Pretentii civile. Speta. Decizia 803/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 803
Ședința publică din 13 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu DR. - -
JUDECĂTOR 3: Ioan
GREFIER:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 38/7.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, -, și pârâții intimați CURTEA de APEL TIMIȘOARA și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR PUBLICE A, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal au fost lipsă reclamanții intimați, -, pârâtul intimat Ministerul Justiției și pârâții intimați Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă acuza a fost lăsată în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 38/7.10.2008, pronunțată în dosarul nr-, Curtea de Apel Timișoaraa respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune invocate de către pârâți Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice -
Totodată, a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, și împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
obligat pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Timișoara la plata sporului de vechime în muncă pe perioada 01.09.2000-01.10.2003 către reclamanți, actualizat cu indicele de inflație începând cu data de 1.09.2000 până la plata efectivă, precum și angajatorul reclamanților să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, este neîntemeiată, întrucât pârâtul are calitatea de ordonator principal de credite, însă obligația ce îi incumbă nu este de a plăti drepturile salariale cuvenite angajaților Ministerului Economiei și Finanțelor, nefiind vorba despre un raport juridic direct de dreptul muncii dintre reclamanții-angajați ai Ministerului Justiției și angajator, ci despre obligația Ministerului Economiei și Finanțelor, conferită potrivit Legii bugetului de stat pentru anul 2008, respectiv Legea nr. 388/2007, aceea de a constitui volumul veniturilor și al cheltuielilor pe destinații și pe ordonatori principali de credite pentru bugetul de stat.
Astfel, obligația stabilită în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor, în raport de obiectul cererii, nu se referă la reglementările din art. 25 din nr.OUG 37/2008, strict cu privire la plata drepturilor salariale pentru angajații Ministerului Justiției. Totodată, acest minister, potrivit Legii nr. 500/2002 și a nr.HG 208/2005, coordonează activitățile privind sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de rectificare a acestor bugete și aprobă prin bugete sume pentru instituțiile publice, care, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 22/2007, vor executa obligațiile de plată potrivit cu titlurile executoriu.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției, a fost apreciată ca neîntemeiată, reținându-se că prin Decizia XXXVI/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit beneficiul sporului de vechime pentru magistrați în cuantumul prevăzut de lege, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă de la data pronunțării recursului în interesul legii, aceasta reprezentând data nașterii dreptului la acțiune.
Având în vedere că Legea nr. 125/2000 a abilitat Guvernul să modifice și să completeze, iar nu să abroge legile, în speță Legea nr. 50/1996, a constatat că prin emiterea nr.OG 83/2000, care nu mai conține nicio prevedere cu privire la sporul de vechime pentru magistrați, au fost depășite limitele legii speciale de abilitare, adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. 3 raportat la art. 73 alin. 1 din Constituția României.
Instanța de fond a conchis că dreptul la acțiune al reclamanților nu este prescris, deoarece culpa adoptării nr.OG 83/2000, în condițiile arătate mai sus, nu poate fi transferată justițiabilului pentru a se constata că i-a fost prescris dreptul la acțiune.
Cu privire la fondul cauzei, s-a apreciat că cererea reclamanților este întemeiată prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. XXXVI/2007, care stabilesc, printr-o interpretare oficială dată legii, dreptul la sporul de vechime în muncă cuvenit reclamanților în calitate de magistrați.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr. 38/7.10.2008 a Curții de Apel Timișoara, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind prescrisă pentru întreaga perioadă ce face obiectul acesteia.
În motivarea cererii de recurs se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât în fața primei instanțe, a fost respinsă în mod greșit, întrucât, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, termenul de prescripție de trei ani, stabilit prin art. 3 alin.1 coroborat cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, a fost depășit.
Aceasta este interpretarea care rezultă și din considerentele și dispozitivul deciziei nr. XXXVI a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind aplicabilitatea dispozițiilor art.33 din Legea nr. 50/1996, prin care instanța supremă a statuat, în mod obligatoriu pentru instanțe, că dreptul la sporul de vechime în muncă pentru categoria profesională a magistraților a continuat să subziste și după adoptarea nr.OG83/2000, nefiind înlătura expres printr-o dispoziție a legii.
Așa fiind, dreptul la acțiunea a început să curgă distinct pentru fiecare prestație lunară din momentul plății acesteia, când, prin ipoteză, cel îndreptățit putea cunoaște paguba cauzată prin neplata sporului de vechime în muncă.
Prin urmare, singurul efect prevăzut de lege pentru această decizie este caracterul obligatoriu, fără a se putea reține că prin intermediul ei s-a determinat un moment de la care începe să curgă prescripția extinctivă.
Totodată, se susține că instanța de fond a obligat în mod greșit pârâții la plata sumelor actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, date fiind dispozițiile art.1088 Cod civil.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Reclamanții intimați și pârâții intimați nu au depus întâmpinare, deși au fost citați cu această mențiune.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prin cererea înregistrată la ribunalul Arad, la data de 2 iunie 2008, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de vechime în muncă pe perioada 1.09.2000-1.10.2003, actualizate cu indicele de inflație.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru întreaga perioadă ce formează obiectul acțiunii.
Instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, invocată de către pârâtul Ministerul Justiției, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Conform art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.
Solicitarea reclamanților de a fi repuși în termenul de prescripție extinctivă a exercitării dreptului la acțiune, reglementat de 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 din Decretul nr. 167/1958, este nefondată.
Astfel, conform art.19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, " instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită ".
Art.19 alin.2 din Decretul nr. 167/1958 prevede că: "Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție".
Reclamanții au arătat că solicită repunerea în termenul de prescripție extinctivă, deoarece nu s-au aflat în culpă cu privire la neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, reglementat de lege, în condițiile în care contextul legislativ a fost obscur și contradictoriu, fiind lămurit abia prin decizia în interesul legii nr.XXXVI din 7.05.2007, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.33 din Legea nr.50/1996.
Decizia nr.XXXVI din 7.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Având în vedere cele expuse mai sus, dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii și data înregistrării acțiunii pendinte, respectiv data de 2.06.2008, Curtea apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție.
Pe cale de consecință, în temeiul art.312 alin.1-alin.3 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursul declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 38/7.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, și va modifica hotărârea recurată, în sensul că va respinge acțiunea reclamanților ca fiind prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de către pârâtul-recurent MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 38/7.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr-.
Modifică hotărârea recurată, în sensul că respinge acțiunea reclamanților.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, - - - DR.- - -
cu opinie separată,
în sensul respingerii
recursului pârâtului
Ministerul Justiției
GREFIER,
Red./8.07. 2009
Thred./9.07.2009
Ex.2
Prima inst. - - - Curtea de Apel Timișoara
OPINIE SEPARATĂ
Recursul este nefondat cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru următoarele considerente:
Prin anexa nr.2 pct.VI/3.2, Guvernul României s-a angajat să efectueze și plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004.
Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958 și, conform acestora, întrerupe cursul prescripției, iar potrivit dispozițiilor art.17, curge o nouă prescripție ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005, aspecte reținute de instanța de fond care, respingând excepția prescripției, a făcut o aplicare corectă a acestor dispoziții legale.
Mai mult, interpretarea dispozițiilor art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996 în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG83/2000, art.50 din nr.OUG177/2002 și art.6 alin.1 din nr.OUG160/2000 a făcut obiectul deciziei XXXVI/7.05.2007, pronunțată în dosarul nr.4/2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care admițându-se recursul în interesul legii, s-a statuat că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau și de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 nu a mai prevăzut sporul de vechime pentru magistrați, dar nici nu a abrogat prevederile art. 31 (devenit 33 ) din Legea nr.50/1996 care a instituit acordarea acestui drept salarial.
În consecință, fără a abroga dreptul la sporul de vechime, actul normativ în discuție a determinat în fapt neacordarea acestuia cu începere de la data intrării sale în vigoare, 1 septembrie 2000 și, atât din perspectiva angajatorului cât și din cea a salariatului magistrat consecințele au fost de a suprima un drept subiectiv recunoscut în dreptul pozitiv.
Din perspectiva dreptului comun privitor la prescripție, respectiv a Decretului nr.167/1958 și a prevederilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
Dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, ori în condițiile în care prin nr.OG83/2000 s-a prevăzut inaplicabilitatea prevederilor referitoare la sporul de vechime, titularii acestui drept subiectiv au fost abuziv împiedicați să exercite dreptul la acțiune.
Astfel, dreptul salarial a fost recunoscut magistraților de prevederile art. 31 (devenit 33) din Legea nr. 50/1996, ori modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a acestui act normativ nu putea avea loc, potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, decât printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior, nicidecum printr-un act de nivel inferior, așa cum s-a întâmplat ca urmare a adoptării nr.OG 83/2000.
Această conduită abuzivă a statului nu a făcut altceva decât să înlăture incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive.
În legătură cu prescrierea dreptului la acțiune se mai cuvine menționat și faptul că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.
Acest aspect rezultă din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că:judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a statuat că:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conformitate cu careorice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internțional.
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice(CEDO, 8 februarie 1979, nr.7456/1976, Wiggins c/-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul de vechime pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.
De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.
Sporul de vechime, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată opune prescripția
JUDECĂTOR
-
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Carmen Pârvulescu, Ioan
