Pretentii civile. Speta. Decizia 804/2009. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928

SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DOSAR NR-

DECIZIA CIVILĂ NR. 804

Ședința publică din 13 mai 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea

JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu DR. - -

JUDECĂTOR 3: Ioan

GREFIER:

Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL de pe lângă ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE și JUSTIȚIE PARCHETUL de pe lângă CURTEA de APEL TIMIȘOARA și MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR PUBLICE C-S, împotriva sentinței civile nr. 12 din 14 august 2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și pârâții intimați PARCHETUL de pe lângă TRIBUNALUL C-S și CONSILIUL NAȚIONAL pentru COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal se prezintă pentru recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, consilier juridic, lipsă fiind reclamanții intimați, pârâții recurenți MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și pârâții intimați Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Procedura de citare legal îndeplinită.

Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.

Reprezentanta pârâtului recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA solicită admiterea recursurilor pârâților așa cum au fost formulate și motivate în scris, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților. Cu privire la recursul Ministerului Economiei și Finanțelor lasă soluția la aprecierea instanței.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 12/14.08.2008, pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL TIMIȘOARAa respins excepțiile vizând competența de atribuțiune și prescripția extinctivă, invocate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B, precum și pe cea vizând lipsa legitimării procesuale pasive, ridicată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

Totodată, a admis în parte acțiunea intentată de reclamanții, împotriva pârâților MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

A obligat pe pârâții de I-III să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de vechime pentru timpul efectiv lucrat de fiecare dintre angajați, în perioada 1.09.2000 - 31.12.2002, inclusiv, urmând ca sumele să fie actualizate potrivit indicelui de inflație la data când trebuiau acordate și până în momentul efectuării plății.

A obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor B să aloce fondurile necesare efectuării plății drepturilor salariale, astfel cum au fost acordate.

A obligat pe pârâții de II și III să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamanților.

A respins petitul având ca obiect restituirea contribuției de asigurări sociale reținută reclamanților, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile nr.OG 137/2000 și pe dispozițiile deciziei civile XXXVI/2007, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și au solicitat obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale cuvenite și neacordate. modul de stabilire a drepturilor salariale, nu sunt incidente dispozițiile art.36 din nr.OUG27/2006, așa cum susține recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor.

Art.19 prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume, pregătirea proiectelor legilor bugetare și ale legilor de rectificare, iar potrivit prevederilor art.28, elaborează proiectele legilor bugetare.

Având în vedere aceste atribuții, pârâtul va fi obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale, care urmează să se facă de către ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiției, și nu la plata unor drepturi salariale către angajații altor instituții, fără alocarea acestor fonduri nefiind posibilă plata unor drepturi acordate printr-o hotărâre judecătorească și nu s-ar finaliza procesul. Ori, neexecutarea hotărârii ar contraveni dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă ca nefondată pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Guvernul României, prin nr.HG232/30.03.2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și prin Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007, recunoscut efectul imperfecțiunilor legislative în domeniul salarizării magistraților și a personalului auxiliar și s-a obligat să aducă o reparațiune acestui personal prin plata drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților.

Prin anexa nr.2 pct.VI/3.2, Guvernul României s-a angajat să efectueze și plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004.

Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958 și, conform acestora, întrerupe cursul prescripției, astfel încât, potrivit dispozițiilor art.17 din același decret, curge o nouă prescripție ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005.

Totodată s-a apreciat că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale. Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.

Acest aspect rezultă din practica judiciară a Curții de Justiție a Comunităților Europene, obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, care a statuat că:judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).

În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a reținut că: "1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.

2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.

Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și de art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conformitate cu care orice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice(CEDO, 8 februarie 1979, nr.7456/1976, Wiggins c/-).

În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.

De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.

Sporul de vechime, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată opune prescripția.

Pentru considerentele expuse, au fost respinse excepțiile vizând competența de atribuțiune și prescripția extinctivă, invocate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție

În privința excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B, instanța de fond a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. 1 și 3 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, persoana care se consideră discriminată poate sesiza instanța de judecată pentru acordarea despăgubirilor și pentru restabilirea situației anterioare, soluționarea cauzei având loc cu citarea obligatorie a Consiliului, situație în care, în prezenta cauză, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu figurează ca pârât, ce urmează a fi obligat la plata acestor drepturi salariale, astfel că excepția este neîntemeiată.

În legătură cu petitul doi al acțiunii, s-a arătat că din examinarea prevederilor art. 29 alin. 1 lit. a din Legea nr. 19/2000, republicată, cu modificările ulterioare, rezultă că termenele de plată a contribuției de asigurări sociale sunt stabilite în momentul efectuării plății lunare a drepturilor salariale, situație în care angajatorul nu a făcut altceva decât să dea efect principiului ce guvernează aplicarea în timp a legii ("tempus regit actum"), cu ocazia achitării drepturilor salariale, în speță fiind respectat principiul neretroactivității legii.

În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 12/14.08.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, au declarat recurs pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-

Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată față de Ministerul Economiei și Finanțelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea recursului se arată că prima instanță nu a ținut seama de faptul că nu există raporturi de muncă între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamanți, astfel încât nu poate fi obligat la plata de drepturi salariale către salariații altui ordonator principal de credite.

În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304¹Cod procedură civilă.

Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 12/14.08.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerii acțiunii ca prescrisă.

În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanță a respins în mod greșit excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.09.2000-31.12.2002, față de prevederile art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art.7 din Decretul nr. 167/1958 și de data formulării acțiunii pendinte.

Totodată, se susține că, față de prevederile Legii bugetului de stat nr. 388/2007, ale art.14 alin.2, art.29 alin.3 și art.47 din Legea nr.500/2002, în mod nelegal instanța de fond a dispus plata sumelor de bani reprezentând indicele de inflație aferent drepturilor bănești solicitate, deoarece MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Instanța de fond a respins în mod greșit cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca urmare admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui minister.

Față de dispozițiile art.131 pct.1 din Legea nr. 304/2004 republicată, ale art.19 din Legea nr. 500/2002 și ale art.3 din nr.OG22/2002 coroborate cu cele ale art.60-63 din Codul procedură civilă, cererea de chemare în garanție trebuia admisă pentru a se asigura opozabilitatea hotărârii față de Ministerul Economiei și Finanțelor în ceea ce privește elaborarea proiectului de rectificare a bugetului MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

Recurentul a învederat instanței că, potrivit art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, capătul de cerere referitor la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților este neîntemeiat.

În drept se invocă art.299 și art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARAa formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 12/14.08.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca prescrisă, iar în subsidiar ca nelegală.

În motivarea cererii de recurs se arată că dreptul la acțiune al reclamanților este prescris, conform art.1 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, iar cu privire la fondul cauzei se arată că acțiunea este nelegală, deoarece sporul de vechime, acordat prin Legea nr. 50/1996, a fost abrogat, fiind reglementat din nou în favoarea magistraților prin art.4 din nr.OUG 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007

Recursul nu a fost motivat în drept.

Reclamanții intimați și pârâții intimați nu au formulat întâmpinare, deși au fost citați cu această mențiune.

Examinând recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei și a prevederilor art.304 pct.9 coroborate cu cele ale art.304¹Cod procedură civilă, Curtea apreciază că sunt întemeiate în parte pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul C- la data de 15.02.2008, reclamanții au chemat în judecată pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării Ministerul Justiției B, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună achitarea drepturilor bănești, reprezentând sporul de vechime pentru perioada 01.09. 2000 - 31 decembrie 2002, actualizate cu indicele de inflație, efectuarea mențiunilor cuvenite în carnetul de muncă și obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea acestor sume necesare plății.

Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală în cauză, deoarece dispozițiile art.47 alin.4 din Legea nr.500/2000 nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art.28 lit.f din același act normativ, care prevăd că elaborarea bugetelor se realizează de către Guvern, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.

Pe baza proiectului de buget - venituri și cheltuieli elaborate de principalul ordonator de credite: Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, în temeiul art.18 lit. g, avizându-le favorabil sau respingându-le, în etapele de elaborare a acestora și este important ca acesta să stea la judecată în prezenta cauză tocmai pentru a aloca sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamantei.

Prin urmare, instanța de fond a soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Economiei și Finanțelor, însă a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, invocată de către pârâți, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Conform art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.

Solicitarea reclamanților de a fi repuși în termenul de prescripție extinctivă a exercitării dreptului la acțiune, reglementat de 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 din Decretul nr. 167/1958, este nefondată.

Astfel, conform art.19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, " instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită ".

Art.19 alin.2 din Decretul nr. 167/1958 prevede că: "Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție".

Reclamanții au arătat că solicită repunerea în termenul de prescripție extinctivă, deoarece nu s-au aflat în culpă cu privire la neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, reglementat de lege, în condițiile în care contextul legislativ a fost obscur și contradictoriu, fiind lămurit abia prin decizia în interesul legii nr.XXXVI din 7.05.2007, pronunțată de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.33 din Legea nr.50/1996.

Potrivit art.16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

În cuprinsul hotărârii recurate se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților este nefondată, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei de reformă, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005. Instanța de fond a apreciat că o astfel de recunoaștere echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani cu privire la dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești.

Aceste considerente nu pot justifica însă soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.09.2000-31.12.2002 ca nefondată, deoarece strategia de reformă, adoptată la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005, nu reprezintă o recunoaștere în sensul art.16 lit.a din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, decizia nr.XXXVI/7.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.

Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune și nu poate justifica admiterea unei cereri de repunere în termenul legal de prescripție extinctivă, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.

Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.

Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, Curtea apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție.

Astfel, se impune admiterea acestei excepții și respingerea pretențiilor reclamanților referitoare la obligarea pârâților Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S la plata sporului de vechime pe perioada 1.09.2000-31.12.2002, actualizat cu indicele de inflație rezultat din devalorizarea monedei naționale, calculat de la data nașterii drepturilor și până la achitarea efectivă a acestora, ca fiind prescrise.

Pe cale de consecință, se impun a fi respinse și capetele de cerere referitoare la înscrierea drepturilor sus-menționate în carnetele de muncă ale reclamanților, precum și la includerea în buget a fondurilor necesare plății acelorași drepturi.

Față de cele de mai sus, în baza art.312 alin.1 - alin. 3 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursurile declarate de către pârâții recurenți ca fiind întemeiate și va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de către reclamanți în întregime, urmând a menține în rest dispozițiile hotărârii recurate, ca fiind temeinice și legale în ceea ce privește respingerea petitului având ca obiect restituirea contribuției de asigurări sociale reținute reclamanților, precum și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de către pârâții recurenți PARCHETUL de pe lângă CURTEA de APEL TIMIȘOARA, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL de pe lângă ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE și JUSTIȚIE și MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR, reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR PUBLICE C-S, împotriva sentinței civile nr. 12 din 14 august 2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-.

Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că respinge acțiunea formulată de către reclamanți în întregime.

Menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 13 mai 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, - - - DR.- - -

cu opinie separată,

în sensul respingerii

recursurilor declarate

de pârâții-recurenți

GREFIER,

Red./ 2009

Thred./.2009

Ex.2

Prima inst. - - - Curtea de APEL TIMIȘOARA

OPINIE SEPARATĂ

Recursurile sunt nefondate cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru următoarele considerente:

Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958 și, conform acestora, întrerupe cursul prescripției, iar potrivit dispozițiilor art.17, curge o nouă prescripție ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005, aspecte reținute de instanța de fond care, respingând excepția prescripției, a făcut o aplicare corectă a acestor dispoziții legale.

Mai mult, interpretarea dispozițiilor art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996 în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG83/2000, art.50 din nr.OUG177/2002 și art.6 alin.1 din nr.OUG160/2000 a făcut obiectul deciziei XXXVI/7.05.2007, pronunțată în dosarul nr.4/2007 de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care admițându-se recursul în interesul legii, s-a statuat că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau și de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.

Astfel, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a reținut că art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 nu a mai prevăzut sporul de vechime pentru magistrați, dar nici nu a abrogat prevederile art. 31 (devenit 33 ) din Legea nr.50/1996 care a instituit acordarea acestui drept salarial.

În consecință, fără a abroga dreptul la sporul de vechime, actul normativ în discuție a determinat în fapt neacordarea acestuia cu începere de la data intrării sale în vigoare, 1 septembrie 2000 și, atât din perspectiva angajatorului cât și din cea a salariatului magistrat consecințele au fost de a suprima un drept subiectiv recunoscut în dreptul pozitiv.

Din perspectiva dreptului comun privitor la prescripție, respectiv a Decretului nr.167/1958 și a prevederilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.

Dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, ori în condițiile în care prin nr.OG83/2000 s-a prevăzut inaplicabilitatea prevederilor referitoare la sporul de vechime, titularii acestui drept subiectiv au fost abuziv împiedicați să exercite dreptul la acțiune.

Astfel, dreptul salarial a fost recunoscut magistraților de prevederile art. 31 (devenit 33) din Legea nr. 50/1996, ori modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a acestui act normativ nu putea avea loc, potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, decât printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior, nicidecum printr-un act de nivel inferior, așa cum s-a întâmplat ca urmare a adoptării nr.OG 83/2000.

Această conduită abuzivă a statului nu a făcut altceva decât să înlăture incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive.

În legătură cu prescrierea dreptului la acțiune se mai cuvine menționat și faptul că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.

Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.

Acest aspect rezultă din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că:judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).

În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a statuat că:

1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.

Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conformitate cu careorice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internțional.

În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul de vechime pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.

JUDECĂTOR

Președinte:Maria Ana Biberea
Judecători:Maria Ana Biberea, Carmen Pârvulescu, Ioan

#Judecator Maria Ana Biberea

Pretentii civile. Speta. Decizia 804/2009. Curtea de Apel Timisoara

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Pretentii civile. Speta. Decizia 804/2009. Curtea de Apel Timisoara