Pretentii civile. Speta. Decizia 5147/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.3293/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.5147/
Ședința publică de la 26 august 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurențiiMinisterul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iîmpotriva sentinței civile nr.288/F din data de 07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (726/2009), în contradictoriu cu intimații, (), Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,în calitate de expert parte în domeniul discriminării, având ca obiect:" drepturi bănești - spor de confidențialitate de 15%".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurențiiMinisterul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iși intimații, (), Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,în calitate de expert parte în domeniul discriminării.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-au depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții, la data de 19.08.2009, note de ședință din partea recurentului Ministerul Justiției și Libertăților.
Curtea, cu privire la recursul formulat de către recurentul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, în raport de data comunicării hotărârii instanței de fond către acesta - 29.04.2009, conform dovezii de comunicare aflată în dosarul instanței de fond-fila 24 și data declarării recursului - 15.05.2009, conform datei plicului poștal aflat în dosarul de recurs-fila 8, din oficiu, invocă excepția tardivității declarării recursului.
Cât privește cererea de recurs formulată de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea, având în vedere împrejurarea că acest recurent prin cererea de recurs dedusă judecății a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod proc. civilă și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.288F din data de 07.04.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților.
A admis ca fiind întemeiată cererea formulată de reclamantele, și () împotriva pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
A obligat pârâții să calculeze și să plătească reclamanților drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna august 2008 până la data pronunțării hotărârii și în continuare, până la apariția unor noi reglementări legale cu privire la acest spor, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; a obligat pârâții Tribunalul Ialomița și Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce în bugetul Ministerul Justiției și Libertăților sumele necesare achitării drepturilor stabilite prin prezenta hotărâre pentru reclamanți.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Instanța, în temeiul art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Justiției și Libertăților invocată de către acesta, excepție pe care a respins-o pentru următoarele considerente:
Ministerului Justiției și Libertăților are calitate de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare, aprobate pentru bugetul propriu si pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
În această situație, în mod legal, Ministerului Justiției și Libertăților poate sta în prezentul proces în calitate de pârât întrucât acesta are competența de a vira sumele necesare achitări drepturilor salariale ale reclamanților.
Cu privire la fondul cauzei, instanța de fond a reținut că reclamantele fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, prima instanță a analizat situația în care se află reclamantele în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare. S-a reținut că, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d) din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art. 15 din Codul d eontologic art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile proprietate intelectuală etc.
Concluzia Tribunalului a fost în sensul că reclamantele nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari, se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii. Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă
largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
A conchis Tribunalul că reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare, ba chiar și personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Prin urmare, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului.
Or, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantele nu pot fi tratate diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
A mai reținut Tribunalul că sunt îndeplinite condițiile art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr. 137/2000, întrucât reclamantelor le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (obligația legală de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorie socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.4 Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
S-a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art.27 alin.1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, iar pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor, instanța a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, apreciind că numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Tribunalul a făcut referire la Decizia nr. 46 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din data de 15 decembrie 2008, în dosarul nr. 27/2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, și s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Prima instanță a făcut aplicarea art. 1082, 1084 din Codul civil și art. 161 alin.4 din Codul muncii.
A mai reținut Tribunalul că, în cadrul răspunderii civile, sunt supuse reparării nu numai prejudiciile actuale care întotdeauna sunt certe întrucât ele s-au produs, ci și prejudiciile viitoare dacă există siguranța că ele se vor produce și dacă există elementele necesare pentru a le determina întinderea.
Prima instanță a avut în vedere și dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, potrivit cărora Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art. 3 din HG nr. 386/2007.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs motivat, în termenul legal, recurenții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În susținerea recursului său, recurentulMinisterul Finanțelor Publiceprin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județuluia arătat, în esență, că, în mod eronat, instanța de fond a admis cererea de chemare în judecata a acestui minister, care nu are calitate procesuala pasiva pentru următoarele considerente ministerul finanțelor publice este ordonator principal de credite pentru instituțiile din subordinea sa, neputând fi obligat la plata pentru salariații altor instituții.
Rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget precum si a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementata în Legea finanțelor nr. 500/2002.
Pe de alta parte, recurentul a învederat faptul ca atât Ministerul Justiției si Libertăților cât si Ministerul Finanțelor Publice sunt ordonatori principali de credita, iar Ministerul Finanțelor Publice nu poate sa asigure unui alt ordonator principal de credite, care în speța de fata este Ministerul Justiției și Libertăților, fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale ale angajaților proprii.
Între Ministerul Finanțelor Publice si reclamant nu exista niciun raport de munca izvorând din contractul de munca, acesta neputând fi obligat la plata unor eventuale sume ce ar decurge dintr-un asemenea raport care exista intre Ministerul Justiției si Libertăților si reclamant.
De asemenea, recurentul a învederat faptul ca Ministerul Finanțelor Publice nu trebuie si nu poate fi confundat cu bugetul de stat.
Pe fond, recurentul a arătat că nu există discriminare în raport cu prevederile art.1 alin.3 din OG nr.137/2000.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 din Codul d e procedură civilă, Ministerul Justiției și Libertăților a arătat, în esență, că intimații-reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariate și alte drepturi de care aceștia beneficiază, astfel încât nu li se pot recunoaște și acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora, după cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești.
Prin urmare instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce drepturi se acordă anumitor categorii de salariați.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și Libertăților la plata sporului de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Sub un alt aspect, pentru a acorda sporul de confidențialitate de 15%, Tribunalul Ialomițaa reținut în considerente Decizia nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în aplicarea și interpretarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea, 303/2004, art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea 567/2004, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, texte de lege care nu fac nicio referire la acordarea unui spor de confidențialitate de 15% pentru categoriile profesionale pe ale căror statute le reglementează.
A mai susținut recurentul că instanța de fond în mod greșit a apreciat că deciziile Curții Constituționale invocate în apărare de Ministerul Justiției și Libertăților nu au relevanță, "deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar între părți, o atare concluzie fiind în contradicție cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României și ale art. 11 alin. 2 și 3 din Legea nr. 47/1992.
De asemenea, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
Or, prin deciziile Curții Constituționale invocate de Ministerul Justiției și Libertăților în apărările formulate au fost admise excepțiile de neconstituționalitate a prevederile art. 1, art. 2 alin. (3), a art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 și respectiv a actului normativ în integralitatea sa.
Astfel, recurentul a solicitat să se observe că nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din sistemul justiției, iar instanța de fond trebuia să aibă în vedere deciziile 818-820/2008 și 1325/2008 ale Curții Constituționale care sunt obligatorii, să aplice și să interpreteze strict actele normative care reglementează salarizarea personalului în cauză.
În plus, în mod greșit prima instanță a reținut că reclamanții sunt încadrați în baza unor raporturi juridice de muncă reglementate de dispozițiile Codului Muncii, față de dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din Codul muncii.
Totodată, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor stabilește condițiile în care magistrații sunt numiți de către Președintele României și condițiile de promovare, suspendare din funcție, delegare, detașare ori transfer.
Din dispozițiile acestui act normativ reiese cu certitudine că magistrații beneficiază de un statut propriu, diferit de cel al altor categorii profesionale și nu sunt angajați pe baza unui contract individual de muncă, astfel că dispozițiile din Codul muncii nu sunt aplicabile acestei categorii profesionale decât în măsura în care reglementările din legile speciale nu conțin dispoziții contrare.
Magistrații beneficiază de legea specială de salarizare, respectiv G nr. 27/2006, astfel că nu li se pot acorda decât drepturile prevăzute în această lege, nefiindu-le aplicabile dispozițiile legale care reglementează salarizarea altor categorii profesionale.
Or, sporul de 15% pentru confidențialitate nu este reglementat în mod distinct în G nr. 27/2006.
În recurs, nu au fost administrate probe.
Intimații nu au depus întâmpinare.
În ce privește recursul declarat deMinisterul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului, analizând sentința atacată cu prioritate, conform art. 137 din Codul d e procedură civilă, prin prisma excepției tardivității recursului, invocată din oficiu, Curtea reține următoarele:
Sentința atacată a fost comunicată recurentului Sindicatul Educației Libere G la data de 29.04.2009, conform dovezii de îndeplinire a actului de procedură aflată la fila 24 dosarului de fond, iar recursul a fost expediat prin poștă la data de 15.05.2009, conform datei înscrise pe plicul depus la fila 8 dosarului instanței de recurs, după împlinirea termenului de recurs de 10 zile, prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999, calculat pe zile libere, conform art. 101 din Codul d e procedură civilă, de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond.
Pentru considerentele expuse, față de dispozițiile art. 301 din Codul d e procedură civilă, Curtea va face aplicarea art. 103 din Codul d e procedură civilă, astfel încât, văzând și prevederile art. 312 din același Cod, urmează să respingă recursul, ca tardiv formulat.
Cu privire la recursul declarat de recurentulMinisterul Justiției și Libertăților, analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 304/1 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Referitor la criticile subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Curtea reține că acestea nu pot fi primite.
În mod corect instanța de fond a reținut că reclamantele sunt părți ale unui raport juridic de muncă atipic, dispozițiile Codului Muncii fiind aplicabile, câtă vreme Legea nr. 53/2003 reprezintă legea generală care reglementează totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă, în lipsa unor dispoziții specifice derogatorii.
Or, în cauză, dispozițiile înscrise în legile speciale incidente nu sunt derogatorii de la prevederile Codului Muncii.
Reclamantele au calitatea de judecători și își desfășoară activitatea în cadrul Judecătoriei Slobozia.
Drepturile și obligațiile judecătorilor sunt reglementate de Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Codul muncii dispune la art.39 alin. 2 lit. f) în sensul că salariatului îi revine obligația de a respecta secretul de serviciu.
Potrivit art.16 alin.1 din Codul d eontologic al magistraților, aprobat prin Hotărârea nr. 144/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, magistrații au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art.99 lit. d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
În mod corect instanța de fond a reținut că beneficiază de sporul de confidențialitate personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor.
Este reală susținerea recurentului în sensul că acest spor nu a fost și nu este prevăzut de actele normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției și nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce ar fi neconstituțional, întrucât s-ar încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, ca și prevederile art.61 alin.1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Este corectă concluzia instanței de fond în sensul că sporurile pretinse de intimatele reclamante trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea, atâta timp cât aceștia lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege, având obligații cărora le corespunde dreptul la plata sporurilor respective.
Ca atare, magistrații care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri.
Or, despăgubirile nu pot fi stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul/indemnizația de bază prevăzute de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal.
Prin urmare, instanța de fond nu a extins, în cazul reclamanților, în mod nepermis efectele vreunui act normativ aplicabil altor categorii de salariați și nici nu a refuzat aplicarea actelor normative speciale, cu putere de lege, incidente în cazul categoriei profesionale din care intimatele reclamante fac parte, ci doar a indicat criteriile de determinare a cuantumului despăgubirilor avute în vedere, câtă vreme aceste despăgubiri nu pot fi stabilite în mod arbitrar.
De asemenea, se reține că, în mod corect Tribunalul s-a raportat la interpretarea dată dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților, prin Decizia nr. 46/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Prin menționata decizie, Instanța Supremă a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Curtea constată că, prin interpretarea dată dispozițiilor legale mai sus evocate, așa cum s-a arătat în cele ce preced, prima instanță nici nu a refuzat aplicarea vreunui act normativ, nici nu a adăugat la lege și nici nu a creat norme pe cale judiciară, substituindu-se puterii legiuitoare.
Așa fiind, se reține că soluția instanței de fond nu este pronunțată cu nesocotirea deciziilor Curții Constituționale nr. 818-820/2008 și nr. 1325/2008, astfel cum susține recurentul, neputând fi primite nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă.
Sub un alt aspect, Curtea reține că eventualele erori cuprinse în considerentele sentinței atacate cu privirea la caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale nu justifică admiterea recursului, care trebuie să vizeze dispozitivul hotărârii instanței de fond.
În ce privește referirile recurentului la Decizia Curții Constituționale nr. 838/2009, Curtea constată că instanța de contencios constituțional a stabilit existența unui conflict juridic de natură constituțională, cu referire la Decizia nr. XXXVI/2007 și la Decizia nr. XXI/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii cu care a fost învestită în exercitarea atribuției constituționale exclusive de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, iar nu cu referire la Decizia nr. 46/2008.
În plus, astfel cum se menționează în chiar considerentele deciziei nr. 838/2009 a Curții Constituționale, aceasta produce efecte numai pentru viitor, fără a aduce atingere caracterului obligatoriu al deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că, în raport de cele reținute de Curtea Constituțională, decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce urmează a fi menținută, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca tardiv declarat recursul formulat de recurentulMinisterul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I,cu sediul S,-, județul împotriva sentinței civile nr.288/F din data de 07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (726/2009), în contradictoriu cu intimații, (),cu domiciliile procesuale alese la Judecătoria Slobozia din municipiul S, str. -, nr. 12, județul,Tribunalul Ialomița,cu sediul în S --, jud. I,Curtea de APEL BUCUREȘTI,cu sediul în B -, nr. 5, sector 4, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5 șiConsiliul Național pentru Combaterea Discriminării,cu sediul în B -, nr. 1-3, sector 1 în calitate de expert.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.288/F din data de 07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (726/2009), în contradictoriu cu intimații, (),Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,în calitate de expert.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.08.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. /:
11 ex./07.09.2009
Jud.fond:
Președinte:Rotaru Florentina Gabriela
Judecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
