Pretentii civile. Speta. Decizia 3137/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 1184/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 3137R
Ședința publică de la 08 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Enache Daniela Georgeta
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursurile formulate de recurenții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.330 din 21.11.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, având ca obiect-drepturi bănești spor de vechime 2002-2005.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care
Curtea constatând cauza în stare de judecată și având în vedere că recurentul a solicitat judecarea pricinii în lipsă, o reține spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.330/21.11.2008, pronunțată în dosarul nr-,Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII-a a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește sporul de vechime solicitat pentru perioada 1.12.2002-octombrie 2004, și, în consecință, a respins aceste pretenții, constatând intervenită prescripția extinctivă.
A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâți Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor.
A obligat pârâții la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând sporul de vechime în muncă aferent perioadei 1.11.2004 - 12.05.2005 (data pensionării), actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, la plata sporului de 30-40%, aferent perioadei septembrie 2002 - 12.05.2005, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la salariul de bază brut lunar, aferent perioadei octombrie 2004 - 12.05.2005.
A obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, privind sporul de 30-40%.
A respins capetele de cerere privind plata sumei de 1.700 RON și acordarea în viitor a sporului de vechime în muncă, ca neîntemeiate.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, și a obligat chematul în garanție să aloce fondurile necesare plății sumelor de mai sus.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor cuprinse în art.1 alin.1 coroborat cu cele ale art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".
De asemenea, potrivit art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererea având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate, poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Cum, în speță, obiectul cererii de chemare în judecată este unul patrimonial, Curtea a constatat că dreptul la acțiune al reclamantului este prescris pentru perioada 1.12.2004 - octombrie 2004, numai în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită plata sporului de vechime în muncă, având în vedere data introducerii acțiunii (30.10.2007).
În ceea ce privește sporul de 30-40%, pe care reclamantul îl solicită pentru perioada septembrie 2002 - mai 2005, Curtea a apreciat că a intervenit o cauză de întrerupere a cursului prescripției, respectiv recunoașterea expresă a dreptului în discuție de către debitor, recunoașterea făcută de Ministerul Justiției (debitor) în preambulul OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, din data de 29.03.2006 (ordonanță semnată de primul-ministru și contrasemnată de miniștrii justiției, muncii și finanțelor publice).
Drept consecință, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește sporul de vechime solicitat pentru perioada 1.12.2002-octombrie 2004, și a respins aceste pretenții, constatând intervenită prescripția extinctivă.
Trecând la analizarea pretențiilor reclamantului, în raport cu probele administrate și având în vedere apărările formulate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Curtea a reținut următoarele:
Prin decizia nr. XXXVI/7.05.2007, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în soluționarea recursului în interesul legii, s-a statuat că dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996, în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG nr.83/2000, se interpretează în sensul că magistrații și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar și procuror financiar, beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă.
Și în ceea ce privește plata sporului de 30-40% s-a dat dezlegare problemei de drept, prin decizia nr. VI/15.01.2007, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că, n aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art.11 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilor art.28 alin.4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.43/2002, modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004, drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților.
date problemelor de drept sus menționate sunt obligatorii pentru instanță, în conformitate cu prevederile art.329 alin.3 pr.civ. motiv pentru care instanța a reținut că reclamantul este îndreptățit la plata sporului de vechime în muncă aferent perioadei 1.11.2004 - 12.05.2005 (data pensionării), precum și la plata sporului de 30-40%, aferent perioadei septembrie 2002 - 12.05.2005, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Sub aspectul actualizării sporului, instanța reține că ceea ce face obiectul reparației este prejudiciul real suferit de reclamant, ca urmare a neacordării unor drepturi de natură salarială la termenele stabilite.Or, devalorizarea monetară, survenită între data când sporurile de vechime în muncă și de 30-40% trebuia să fie acordate și data plății efective, constituie parte a prejudiciului suferit de reclamant și este datorată de pârâți, în temeiul art.161 alin.4 din Codul muncii și art.1084 din Codul civil.
De asemenea, având în vedere faptul că sporul de 30-40% are caracter salarial, pârâții vor fi obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, conform solicitării acestuia.
Referitor la cererea privind plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, aferent perioadei octombrie 2004 - 12.05.2005, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, invocat drept temei juridic al acțiunii, magistrații beneficiază de un spor de 50% din indemnizația brută lunară, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Prin art.1 pct.2 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art.47 se abrogă. Această ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.370 din 9 iulie 2001.
OG nr.83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Legea nr.24/2000, în vigoare la data emiterii OG nr.83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art.57, 58 și 62, preciza că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea.
Ca atare, modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Or, prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr.50/1996, nici total și nici parțial.
În acest fel, prin emiterea OG nr.83/2000, au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art.108 alin.3, cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.
Pentru considerentele arătate, Curtea a reținut că abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ și că norma de nivel inferior (art.1 pct.42 din OG nr.83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.IX alin.2 paragraful 1 din OG nr.83/2000 prin care a fost abrogat art.231 din Legea nr.56/1996, modificată și completată), contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.
Astfel s-a statuat și prin decizia nr.21/2008, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în dosarul nr.5/2008, dată în soluționarea recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art.329 pct.3 din pr.civ. constatându-se, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
De asemenea, în considerentele deciziei sus menționate, s-a reținut că instanțele de judecată trebuie să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, că normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică au produs și produc în continuare efecte juridice, acest lucru presupunând că, nici în prezent, dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 și art.231 din Legea nr.56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă aceste texte de lege.
În considerarea celor mai sus reținute, Curtea a admis și acest capăt de cerere și a obligat pârâții să plătească reclamantului sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada octombrie 2004 - 12.05.2005.
A respins capetele de cerere privind acordarea în viitor a sporului de vechime în muncă și plata sumei de 1.700 RON, aceasta din urmă acordată ca stimulent financiar judecătorilor prin Ordinul Ministrului Justiției nr.1921/C/2005, având în vedere faptul că reclamantul nu mai are calitatea de magistrat în activitate, începând cu data de 12.05.2005, când a intervenit pensionarea acestuia, și ținând seama de împrejurarea că stimulentul financiar pretins a fost acordat după data la care reclamantul s-a pensionat, "cu ocazia sărbătorilor de iarnă", astfel încât reclamantul nu mai era îndreptățit la acest premiu.
A admis, în baza art.60, 63.pr.civ. cererea de chemare în garanție formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, având în vedere faptul că acesta din urmă se interpune, prin atribuțiile care îi revin potrivit Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, în circuitul sumelor datorate magistraților cu titlu de drepturi salariale, chematul în garanție urmând a fi obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor de mai sus.
Împotriva aceste sentințe, în termenul legal au formulat recurs motivat pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice care,întemeindu-se pe dispozițiile art.304 pct.4,7 și 9 Cod pr.civilă, a criticat sentința ca netemeinică și nelegală
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul pârât Ministerul Finanțelor publice,a susținut că, desi s-a reținut ca această instituție are calitate procesuala, atat ca obligat principal si solidar cu parații - angajatori, cat si in raport de obligațiile acestui minister de elaborare a proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, instanța a admis cererea de chemare in judecata, obligând Ministerul Finanțelor Publice, alături de ceilalți parați, la plata drepturilor salariale, si a admis totodată si cererea de chemare in garanție, cu obligarea sa la alocarea fondurilor necesare.
La pronunțarea hotărârii instanța instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece ugetul de stat este aprobat prin lege organica de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativa, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se impună elaborarea bugetului sub o anumita forma si conținut ar reprezenta o implicare in atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecătoreasca - în cadrul democrației constituționale".
Totodată, instanța de fond a nesocotit dispozițiile obligatorii ale Deciziei 818/2008 a Curții Constituționale, potrivit cu care "un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."
Hotărârea primei instanțe nu este motivata si este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii deoarece nstanța a interpretat si a aplicat greșit legea, considerând ca Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuala atat in cererea de chemare in judecata, desi reclamanții nu sunt si nu au fost angajați ai acestuia, cat si in cererea de chemare in garanție, si nu a motivat in nici un fel soluția data.
A mai susținut recurenta că argumentele prezentate de către instanța nu pot fi considerate ca o motivare a hotărârii, in sensul pe care aceasta noțiune il are potrivit art. 261 alin.1 pct.5 Cod proc.civ.,simpla enumerare a mai multor articole din actele normative prin care a fost reglementata organizarea si funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, precum si din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice locale, nu poate fi considerata o motivare a hotărârii, a soluției de admitere a cererii de chemare in judecata, respectiv a cererii de chemare in garanție.
In aceste condiții, s-a invocat excepția inadmisibilitatii cererii de chemare in garanție formulata de către MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL f DE PE ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE în raport de dispozițiile art. 60 alin. 1 din Codul d e procedura civila, in conformitate cu care, partea poate sa cheme in garanție o alta persoana impotriva căreia ar putea sa se indrepte, in cazul in care ar cădea in pretenții cu o cerere in garanție sau in despăgubire.
Având in vedere textul de lege mai sus citat, precum si obiectul cererii de chemare in judecata - acordarea de drepturi salariale, este inadmisibila chemarea in garanție a unei persoane, printr-o cerere prin care se solicita cu totul altceva decât garantarea sau despăgubirea.
In speța, este evidenta inexistenta identității dintre ceea ce a solicitat reclamantul paraților, si ceea ce solicita paratul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE de la Ministerul Finanțelor Publice, in calitate de chemat in garanție iar cererea de chemare in garanție nu indeplineste condițiile prevăzute de Codul d e procedura civila, atâta timp cat, obiectul acesteia se intemeiaza pe o alta obligație decât cea pe care o pretind reclamanții paratului.
Mai mult decât atat va rugam sa observați ca MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE nu face dovada existentei faptului ca MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE ar avea o obligație de garanție sau de despăgubire, in ipoteza in care ar pierde procesul.
Dispozițiile legale pe care isi intemeiaza paratul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE cererea de chemare in garanție nu pot fi reținute ca temei pentru o astfel de cerere, atâta timp cat, legiuitorul a reglementat, prin OG nr. 22/2002, modalitatea de executare a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, modalitate care reprezintă singurul mijloc legal de plata a sumelor stabilite prin titluri executorii, la care sunt obligate instituțiile publice.
Prin urmare, obligațiile de plata ale MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE in temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi si o hotărâre judecătoreasca prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul sau -fara nici o legătura cu competentele MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE in materie de buget.
Cererea de chemare in garanție este inadmisibila si prin prisma dreptului muncii atâta timp cat drepturile revendicate de către reclamant deriva dintr-un raport de munca al cărui subiect nu este si instituția noastră.
In cazul in care, va fi considerată admisibila chemarea in garanție a fost invocată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, atat in cererea de chemare in judecata, intrucat reclamantul nu a fost niciodată angajatul Ministerului Finanțelor Publice, cat si in cererea de chemare in garanție, intrucat nu exista identitate intre persoana chematului in garanție si persoana celui impotriva căruia s-a îndreptat intimatul-parat potrivit dispozițiilor legale referitoare la finanțele publice, la bugetul de stat si la executarea titlurilor executorii de către instituțiile publice, invocate, potrivit Codului d e procedura civila, ceea ce determina participarea unei persoane la un proces este calitatea sa si nu opozabilitatea hotărârii cu care se finalizează acesta.
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE are calitatea de ordonator principal de credite, iar in conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002. ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu si pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Admițând chemarea in garanție, instanța aplica greșit si dispozițiile art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prin care sunt reglementate principiile, cadrul general si procedurile privind formarea, administrarea, angajarea si utilizarea fondurilor publice, precum si responsabilitățile instituțiilor publice implicate in procesul bugetar si care la lit. d) - e) prevăd faptul ca, "proiectele legilor bugetare anuale si ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor si strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite in formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite si pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanta, in speța, faptul ca Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cat aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatoriilor principali de credite - si nu la cererea persoanelor fizice angajați ai acestora - si a proiectelor bugetelor locale,ltfel parti in dosar trebuie sa fie numai reclamantul -persoana fizica, si paratul - instituția publica angajatoare, urmând ca in cazul admiterii acțiunii, instituția publica parata, in calitate de ordonator principal de credite sa solicite MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE o rectificare bugetara in acest sens, prin întocmirea unui proiect de lege de modificare a legii bugetului de stat.
Intr-o alta cauza, identica sub aspectul obiectului dedus judecații, instanța a reținut in mod corect faptul ca Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate de parte in proces, deoarece "nu exista un raport juridic legal sau convențional de garanție a sumelor ce reprezintă primele de vacanta, Ministerul Finanțelor neavand obligația sa garanteze plata acestor sume, in contextul in care reclamanții nu sunt salariații acestui minister si deci nu exista un raport juridic legat de sumele reprezentând primele de vacanta." (Curtea de APEL BUCUREȘTI, dosar nr-, sentința civila nr. 1338/22.05.2007)
Recurenta a invocat și dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc pe de o parte ca, nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonanțată si plătită daca nu este aprobata potrivit legii, iar pe de alta parte ca, nici o cheltuiala nu poate fi înscrisa in buget daca nu exista baza legala pentru respectiva cheltuiala;în condițiile in care Ministerului Finanțelor Publice ii revine obligația de a se încadra in cheltuielile stabilite de către legiuitor, plata salariaților unor alte instituții publice apare ca fiind nelegala si imposibil de efectuat.
Cu titlu de practica,s-au invocat decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 39/09.01.2008, pronunțata in dosarul nr- si alte decizii similiare pronunțate in cauze cu același obiect.
În acest domeniu a fost adoptat un act normativ cu caracter de norma speciala, respectiv Ordonanța de urgenta nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției precum și Ordinul comun nr. 3774/22.08.2008 privind modalitatea de eșalonare a plații sumelor prevăzute in titlurile executorii emise pana la intrarea in vigoare a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.75/2008 privind stabilirea unor masuri pentru soluționarea unor aspecte financiare in sistemul justiției, a fost reglementata modalitatea de executare a hotărârilor obținute de personalul din justiție aceste acte normative prevăzînd aplicabilitatea sa atat pentru drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, cat si pentru dobânzi, penalități sau alte sume acordate, calculate pana la data plații efective, precum si pentru cheltuielile de executare.
In același sens sunt si dispozițiile art. 25 din OUG 37/2008, privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.
Având in vedere dispozițiile Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.75/2008 si Ordinului nr.3774/22.08.2008, plata drepturilor salariale din sistemul de justiție, recunoscute prin hotărâri judecătorești, vor fi achitate eșalonat de ordonatorii de credite din sistemul de justiție, din bugetele acestora, urmând ca fondurile sa fie alocate prin legile de rectificare si prin legea bugetului.
Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice si-a respectat obligațiile legale stabilite prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.75/2008. respectiv Ordinul nr. 3774/22.08.2008, in sensul ca a procedat la rectificarea bugetului Ministerului Justiției, alocând credite bugetare in suma de 280 milioane lei, pentru plata primei transe de 30%. asa cum se prevede la art. 2 din Ordinul comun nr. 3774/22.08.2009.
In același sens, pentru plata transelor aferente lunilor martie 2009 si octombrie 2009 sumele rezultate din titluri executorii definitive au fost prevăzute in proiectul de buget al Ministerului Justiției pe anul 2009.
La rândul său, recurentul pârât- MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a susținut că față de dispozițiile Deciziilor nr. VI din 15 ianuarie 2007, nr. XXXVI din 7 mai 2007 și nr. 21 din 10 martie 2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, se critică doar actualizarea sumelor solicitate și respingerea excepția prescripției referitor la sporul de 30-40%.
Recurenta a arătat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației deoarece MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 388 din 31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, " nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât MINISTERUL PUBLIC este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
MINISTERUL PUBLIC nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, aplicarea indicelui de inflație sumelor acordate de instanță prin prezenta hotărâre apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
În cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamant, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
Instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru perioada 1 decembrie 2002 -octombrie 2004 - invocată prin întâmpinare, reținând în mod netemeinic că acțiunea reclamantului nu este prescrisă, în ceea ce privește sporul de 30 - 40%, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea expresă făcută de Ministrul Justiției în preambulul OUG nr. 27/2006 din data de 29.03.2006.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în art.1 alin.1, coroborate cu dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 "privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.
Instanța ignoră faptul că dreptul salarial solicitat este un drept patrimonial de creanță care s-a născut prin voința legiuitorului, manifestată prin adoptarea de legi speciale de salarizare, și nu prin recunoașterea acestui drept de către debitor.
Potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru dreptul subiectiv civil pur și simplu, așa cum este acest drept, "prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data nașterii raportului juridic".
In ce privește modalitățile de întrerupere a cursului prescripției, conform art. 1863 din Codul Civil, "prescripția poate fi întreruptă în mod sau în mod civil". Printre cazurile de întrerupere civilă a prescripției se înscrie, la pct.3 al art. 1865 Cod civil, și "recunoașterea de către debitor sau posesor al dreptului celui în contra căruia se prescrie", pentru a opera întreruperea cursului prescripției, însă, fie că este expresă, fie că este tacită, aceasta trebuind să fie neîndoielnică.
Dispozițiile Decretului nr.167/1958 sunt de strictă interpretare și nu se poate stabili un alt moment de începere a cursului prescripției decât data nașterii dreptului, după cum de strictă interpretare sunt și dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la întreruperea cursului prescripției art. 16 dispune că " prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția"deci în situația de față nu este aplicabil nici unul dintre cazurile de întrerupere a cursului prescripției.
Un alt aspect care trebuie relevat este acela că întreruperea cursului prescripției presupune ca termenul prescripției extinctive să nu se fi împlinit,intervenția unei cauze de întrerupere a cursului prescripției ulterior împlinirii termenului face ca această cauză să fie lipsită de eficiență juridică.
Astfel, chiar dacă existat o recunoaștere din partea debitorului, aceasta a intervenit la mai mult de un an după ce termenul de prescripție se împlinise, fiind astfel ineficientă.
Față de cele expuse, învederăm instanței de recurs că reiterăm excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului - invocată pe fondul cauzei - și solicităm admiterea acesteia si respingerea acțiunii pentru perioada 1 decembrie 2002 - octombrie 2004, ca prescrisă.
Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate și în raport de dispozițiile art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată ca fondat recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice și ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, după cum rezultă atât din considerentele, cât și din cuprinsul dispozitivului hotărârii recurate prima instanță a dispus admiterea acțiunii formulate de intimatul reclamant, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lână ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor și s-a dispus obligarea pârâților la plata către intimat a drepturilor bănești pretinse prin acțiune.
Curtea mai reține și că prima instanță a dispus admiterea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC și s-a dispus obligarea recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților fondurile necesare plății drepturilor cuvenite, potrivit hotărârii.
Cu toate acestea, intimatul-reclamant prin acțiunea introductivă nu a solicitat obligarea recurentului pârât Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor reprezentând sporul de vechime, sporul de 30-40% și sporul de solicitare neuropsihică pretins, cu atât ai mult cu cât între intimatul reclamant și recurent nu există raporturi juridice de muncă în virtutea cărora Ministerul Economiei și Finanțelor să datoreze intimatului drepturile salariale neacordate, fiind prin urmare fondate criticile formulate de recurent, referitoare la greșita obligare a sa la plata drepturilor bănești către intimatul reclamant.
Cu toate acestea sunt nefondate susținerile recurentului pârât privind depășirea de către prima instanță a atribuțiilor puterii judecătorești căci în raport de prerogativele ce revin chematului în garanție în baza dispozițiilor Legii nr. 500/2002, interpretate sistematic și logic cu privire la elaborarea proiectului de rectificare a bugetului de stat, cu consecința că acestuia îi revine și atribuția de a vira de la bugetul de stat aprobat de parlament către ordonatorii principali de credite fondurile necesare plății sumelor cuprinse în titlurile executorii, în caz contrar pârâții fiind în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor bănești solicitate.
În același sens sunt și dispoz.art.131 al.1 din Legea nr.304/2004 ce dispune că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de sat, statul fiind reprezentat în raporturile juridice, referitoare la administrarea resurselor financiare, de Ministerul Economiei și Finanțelor, acestui din urmă revenindu-i, potrivit HG nr.386/2007 și Legii nr. 500/2002 prerogative în elaborarea proiectului bugetului de stat și proiectului de rectificare a acestuia, respectiv referitoare la administrarea resurselor statului și aprobarea modificării lor în fișele de investiții anexe la bugetul ordonatorilor principali de credite.
Nefondate sunt și susținerile recurentului referitoare la nesocotirea de către prima instanță a dispozițiilor deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale, deoarece instanța a făcut în cauză aplicarea dispozițiilor art. 329 al.3 Cod pr.civilă, în privința deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 36/2007, 6/2007 și 21/2008, precum și a dispozițiilor Legii nr. 500/2002, interpretate logic și sistematic.
Vor fi respinse și susținerile recurentului referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție formulate în cauză, în raport de cele mai sus reținute, precum și cele referitoare la lipsa calității procesuale pasive a recurentului pe acțiunea principală, deoarece prin acțiune s-a solicitat obligarea recurentului pârât de a aloca fondurile necesare plății drepturilor intimatului, cerere ce a rămas lipsită de obiect prin admiterea cererii de chemare în garanție.
Sunt nefondate și susținerile recurentului referitoare la caracterul nelegal al hotărârii recurate dat fiind faptul că în alte cauze Curtea de APEL BUCUREȘTIa apreciat inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, căci practica nu constituie izvor de drept, după sunt nefondate susținerile privind relevanța dispozițiilor art. 3 alin.1 din OUG nr. 75/2008 și ordinului nr. 3774/2008, deoarece acestea vizează doar executarea titlurilor executorii iar nu caracterul datorat al sumelor pretinse, precum și daunele interese.
Trecând la analiza recursului formulat de recurentul pârât Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de casație și Justiție, Curtea apreciază ca nefondate susținerile recurentei referitoare la nelegala obligarea a sa la plata drepturilor bănești cuvenite actualizate, în raport de dispoz.art. 155 din Codul muncii și art. 1084 cod civil ce reglementează repararea integrală a prejudiciului suferit de intimatul reclamant.
Nefondate sunt și criticile referitoare la respingerea eronată a excepției prescripției aferente perioadei 1 decembrie 2002-octombrie 2004 în privința sporului de 30-40%, deoarece dreptul la acțiune al intimatului reclamant s-a născut la data constatării existenței unei discriminări indirecte prin hotărârea CNCD nr. 185/22.07.2005, în conformitate cu dispoz.art. 8 din decretul nr. 167/1958, nefiind împlinit la data de 5.11.2007 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată; mai mult, în cauză instanța fondului corect a făcut aplicarea dispozițiilor art. 16 lit.a din decretul nr.167/1958, în raport de preambulul OUG nr.27/29.03.2006, contrar susținerilor recurentului ce apar ca nefondate, cu atât ai mult cu cât termenul de prescripție ce a început să curgă la 22.07.2005 nu era împlinit la data formulării acțiunii.
Mai mult sunt nefondate și criticile potrivit cărora obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina recurentului a unei obligații imposibile deoarece aceste drepturi bănești se cuvin recurenților nefiind acordate datorită atitudinii culpabile a angajatorului și urmează a fi executate potrivit disp. OG nr 22/2002 în temeiul susmenționatei hotărîri judecătorești definitive și irevocabile.
Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul art. 312.pr.civ va admite recursul declarate de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în parte sentința atacată, în sensul înlăturării dispoziției de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata drepturilor bănești către reclamantul; vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate și va fi respins ca nefondat recursul formulat de MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 330 din 21.11.2007, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI -Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 37610/2007,în contradictoriu cu intimatul-reclamant și intimații pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI.
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul înlăturării dispoziției de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata drepturilor bănești către reclamantul.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr. 330 din 21.11.2007, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI -Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimatul reclamant și intimații pârâți, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI,PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și MINIUSTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 08.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 ex/01.06.2009
Jud. fond: I
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Enache Daniela Georgeta
