Pretentii civile. Speta. Decizia 4174/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 3219/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 4174R
Ședința publică de la 05 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR 2: Nițu Petronela Iulia I
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.232F din data de 24.03.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, -, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, având ca obiect-drepturi bănești spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Se învederează faptul că la dosar recurentul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE a depus prin serviciul registratură la data de 03.06.2009 concluzii scrise.
Curtea constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare având în vedere că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părților.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.232F din data de 24.03.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, a fost admisă, în baza art.158 pr.civ. raportat la art.284 alin.2 Codul muncii, excepția ridicată din oficiu și declină competența teritorială de soluționare a cauzei privind pe reclamantul, în favoarea Tribunalului Constanța, pe reclamanții, și, în favoarea Tribunalului Municipiului B și pentru reclamanții, și, în favoarea Tribunalului Călărași, au fost respinse, ca nefondate, excepțiile prescrierii dreptului la acțiune și al inadmisibilității acțiunii reclamanților, -, și și a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanții, -, și, împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin aceeași sentință, au fost obligați pârâții în solidar către reclamanți la plata actualizată cu indicele de inflație a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihica în procent de 50% din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 3 februarie 2007 și până la data pronunțării prezentei hotărâri, a fost respins capătul de cerere al reclamanților cu privire la plata acelorași drepturi și pentru viitor și a fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
De asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în garanție, cerere formulată de reclamanți împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a fost admisă cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și obligă pe acesta să aloce în contul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sumele necesare achitării drepturilor acordate reclamanților și a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Ministerului Finanțelor Publice și obligă pe acestea să aloce în contul pârâtului sumele necesare achitării drepturilor acordate reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în cea ce privește excepția competenței teritoriale a Tribunalului Ialomița că, potrivit art.284 alin.2 Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori după caz, sediul.
În raport de aceste dispoziții și de faptul că reclamantul, are domiciliul în C,-, - 31,. A,. 15 jud. C, reclamanții HG, au domiciliul procesual ales la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI din B,- - 3 sector 3, și au domiciliul procesual ales în B, Calea nr. 9, - 6,. 2.43 sector 3, iar reclamanții, și, au domiciliul procesual ales la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, cu sediul în C,- jud. C, s-a dispus declinarea competenței teritoriale de soluționare a acestor cereri către instanțele de la domiciliile reclamanților, astfel: cererea privind pe reclamantul, în favoarea Tribunalului Constanța, cererea privind pe reclamanții HG, și, în favoarea Tribunalului București și cererea privind pe reclamanții, și, în favoarea Tribunalului Călărași.
Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamanților, -, și, pentru perioada 18.11.1999 - 18 iunie 2005, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că drepturile solicitate de către reclamanți, respectiv plata sporului în procent de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihica, privesc perioada 03.02.2007 - la zi precum și pe viitor.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii reclamanților, instanța de fond de asemenea, a respins-o, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, prin decizia nr.21/2008 pronunțată în dosarul nr.5/2008, a tranșat în mod irevocabil faptul că:" Judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihica, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001."
Pe fondul cauzei, instanța de fond a arătat că reclamanții au formulat acțiune privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihica în procent de 50%, spor reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996.
Este adevărat că prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, art.47 din această Lege a fost abrogat expres, însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale, de principiu, referitoare la delegarea legislativă cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 alin.3 din Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.
Or, prin art.1 pct.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, și cu toate acestea, prin OG nr.83/2000, s-a procedat si la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși, așa cum rezultă din dispozițiile art.56/62 ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii, a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat, în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare.
Legea nr.50/1996 este o lege organică iar potrivit dispozițiilor Constituției României, în vigoare la acea dată, respectiv art.114 alin.1, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
De asemenea, potrivit art.72 pct.3 lit."h" și "i" din Constituție, organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, precum și regimul general privind raporturile de muncă trebuie reglementate printr-o lege organică și, întrucât un element esențial al raportului de muncă îl reprezintă tocmai salariul, rezultă că Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, este o lege organică.
În concluzie, indiferent de finalitatea pe care a avut-o OG nr.83/2000, abrogarea prin acest act normativ - de inferior legii - a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a celor de tehnică legislativă, motiv pentru care ea nu poate produce efecte.
Pentru considerentele invocate, tribunalul a admis în fapt și drept cererea reclamanților, urmând a le fi acordate drepturile pretinse. Prin această soluție, tribunalul a apreciat că nu depășește puterile autorității judecătorești deoarece nu face decât să interpreteze dispozițiile legale aplicabile în cauză, față de dispozițiile constituționale și cu respectarea principiului rangului actelor normative, și apreciază că nu a produs, sub nici un aspect, o ingerință în puterea legislativă.
In același timp, tribunalul are în vedere și Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art.1, care prevede că:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihica solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea acestui bun.
Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 Protocolul adițional nr.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, doar pentru o cauză de utilitate publică. Din cuprinsul OG nr.83/2000, prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și a personalului auxiliar, de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne, conțin dispoziții mai favorabile.
Tribunalul a mai reținut că există conflict între art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 și art.1 Protocolul adițional nr.1 la Convenție, motiv pentru care acordă prioritate în aplicare acestuia din urmă, având în vedere, în același timp, că România a ratificat Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, și Protocoalele adiționale, prin Legea nr.30/1994.
S-a avut în vedere, în același timp și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prin art.19 pct.3 stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar în speță tribunalul apreciază, conform tuturor considerentelor expuse, că nu se justifică înlăturarea acestui spor în ceea ce privește reclamanții, nefiind implicată apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Cât privește capătul de cerere privind actualizare sumelor cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor și până la data plății efective, instanța a constatat în speță că ceea ce face obiectul reparației este prejudiciul real, suferit de reclamanți ca urmare a neacordarii unor drepturi bănești de natura salariala. Repararea prejudiciului se face in condițiile răspunderii civile contractuale.
Beneficiul nerealizat, ca parte a prejudiciului suferit de reclamanți este datorat devalorizării monetare survenite intre data când aceste drepturi ar fi trebuit acordate, si data plații efective, pe cale de consecință, măsura reparatorie adecvata fiind actualizarea sumelor cu indicele de inflație calculat pentru aceste sume, la data plații efective.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea acestor drepturi și pe viitor tribunalul privește cererea ca neîntemeiată, având în vedere Ordinul Procurorului General al României nr.526/03.03.2009 și Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI nr.89/04.03.2009, prin care s-a reglementat că începând cu data de 01 martie 2009, procurorii și personalul auxiliar din cadrul parchetelor beneficiază de un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihica, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută de lege, pentru aceste considerente tribunalul a respins capătul de cerere privind plata pe viitor a acestor drepturi.
Față de cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de către reclamanți tribunalul a respins-o întrucât aceștia au chemat în judecată, în calitate de pârât Ministerul Finanțelor Publice, drept pentru care aceștia nu pot solicita introducerea în cauză Ministerului Finanțelor Publice și în considerarea unei obligații de garanție, în conformitate cu dispozițiile art. 60 Cod procedură civilă.
Drept urmare, tribunalul a admis cererea formulată de către reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție motivat de faptul că obiectul cererii de chemare în judecată constă în plata unor drepturi de natură salariala și faptul că dispozițiile legale prevăd obligația Ministerului Finanțelor Publice de a asigura resursele bugetare necesare efectuării plăților către instituțiile bugetare.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurenții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, criticând sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie.
Invocând dispozițiile art.304 pct.5, 9 și ale art.3041pr.civ. recurentul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Iaa rătat că în mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nefăcând dovada existenței faptului că Ministerul Economiei și Finanțelor ar avea o obligație de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care ar pierde procesul, cererea de chemare în garanție fiind inadmisibilă, iar, pe de altă parte, legiuitorul a reglementat prin OUG nr.22/2002 modalitatea de executare a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, ce reprezintă singurul mijloc legal de plată a sumelor stabilite prin titluri executorii, la care sunt obligate instituțiile publice.
S-a mai arătat și faptul că, proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern prin programul de guvernare pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, calitate pe care o are și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare. S-a mai arătat că între reclamant și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu exista nici un fel de raporturi legale sau contractuale, care să justifice chemarea în judecată a acestuia, aporturile de munca fiind între reclamant, pe de o parte, și instituția în care acesta își desfășoară activitatea.
Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Pe fondul cauzei s-a arătat că efectele aplicării Deciziei nr.21 din 10 martie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție încetează după data de 3.02.2007 când a intrat în vigoare OG nr.8/2007 care a abrogat în mod explicit întreaga Lege nr.50/1996 deci și art.47.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate, a arătat că efectele aplicării Deciziei nr.21 din 10 martie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție încetează după data de 3.02.2007 când a intrat în vigoare OG nr.8/2007 care a abrogat în mod explicit întreaga Lege nr.50/1996 deci și art.47.
Sentința instanței de fond a mai fost criticată și sub aspectul aplicării dobânzii legale, arătându-se că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. În acest sens s-a susținut că, întrucât recurentul este o instituție bugetară, fondurile salariale fiind stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat iar obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Cu privire la obligația menționării drepturilor câștigate în carnetele de muncă ale reclamanților s-a arătat că potrivit dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, invocând dispozițiile art. 304 pct.9 pr.civ. a criticat sentința recurată sub aspectul obligării acestuia la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, arătând că aceștia își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița.
Analizând recursurile formulate de recurenții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu sunt fondate.
Astfel cu privire la recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține următoarele:
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art.1 din nr.OG22/2002, executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli, la care se încadrează obligația de plata respectiva, în speță calitatea de ordonator principal de credite aparținând Ministerului Public. Însă, pentru ca ordonatorul principal de credite să repartizeze creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, potrivit prevederilor art.21 din Legea nr.500/2002, trebuie ca sumele necesare să fie cuprinse în proiectele legilor bugetare, elaborate de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, în conformitate cu art.28 din Legea nr.500/2002, pe baza propunerilor de buget prezentate de ordonatorii principali de credite.
Altfel spus, prin atribuțiile care îi revin, potrivit Legii nr.500/2002, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor se interpune în circuitul sumelor pretinse cu titlu de drepturi salariale, inclusiv în ceea ce privește procedura rectificării bugetare.
Altfel spus, prin atribuțiile care îi revin, potrivit Legii nr.500/2002, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor se interpune în circuitul sumelor pretinse cu titlu de drepturi salariale, inclusiv în ceea ce privește procedura rectificării bugetare.
De asemenea, și prevederile Ordonanței de Urgenta nr.75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, precum și la Ordinul comun nr.3774/22.08.2008, privind modalitatea de eșalonare a plații sumelor prevăzute in titlurile executorii emise pana la intrarea in vigoare a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.75/2008, vin să susțină calitatea procesuală a acestei instituții, care are obligații legale precise legate de plata drepturilor salariale în sistemul justiției stabilite prin hotărâri judecătorești.
Pentru considerentele mai sus expuse, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. se va respinge ca nefondat acest recurs.
Trecând la analiza recursului declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea reține că,astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr.21 din 10 martie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, "judecătorii,procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculate la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001, astfel încât, criticile recurentului privind neaplicarea acestor dispoziții și ulterior datei de 3.02. 2007 când a intrat în vigoare OG nr.8/2007 sunt contrazise de însăși decizia mai sus amintită ce a fost pronunțată ulterior acelei date și care, potrivit art. 329 alin 3 pr.civ. este obligatorie pentru instanțe.
Urmează a fi respins și critica vizând capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, față de dispozițiile art.161 Codul muncii potrivit cărora angajatorul poate fi obligat la plata daunelor interese pentru plata cu întârziere a drepturilor salariale.
Va fi înlăturată și critica privitoare la obligația menționării drepturilor câștigate în carnetele de muncă ale reclamanților, această soluție impunându-se în temeiul art.1 din Decretul nr.92/1976.
Față de cele mai sus arătate, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. C va respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Curtea apreciază însă, ca fiind fondat recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, și, ținând seama de dispozițiile art.1 din Decretul nr. 92/1976, precum și de faptul că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița urmează ca, în temeiul dispozițiile art.312 pr.civ. să se admită recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, să se modifice în parte sentința recurată în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a cererii de efectuare de mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, formulate în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.232F din data de 24.03.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, -, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița.
Modifică, în parte, sentința recurată, în sensul că:
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de efectuare de mențiuni în carnetele de muncă a reclamanților, formulate în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
08.07.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Comșa Carmen GeorgianaJudecători:Comșa Carmen Georgiana, Nițu Petronela Iulia
