenții ale reclamantului; a respins acțiunea civilă reconvențională exercitată de reclamanta - SRL în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect revendicare mobiliară și anulare înscrieri din carnetul de muncă și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 83 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reținut:
Conform contractului individual de muncă nr. -/19.08.2002, reclamantul a fost angajat în muncă de către societatea pârâtă cu începere de la data de 1.08.2002, pe durată nedeterminată, în funcția de director zonal urmând să presteze activitate în domeniul,contracte - vânzări". Salariul lunar a fost stabilit la 2.500.000 ROL, urmând să fie achitat în data de 10 fiecărei luni. În carnetul de muncă, s-au efectuat următoarele mențiuni privitor la salariu: 2.800.000 ROL la 1.01.2004 cu stabilirea acestuia la nivel salariului minim brut pe economie conform Hotărârea Guvernului nr. 1515/2003; 3.100.000 ROL la 1.01.2005 la nivelul salariului minim brut pe economie potrivit Hotărârea Guvernului nr. 2346/2004; 3.300.000 ROL la 1.03.2005; 370 RON la 1.04.2006; 440 RON la 1.01.2007; 528 RON la 1.02.2007; 600 RON la 1.01.2008. În același sens, pârâta a depus la dosar următoarele înscrisuri: decizia nr. 50/1.01.2007 a pârâtei prin care se majorau salariile a 7 angajați la 440 lei, conform salariului de bază minim brut pe țară și adresa nr. 50/1.01.2007 de comunicare a deciziei Inspectoratul Teritorial d e Muncă P; actul adițional nr. 53/1.02.2007 la contractul individual de muncă al reclamantului prin care se modifica salariul acestuia de la 440 RON la 528 RON, precum și adresa nr. 61/22.03.2007 a pârâtei de înaintare a actului adițional la Inspectoratul Teritorial d e Muncă P; decizia nr. 7/1.01.2008 a pârâtei prin care se majorau salariile a 5 angajați, printre care se număra și reclamantul, acestuia mărindu-i-se retribuția la 600 lei în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 1507/2007 pentru stabilirea salariului minim brut pe țară garantat în plată și adresa nr. 8/1.01.2008 de comunicare a deciziei ITM Reclamantul a contestat semnătura aplicată sub numele său pe actul adițional nr. 53/1.02.2007, iar instanța, comparând semnătura respectivă cu cele aflate pe alte înscrisuri depuse în probațiune (contractul individual de muncă, cererea adresată executorului judecătoresc, somația), precum și cererea de chemare în judecată și precizările acesteia, constată că semnătura de pe actul adițional nu seamănă deloc cu cea de pe celelalte înscrisuri depuse de reclamant, astfel că înlătură din probațiune actul adițional, reținând că acesta nu reflectă și voința reclamantului referitor la modificarea contractului individual de muncă în sensul majorării salariului său la suma de 528 lei.
Din copiile facturilor fiscale nr. -/20.12.2006, nr. -/20.12.2006, nr. -/20.12.2006, nr. -/29.11.2006 și nr. -/29.11.2006 depuse la filele 55 - 57 rezultă activitatea prestată de reclamant în favoarea pârâtei la finalul anului 2006 dosar. Reclamantul nu a contestat faptul că acestea sunt ultimele facturi fiscale întocmite, în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de către acesta pentru punctul de lucru din A al pârâtei și a recunoscut, cu ocazia interogatoriului (filele 139, 140), faptul că în luna decembrie a întocmit ultima factură și și-a întrerupt activitatea.
În urma cererii reclamantului înregistrată în dosarul execuțional nr. 18/2008 al Biroul Executorului Judecătoresc la data de 22.02.2008, acesta a comunicat pârâtei somația prin care reclamantul îi cererea pârâtei să îi achite suma de 1.750 lei reprezentând salariul minim pe economie de 350 lei lunar pentru anul 2007, precum și suma de 12.320 lei, reprezentând drepturilor salariale cuvenite începând cu anul 2007 până la momentul somației raportat la salariul minim garantat la nivel național de 880 lei lunar. Conform procesului verbal din 13.03.2008 întocmit de executorul judecătoresc, doar reclamantul s-a prezentat la data și locul stabilite prin somație în vederea rezolvării problemei drepturilor salariale, iar nu și reprezentantul pârâtei (filele 6 - 8).
La filele 33 - 37 reclamantul a depus copiile unor înscrisuri referitoare la cheltuielile punctului de lucru A ale pârâtei pentru perioada iulie - septembrie 2005, ianuarie și martie 2006, ce poartă ștampila punctului de lucru și semnătura reclamantului. În aceste înscrisuri sunt menționate următoarele salarii pentru reclamant: 1.165 lei în iulie 2005, 1.355 lei în august 2005, 2.251 lei în septembrie 2005, 421 lei în ianuarie 2006 și 550 lei în martie 2006. De asemenea, pe bilet este notată efectuarea unor cheltuieli lunare pentru plata unei chirii de 200 lei lunar. Pârâta a depus înscrisuri similare (în copie) la filele 58 - 65 referitor la cheltuielile punctului de lucru din A în perioada aprilie - mai 2006, conform cărora salariul reclamantului a fost de 350 lei în aprilie 2006, 550 lei în mai 2006, 350 lei în intervalul iunie - august 2006, 500 lei în perioada septembrie - noiembrie 2006 și, din nou, 350 lei în decembrie 2006.
Reclamantul a depus la fila 96 copia declarației realizate la 4.07.2008 prin care, în calitate de administrator al pârâtei, se angaja să achite pretențiile pecuniare reprezentând salariul reclamantului din perioada august 2006 - februarie 2008 în conformitate cu legislația în vigoare și cu contractul individual de muncă nr. -/19.08.2002, cu indexările cuvenite. Suma urma să fie achitată în termen de 4 luni odată cu predarea bunurilor aflate în custodia reclamantului.
Reclamantul a arătat, în cuprinsul acțiunii sale precizate, că ultima convorbire telefonică cu pârâta a avut-o prin luna mai 2007, solicitându-i salariul care i-l datora până atunci și exprimându-și dorința retragerii sale din activitate. Pârâta a arătat în întâmpinare că începând cu data de 1 iunie 2007, reclamantul a fost trecut pe statul de plată ca fiind în concediu neplătit.
Din starea de fapt descrisă mai sus rezultă că ultimul salariu achitat de pârâtă reclamantului conform recunoașterii acestuia, prin depunerea înscrisului de la fila 37 dosar, a fost cel din luna martie 2006, despre care reclamantul susține că a avut cuantumul de 550 lei.
Potrivit art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1766/22.12.2005 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, a fost stabilit cuantumul salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, începând cu data de 1.01.2006, la 330 lei (RON) lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în anul 2006, reprezentând 1,95 lei (RON)/oră. Pe de altă parte, prin Actul adițional nr. 710/3.04.2006 la Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2005 - 2006, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 20/01/31.01.2005 s-a convenit modificarea art. 39 alin. 3 din contractul colectiv de muncă de mai sus, în sensul stabilirii unui cuantum de 370 RON pentru alariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de 170 de ore, în medie, începând cu data de 1 aprilie 2006.
Or, înscrierea din data de 1.04.2006 din carnetul de muncă al reclamantului a majorării salariului său la suma de 370 lei corespunde contractului colectiv de muncă și reflectă voința ambelor părți al contractului individual de muncă.
Dimpotrivă, din ansamblul probatoriului nu rezultă existența unei înțelegeri între părți referitor la includerea în salariului reclamantului a unui procent din vânzări. O astfel de clauză nu este reflectată de contractul individual de muncă, dar nici de alt act probatoriu. Înscrisurile redactate de mână, depuse de reclamant la filele 33 - 37 referitoare la cheltuielile punctului de lucru din A în perioada iulie - septembrie 2005 și ianuarie, martie 2006 nu sunt semnate și de reprezentantul părții adverse, nefiind nici recunoscute de acesta. La fel și înscrisurile similare depuse de pârâtă la filele 58 - 65 privitoare la cheltuielile punctului de lucru al pârâtei din A în intervalul aprilie - decembrie 2006 nu sunt semnate de reclamant și nici recunoscute de acesta.
Conform art. 163 alin. 1 din Codul muncii, "plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit". Or, nici unul dintre înscrisurile depuse la dosar nu demonstrează plata salariului reclamantului începând cu luna aprilie 2006.
Pe de altă parte, salariul este definit în art. 154 din același cod, ca fiind "contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă", cu precizarea în alineatul 2 că: "Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani".
Din această prevedere legală rezultă că salariul este datorat de angajator salariatului dar dacă acesta prestează munca pe care s-a obligat prin contractul individual de muncă să o realizeze în favoarea angajatorului. Salariatul primește doar în cazurile expres prevăzute de lege referitoare la incapacitatea temporară de muncă, la perioada concediului de odihnă, plata indemnizației ce are ca izvor munca prestată anterior perioadei celei în care în care se află în concediu medical sau de odihnă. Însă, aceste prestații sunt denumite de legiuitor indemnizații (ex: indemnizația de concediu prevăzută de art. 145 alin. 1 din Codul muncii ) tocmai pentru a le deosebi de salariul, ce reprezintă exclusiv contraprestația muncii sale, prețul acesteia, ceea ce înseamnă că pentru perioada ianuarie 2007 până în prezent, când reclamantul nu a muncit în favoarea pârâtei și nici nu a fost în incapacitate temporară de muncă sau concediu de odihnă (acest din urmă drept fiind garantat tot în considerarea prestării unei munci), societatea pârâtă nu îi datorează salariul. Contractul individual de muncă obligă ambele părți la respectarea acestuia, conform art. 969 din codul civil, adică îl obligă pe reclamant să muncească, iar pe pârâtă să îi plătească salariul ca o consecință a activității salariatului, cele două obligații ale părților contractuale fiind în strânsă corelație, astfel că neexecutarea de către salariat a obligației sale de muncă atrage posibilitatea angajatorului de a invoca excepția de neexecutare a contractului și, astfel de a nu-și îndeplini obligația de a plăti salariul.
Împrejurarea că printr-o declarație, administratorul societății pârâte s-a angajat la 4.07.2008 să îi achite reclamantului drepturile salariale (fără precizarea cuantumului acestora și a niciunui criteriu de determinare) odată cu predarea de către reclamant a bunurilor aflate în posesia sa (ce denotă o condiționare a primei obligație de un fapt atribuit reclamantului) nu permite admiterea acțiunii principale în condițiile în care neprestării muncii de către reclamant. Simpla recunoaștere a unor drepturi salariale, ulterior retractată în cursul procesului, în condițiile în care însuși reclamantul recunoaște, la rândul său, că începând cu luna ianuarie 2006 nu a mai muncit în favoarea pârâtei nu o obligă pe aceasta la plata lor.
În ceea ce privește daunele în valoare de 5.000 euro pretinse de reclamant, art. 161 alin. 4 din Codul muncii prevede că "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului", iar art. 269 alin. 1 din Codul muncii stipulează că obligația ngajatorului, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, de a-l despăgubi pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Deci, pentru a intervine răspunderea patrimonială a angajatorului trebuie să fie întrunite cumulative condițiile răspunderii civile delictuale, și anume: fapta ilicită, vinovăția angajatorului sau a reprezentantului legal acestuia, ce acționează în numele societății angajatoare, prejudiciul și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Or, reclamantul cere daune materiale în valoare de 5.000 euro echivalent a sumei de 21.500 lei pentru a acoperi prejudiciul constând, din punctual său de vedere, în contravaloarea creditului bancar și a valorii dobânzilor, comisioanelor și taxelor aferente contractate de reclamant. În primul rând din copiile contractelor de credit și garanție - personal nr. -/20.11.2006 și nr. -/08.11.2006 (filele 30, 31) rezultă că ambele contracte au fost încheiate de având ca obiect împrumutarea sumelor de 7.500 lei și 7.000 lei, cu termen de rambursare în 5 ani și o dobândă anuală de 17,5%, respective 17,54%.
Or, între aceste contracte de credit și fapta pârâtei de neachitare a salariului reclamantului începând cu luna aprilie 2006 până în prezent nu există raport de cauzalitate.
Pe de o parte, neachitarea salariilor a fost nejustificată doar pentru intervalul aprilie - decembrie 2006, iar nu și pentru următorii ani, când neplata salariului a fost determinată de neexercitarea muncii de către reclamant. Refuzul prestării activității de către acesta pe considerentul neasigurării condițiilor de muncă nu justifică nici cererea acestuia de plată a drepturilor bănești pentru perioada ianuarie 2007 până în prezent și nici acordarea daunelor de mai sus, întrucât reclamantul nu a dovedit susținerea sa referitoare la condițiile improprii de muncă, iar, pe de altă parte, avea posibilitatea de a-și da demisia și de a-și căuta un alt loc de muncă. În schimb acesta a ales să nu muncească nici în favoarea pârâtei, nici a altui angajator.
În plus, reclamantul nu a dovedit existența prejudiciului, nu a probat existența unei insecurități financiare a familiei sale în perioada anului 2006 de așa natură încât să fie obligați să încheie contractele de credit pentru a asigura mijloacele de subzistență ale întregii familii.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept, instanța a admis în parte acțiunea principală precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantului valoarea salariilor aferente perioadei aprilie - decembrie 2006 raportat la salariul de bază înscris în carnetul de muncă (370 lei lunar), precum și la plata dobânzii civile aferente cu începere de la data de 22.02.2008 până la achitarea efectivă a datoriei principale, și a respins, ca neîntemiate, celelalte pretenții ale reclamantului, inclusiv cea a consemnării în carnetul de muncă al acestuia a drepturilor salariale în alt cuantum decât cel existent, precum și a procentului de 5% din vânzări, ca și componentă a salariului negociat, având în vedere că din materialul probator nu rezultă alte elemente referitaore la salarizare față de cele menționate în carnetul de muncă, nefiind astrel întrunite cerințele prevăzute de art. 3 raportat la art. 1 din Decretul nr. 72/1976.
Cererea reconvențională de anulare a mențiunilor din carnetul de muncă al reclamantului începând cu 1.01.2007 este lipsită de interes legitim din partea pârâtei având în vedere faptul că aceasta invocă propria culpă, și anume împrejurarea că au fost trimise la Inspectoratul Teritorial d e Muncă P actele necesare consemnării majorărilor salariale referitoare la reclamant din eroare în condițiile în care contabilul pârâtei nu cunoștea situația părții adverse. Însă, actele în baza cărora au fost realizate aceste înscrisuri nu sunt întocmite de către contabil, ci sunt decizii ale reprezentantului legal al societății pârâte. Potrivit principiului de drept "nemo auditor propriam turpitudinem allegans" nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține admiterea unei cereri.
Cererea pârâtei de obligare a reclamantului de a-i preda bunurile înscrise în inventarul mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar aflate la punctual de lucru A (fax - 380 lei; calculator - 800 lei; bormașină autofiletanță - 186 lei; mașină tăiat - debitat - 640 lei; prelungitor rolă - 90 lei; bormașină rotopercutantă - 650 lei; telefon mobil - 200 lei; autoturism marca 1310 Break seria -, cu nr. de înmatriculare - - 11.512 lei; imprimantă - 150 lei; ștampilă punct de lucru A și facturier + chitanțier - fără valoare), precum și în inventarul mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar aflate la punctul de lucru T și care au fost predate la punctual de lucru A (birou, etajeră, cuier - 605 lei; scaun "" - 386 lei; calculator - 1.212 lei; adaptor înșurubare - 100 lei; bormașină rotopercutantă - 1.018 lei; scară 5 trepte - 42 lei; flex - 191 lei; prelungitor 15 ml tambur - 90 lei; autoturism marca 1310 Break seria -, cu nr. de înmatriculare - - 11.512 lei; fax - 380 lei; telefon mobil - 200 lei; ștampilă punct de lucru T și facturier + chitanțier - fără valoare) depuse la filele 74, 75, este neîntemiată.
Cele două inventare de mai sus sunt semnate simple tabele ce poartă ștampila pârâtei și semnătura reprezentantului acesteia, iar nu și semnătura reclamantului. Reprezintă un înscris trimis prin fax la data de 25.11.2008, deci în timpul procesului, fiind astfel doar un tabel cu bunurile ce formează obiectul celei de a doua cereri reconvenționale, iar nu documente contabile ale pârâtei.
Pârâta nu a probat, în conformitate, cu prevederile art. 1169 din Codul civil, dar și art. 287 din Codul muncii raportat la art. 480 din Codul civil, dreptul său de proprietate asupra bunurilor de mai sus prin depunerea copiilor certificatelor de înmatriculare și ale cărților de identitate ale celor două autovehicule, copii ale contractelor de vânzare - cumpărare, facturi, chitanțe, care să ateste achiziționarea celorlalte bunuri. În ședința publică din 12.02.2009 i s-a pus în discuție avocatului pârâtei necesitatea dovedirii dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, iar acesta a arătat că nu poate produce aceste probe întrucât bunurile se află la sediul punctului de lucru din A, iar documentele se află în posesia reclamantului. O astfel de apărare nu este credibilă, având în vedere că actele doveditoare a dreptului de proprietate asupra bunurilor societății se țin la sediul acesteia, de către contabil, iar cel puțin în privința celor două autoturisme pârâta putea să obțină o adeverință de la Direcția Județeană P de evidență a persoanelor - Regim premise de conducere și înmatriculare a vehiculelor pentru a dovedi dreptul său de proprietate asupra acestora.
Pe de altă parte, reclamantul a recunoscut prin cererea introductivă de instanță că la începutul activității sale pârâta i-a pus la dispoziție un telefon mobil și un autoturism Break, adăugând două autoturisme Break ale pârâtei stau în fața blocului său, deteriorându-se, bunuri de care pârâta nu se interesează.
Față de această mențiune raportat la care pârâta nu a făcut apărări și nu le-a combătut, dar nici nu a ridicat bunurile pe parcursul procesului fără a explica pasivitatea sa, instanța constată că nu există refuzul reclamantului de a restitui aceste bunuri, astfel că privitor la aceste bunuri mobile, cererea reclamantul este și lipsită de interes actual.
În plus, pârâta a inclus în inventarul celor două categorii de bunuri 2 telefoane mobile fără a le identifica prin indicarea mărcii și a altor elemente.
Pentru aceste considerente, instanța a respins acțiunea reconvențională.
Văzând că pârâta a căzut parțial în pretențiuni, iar cererile acesteia au fost respinse, astfel că aceasta se află în culpă procesuală cu privire la prezentul litigiu, instanța, în conformitate cu prevederile art. 276 din Codul d e procedură civilă, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 83 lei, cheltuieli de judecată, reprezetnând onorariul executorului judecătoresc aferent comunicării somației astfel cum rezultă din copiile facturii fiscale nr. -/22.02.2008 și a chitanței nr. -/22.02.2008 eliberate de Biroul Executorului Judecătoresc (fila 9). În condițiile în care această somație reflectă demersul reclamantului pentru soluționarea litigiului pe cale amiabilă, admiterea în parte a acțiunii principale nu impune reducerea acestei cheltuieli. De asemenea, a respins cererea pârâtei de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor sale de judecată, ca o consecință a respingerii acțiunii reconvenționale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamantul, solicitând modificarea ei în sensul admiterii în tot a acțiunii.
În motivarea recursului s-a susținut că instanța de fond a apreciat greșit probele administrate în cauză și a reținut greșit starea de fapt respectiv culpa acestuia și refuzul de a presta muncă, în realitate pârâta fiind cea care nu a asigurat condițiile organizatorice pentru ca el să-și desfășoare activitatea conform contractul de muncă.
S-a susținut că angajatorul l-a pus în situația de a nu putea să-și desfășoare activitatea, că a încălcat prevederile art. 40 alin. 2 lit. a și b Codul muncii, art. 6 (1) și art. 177 Codul muncii și că acesta a și recunoscut propria vinovăție, respectiv neplata salariului.
A invocat că prin înscrisurile din carnetul de muncă rezultă care sunt drepturile sale salariale și că trebuiau avute în vedere și prevederile contractului colectiv de muncă unic național potrivit cărora salariul său este de minim 880 lei, având studii superioare.
Pârâta intimată nu a depus întâmpinare.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs și totodată sub toate aspectele conform dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat deoarece instanța de fond, reținând greșit starea de fapt, a aplicat greșit dispozițiile legale incidente.
Între părți s-a încheiat un contract individual de muncă la 19.08.2002 care nu a încetat în nici una din modalitățile prevăzute de dispozițiile art. 55 Codul muncii și nici nu a fost suspendat, nici prin acordul părților și nici prin actul unilateral al uneia din părți, neexistând nici o probă la dosar în acest sens.
Mai mult, pârâta a emis decizii prin care în perioada 2007-2008 modificat salariul reclamantului și a operat aceste salarii în carnetul de muncă ale acestuia.
Astfel, la filele 82-85 dosar se află deciziile 7/1.01.2008, 5/1.01.2007 și actul adițional la contractul de muncă precum și copia carnetului de muncă din care se reține că în perioada martie 2006 - 31 decembrie 2006 salariul reclamantului era de 370 lei, în perioada 1.01.2007 - 1.02.2007 - 440 lei; între 1.02.2007 - 31.12.2007 - 528 lei și de la 1.01.2008 - 31.08.2008 de 600 lei.
La fila 96 dosar se află copia unui înscris emis de pârâtă intitulat "declarație" și prin care aceasta recunoaște că datorează reclamantului salariul pentru perioada august 2006 - februarie 2008.
Instanța de fond a respins pretențiile reclamantului, cu motivarea că acesta nu a prestat muncă pentru angajator după luna decembrie 2006 interpretând "per a contrario" dispozițiile art. 154 Codul muncii.
Curtea reține însă că se impune o apreciere a obligațiilor contractuale ale ambelor părți.
În contractul individual de muncă, pct. IX lit. b se prevede obligația angajatorului de a asigura salariatului - reclamant condiții corespunzătoare de muncă.
Angajatorul are totodată, conform art. 40 alin. 2 lit. b Codul muncii și art. 43 din contractul colectiv de muncă la nivel național, obligația legală de a asigura condiții de muncă salariatului.
Pârâta care avea sarcina probei conform dispozițiilor art. 287 Codul muncii nu a făcut dovada că a asigurat condițiile de muncă necesare, cu atât mai mult cu cât reclamantul a susținut că nu a putut să-și îndeplinească obligațiile neavând deschis un punct de lucru în municipiul A, nu deținea autorizațiile necesare pentru a-și desfășura activitatea, nu a avut o fișă a postului, nu a avut personal angajat pentru montarea jaluzelelor.
Atâta timp cât angajatorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și legale și l-a pus în imposibilitate pe salariatul reclamantul să-și desfășoare munca și să-și îndeplinească propriile obligații, acesta din urmă nu poate fi sancționat.
Cu atât mai mult se impune obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cu cât aceasta nu numai că nu a uzat de prerogativele legale care le avea de a dispune încetarea raporturilor de muncă dar a și mărit salariul reclamantului, a făcut înscrieri în carnetul de muncă a acestuia și a recunoscut debitul reprezentat de salariile restante.
Prin urmare, Curtea constată că în mod greșit s-au respins pretențiile reclamantului pentru perioada ulterioară datei de 31.12.2006, în discuție fiind doar cuantumul salariului lunar.
Contractul individual de muncă nu conține nici o prevedere în sensul modificării salariului în cazul absolvirii facultății și prin urmare, nu se poate acorda cuantumul pretins de reclamant, respectiv de 880 lei lunar, ci doar cel înscris în carnetul de muncă care nu este sub valoarea minimă prevăzută de contractul colectiv de muncă unic la nivel național și sub cea prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1825/2006 și Hotărârea Guvernului nr. 1507/2007.
Pentru aceste considerente în baza art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă, va fi admis recursul reclamantului și modificată sentința în parte în sensul că va fi obligată pârâta să plătească acestuia drepturile salariale în cuantum lunar de 400 lei pentru perioada 1.01 - 31.01.2007, de 528 lei pentru perioada 1.02.2007 - 31.12.2007 și de 600 lei pentru perioada 1.01.2008 - 4.08.2008.
Întrucât reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului, va fi menținută dispoziția prin care s-a respins capătul de cerere prin care a pretins daune interese. Va fi menținută și dispoziția privind respingerea capătului de cerere prin care a solicitat înscrierea mențiunilor în carnetul de muncă, întrucât înscrierile existente corespund cu drepturile acordate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 577/30.03.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâta - SRL de.
Modifică în parte sentința, în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale în cuantum lunar de 440 lei pentru perioada 1.01.-31.01.2007, în cuantum lunar de 528 lei pentru perioada 1.02.2007-31.12.2007 și în cuantum lunar de 600 lei pentru perioada 1.01.2008-4.08.2008.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red. /11.12.2009
Tehnored. 2 ex./14.12.2009
Prim inst.: Tribunalul Arad -,
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu
