Pretentii civile. Speta. Decizia 865/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 865
Ședința publică de la 25 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Smaranda Pipernea
JUDECĂTOR 2: Georgeta Pavelescu
JUDECĂTOR 3: Daniela Pruteanu
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești - privind recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul De Pe Lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție, Parchetul De Pe Lângă Curtea De Apel Iași, Parchetul De Pe Lângă Tribunalul Iași, Ministerul Finanțelor Publice - PRIN... PU- împotriva sentinței civile nr. 1104/05.06.2009 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-, intimați fiind, Parchetul De Pe Lângă Tribunalul Vaslui.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic pentru recurenții Parchetul De Pe Lângă Curtea De Apel Iași, Parchetul De Pe Lângă Tribunalul Iași lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare a fost lipsă cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași în sensul că nu a fost restituită dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu acesta.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la primul termen de judecată, s-a comunicat duplicatul motivelor de recurs, nu s-a depus întâmpinare și s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța constată că în cauză au fost declarate două recursuri, în termen și motivate. De asemenea, având în vedere că domnul consilier juridic a răspuns și pentru recurentul Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași constată că s-a acoperit lipsa de procedură cu acesta.
Nemaifiind alte cereri de formulat și verificând actele și lucrările dosarului, instanța constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul la dezbateri.
Consilier juridic solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât, astfel cum prevăd disp. art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Pune concluzii de respingere a recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice.
Declarând închise dezbaterile, cauza rămâne în pronunțare,
Ulterior deliberării
Asupra recursurilor civile de față,
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de APEL IAȘI sub nr. 975/45/03.11.2008, reclamantele, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând recunoașterea discriminării și calcularea și plata sporului de confidențialitate de până la 15%, reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective, astfel: începând cu data de 22.01.2004 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, precum și pentru viitor pentru reclamanta, începând cu data de 01.08.2008 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, precum și pentru viitor pentru reclamanta; începând cu data de 01.07.2008 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, precum și pentru viitor pentru reclamanta. De asemenea, reclamantele au solicitat efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă, obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare și Obligarea pârâtului Ministerul Public la emiterea ordinului de salarizare care să conțină sporul de până la 15% pentru viitor.
În motivarea acțiunii, reclamantele au susținut că îndeplinesc funcțiile de prim - procuror, respectiv de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Răducăneni. În scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost edictate mai multe acte normative menite să ofere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații. În acest sens, Legea nr. 444/2006 prevede un spor de până la 15% pentru cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională. De asemenea, sporul de 15% pentru alte categorii de funcționari publici este prevăzut în nr.OG 6/2007, iar prin Legea nr. 656/2002 s-a acordat acest spor și membrilor plenului și altor categorii de personal din cadrul Oficiului național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Mai susțin reclamantele că potrivit art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005, judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cazul prevăzut de lege și de regulament. Art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 prevede că nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară. Reclamantele mai învederează faptul că pentru a fi în situația unei fapte de discriminare, trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit., tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Întrucât judecătorii și procurorii militari și membrii Consiliului Director al CNCD beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15%, iar judecătorii și procurorii civili nu beneficiază de un astfel de spor, s-a creat un tratament discriminatoriu.
În dovedirea acțiunii, reclamantele au depus la dosarul cauzei, în copie, Hotărârea nr. 658/03.07.2008, ordinul nr. 1727/08.08.2008, decretul nr. 662/25.06.2008, ordinul nr. 1419/16.07.2008 și carnete de muncă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În motivarea acestei excepții, pârâtul a susținut că între el și reclamant nu există raporturi juridice și că, în conformitate cu prevederile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite. În consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are posibilitatea asigurării fondurilor necesare unui alt ordonator principal de credite pentru plata drepturilor salariale ale angajaților proprii. Mai mult, ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Justiției, nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăților solicitate prin prezenta acțiune, sens în care Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate să aloce fondurile necesare. Mai susține pârâtul că în conformitate cu dispozițiile legale în materie, are obligația de a aloca, pe baza datelor primite de la ordonatorii principali de credite, sumele necesare efectuării plăților drepturilor solicitate. Pârâtul mai susține și faptul că acțiunea formulată de reclamante este inadmisibilă având în vedere decizia nr. 818/03.07.2008 pronunțată de Curtea Constituțională.
Pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii. În motivarea poziției lor procesuale, pârâții au susținut că admiterea prezentei acțiuni ar echivala cu adăugarea de către instanță la legea specială de salarizare a magistraților. De asemenea, nu poate exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe, primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective. Or, în cazul de față, lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% magistraților, în schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamanților și veniturile nete lunare ale altor funcționari care beneficiază de acest spor. Mai susțin pârâții că actul normativ pe care și-au întemeiat reclamanții pretențiile a intrat în vigoare în anul 2006 și privește alte categorii profesionale, iar susținerile reclamanților în sensul că sunt discriminați în raport cu celelalte categorii de personal nu pot fi reținute întrucât prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate. Principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. De altfel, și practica CEDO este constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare. Mai mult, CNCD a soluționat o cauză care a avut ca obiect constatarea discriminării prin neacordarea personalului din autoritatea judecătorească a sporului de 15% pentru confidențialitate, pronunțând în acest sens Hotărârea nr. 437/05.11.2007 prin care nu au fost reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 alin. 1 din Nr.OG 137/2000. Pârâții mai învederează faptul că instanța investită cu soluționarea unui litigiu nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și în nici un caz nu poate să adauge la lege, acordarea sporurilor solicitate fiind de competența exclusivă a puterii legislative. Referitor la capătul de cerere privind actualizarea sumelor cu aplicarea indicelui de inflație, susține pârâtul că nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială și că plata sumei se poate face numai prin intervenția legiuitorului. Mai mult, aplicarea indicelui de inflație solicitat apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată. Referitor la capătul de cerere privind efectuarea mențiunilor în carentul de muncă, pârâții precizează că acesta este neîntemeiat întrucât singura categorie de drepturi bănești care se poate transcrie în carnetul de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta. Or, sporul solicitat de reclamanți este un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta.
Prin întâmpinările formulate, pârâții au invocat și excepția inadmisibilității acțiunii raportat la prevederile art. 19 din nr.OG 137/2000 și la decizia Curții Constituționale nr. 821/03.07.2008 și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește drepturile bănești solicitate de reclamanta pentru perioada 22.01.2004 - 03.11.2005.
De asemenea, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Ministerul Public - parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI solicitând obligarea chematului în garanție de a lua act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
La termenul de judecată din 09.12.2008 instanța a invocat excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea capătului de cerere având ca obiect efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă.
Prin sentința nr. 76/13.02.2009 pronunțată de Curtea de APEL IAȘIs -a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Iași sub nr. 1842/99/24.02.2009.
La termenul de judecată din 22.05.2009, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași în soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea ordinului de salarizare care să conțină sporul de până la 15% pentru viitor.
Prin sentința civilă nr.1104 din 05.06.2009 Tribunalul Iași respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor. Respinge excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantele, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, Ministerul Economiei și Finanțelor.
Obligă pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui să achite reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de 15% pentru confidențialitate pentru perioada 01.11.2005 - 31.12.2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași să achite reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de 15% pentru confidențialitate începând cu data de 01.01.2007 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași să achite reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de 15% pentru confidențialitate începând cu data de 01.08.2008 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași să achite reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de 15% pentru confidențialitate începând cu data de 01.07.2008 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare pentru plata acestor drepturi bănești.
Respinge acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui și Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect plata sporului de confidențialitate de 15% pentru perioada 22.01.2004 - 01.11.2005, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Declină în favoarea Judecătorie I competența de soluționare a cererii formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții, având ca obiect efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă.
Declină în favoarea Curții de APEL IAȘI competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea ordinului de salarizare.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța constată că aceasta este neîntemeiată, având în vedere disp. art. 3 alin. 1 lit. A pct. 2 din nr.HG 386/2007, precum și disp. art. 1 din nr.OG 22/2002 aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Astfel, pentru realizarea drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul ordonatorului principal de credite, acesta având obligația, potrivit art. 2 din aceeași ordonanță, de a dispune toate măsurile necesare, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea bugetului propriu al ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanța constată că și această excepție este neîntemeiată, având în vedere disp. art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție și la dreptul la un proces echitabil, precum și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 46/2008.
Cât privește excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași în soluționarea capătului de cerere având ca obiect efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă, instanța constată că aceasta este întemeiată având în vedere disp. art. 8 din Decretul nr. 92/1976.
De asemenea, instanța constată că este întemeiată și excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași în soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea ordinului de salarizare care să conțină sporul de până la 15% pentru viitor. Astfel, potrivit disp. art. 3 alin. 1 Cod procedură civilă, curțile de apel judecă în primă instanță procese și cereri în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât în ceea ce privește drepturile salariale solicitate de reclamanta pentru perioada 22.01.2004 - 01.11.2005, instanța constată că aceasta este întemeiată. Astfel, potrivit disp. art. 293 alin. 1 lit. c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Prezenta acțiune a fost introdusă la data de 03.11.2008. Având în vedere data introducerii prezentei acțiuni, dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii, precum și faptul că drepturile bănești se achită în luna următoare celei în care s-a prestat activitatea, instanța constată că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește drepturile salariale solicitate de reclamantă, aferente perioadei 22.01.2004 - 01.11.2005.
Pe fond, analizând actele și lucrările dosarului cauzei, instanța reține următoarea situație de fapt:
Reclamanta a ocupat funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Murgeni în perioada 22.01.2004 - 31.12.2006, iar începând cu data de 01.01.2007 îndeplinește funcția de prim - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni. Reclamanta ocupă funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni începând cu data de 01.08.2008, iar reclamanta ocupă funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni începând cu data de 01.07.2008.
Prin acțiunea introductivă, reclamantele au solicitat obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate de 15%.
Reclamantelor le-a fost impusă în mod imperativ, prin lege, o obligație profesională de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic și art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic). Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc. Totodată, prin actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale magistraților nu s-a prevăzut sporul de confidențialitate. În același timp, instanța reține și faptul că de acest spor de confidențialitate beneficiază personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor (OG nr. 19/2006, nr.OG 6/2007, nr.OG 137/2000, nr.OG 64/2006, nr.OUG 57/2000, Legea nr. 656/2002, nr.OUG 123/2003 și nr.OG 10/2007).
Se mai reține de către instanță că potrivit art. 1 alin. 2 lit. i din nr.OG 137/2000, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângere, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public, economic, social sau cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. De asemenea, art. 2 alin. 3 din nr.OG 137/2000 caracterizează ca discriminatorii prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi. În același sens, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Se mai reține de către instanță că reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu personalul din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport o obligație de confidențialitate. Însă, deși reclamantele își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar. Conform dispozițiilor Codului muncii sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv, condițiile de muncă. Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate. În plus, instanța reține că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte. De asemenea, faptul că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice, salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi: doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).În caz contrar, sunt încălcate principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, care se coroborează cu reglementările internaționale în materie, respectiv, dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Se mai reține de către instanță că judecătorii militari, precum și membrii Consiliului Director al CNCD, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din solda lunară/indemnizație, iar judecătorii civili (care controlează inclusiv actele CNCD) nu beneficiază de un astfel de spor, deși nerespectarea confidențialității lucrărilor reprezintă o abatere disciplinara. Acest fapt determină, incidența unui tratament discriminatoriu, ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței și exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
În consecință, se reține de către instanță că prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispoziții internaționale aplicabile în cauza de față, respectiv: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă. Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994). De altfel, în interpretarea dispozițiilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă". Aceasta înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
De asemenea, într-o altă speță ( // 1976), se reține de către Curtea Europeană de Justiție că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, norma comunitară se interpretează în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice. Instanța europeană a concluzionat că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Se mai reține de către instanță și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, soluționând recursul în interesul legii cu privire la îndreptățirea judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea de a beneficia de sporul de confidențialitate, a statuat prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 că: "judecătorii, procurorii și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază lunar".
Or, potrivit disp. art. 329 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
În consecință, instanța constată că este întemeiată cererea reclamantelor de obligare a pârâților la plata sporului de confidențialitate de 15%.
Cât privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, instanța reține că aceasta este neîntemeiată având în vedere faptul că prin această cerere s-a solicitat obligarea chematului în garanție de a lua act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantei. Or, obligațiile Ministerului Finanțelor Publice sunt stabilite prin lege și numai în măsura în care acesta nu-și îndeplinește obligațiile legale se poate solicita obligarea sa la alocarea fondurilor necesare pentru plata unor sume.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Finanțelor Publice șipârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod proc. civilă, recurentul Ministerul Finanțelor Publice consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Susține recurentul că nu există raporturi juridice între el și reclamantă, iar în conformitate cu dispozițiile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală, nu pot fi utilizate pentru finanțarea unui alt ordonator principal de credite. Mai mult, ordonatorul principal, Ministerul Justiției, nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăților solicitate. Mai consideră recurentul că, pentru ca reclamanta să beneficieze de drepturile salariale solicitate, era necesar ca aceasta să fi obținut în prealabil un titlu executoriu, în temeiul căruia ordonatorul principal de credite să solicite alocarea sumei respective. Recurentul solicită să se aibă în vedere și faptul că, în ședința din 27mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională și statuând că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 Cod proc. civilă, recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, invocă, în primul rând, decizia Curții Constituționale nr.821 din 3 iulie 2008 potrivit căreia dispozițiile OG 137/2000, art.27, pe care instanța și-a fundamentat soluția sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Mai motivează recurenții că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în condițiile în care legea specială de salarizare stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale de care beneficiază reclamanții, iar sporul de confidențialitate de 15% nu este prevăzut de lege, în justiție putând fi valorificate doar drepturile recunoscute și ocrotite de lege. În plus, art.3 din Legea 444/2006 pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea intrat în vigoare la data de 1 februarie 2006, astfel că cererea acestora contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art.15 al.2 din Constituție. În plus, reclamanții nu au calitatea de funcționari publici cu statut special și nici de personal civil într-o instituție militară.Mai motivează recurenții că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând astfel la legea specială de salarizare a magistraților. Printr-un alt motiv de recurs critică obligarea nelegală a recurenților la plata acestor drepturi bănești, actualizată cu rata inflației în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție precum și parchetele din subordine, ca instituții bugetare, nu pot să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, conform /2002 ( art.14 și 29).
Mai motivează recurenții că în mod greșit prima instanță a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamanților. Obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 (pct.1) din Legea 304/2004, republicată, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat. Intimații nu au formulat întâmpinare. În recurs nu au fost administrate probe noi și nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de recurenți, Curtea constată următoarele:
1. Calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice este justificată prin prisma dispozițiilor art. 1 din nr.OUG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, conform cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Nu s-a solicitat, de către reclamantă, finanțarea de către un ordonator principal de credite, a altui ordonator principal de credite, ci alocarea, în buget, a sumele necesare efectuării plăților, în condițiile în care printre atribuțiile recurentului, reglementate de Legea nr. 500/2002, se regăsește și cea de coordonare a acțiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție. Contrar susținerilor recurentului, deși constituie infracțiune neexecutarea unei hotărâri judecătorești privind plata salariilor, hotărâre definitivă, nu irevocabilă, recurentul nu a asigurat fondurile necesare plății acestor drepturi. De asemenea, în contextul în care nu se asigură, în bugetul ordonatorului principal de credite, fondurile necesare plății drepturilor salariale, nu există nici un impediment ca, prin aceeași hotărâre judecătorească, definitivă, care constituie titlu executoriu, ordonatorul principal de credite, care este o instituție publică, să fie obligat la plata drepturilor salariale, iar recurentul să fie obligat la alocarea sumelor necesare. În ceea ce privește decizia nr. 838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, și că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora, Curtea reține că recurentul solicită ca această decizie să fie avută în vedere la soluționarea prezentului recurs. Or, această decizie a Curții Constituționale nu influențează soluționarea recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice, recurs care vizează calitatea procesuală pasivă a acestuia în cererea privind obligarea sa la alocarea unor fonduri. Prin urmare, recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este nefondat. 2. În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași se rețin următoarele:Se constată că susținerile recurenților referitoare la greșita admitere a acțiunii reclamanților care a fost întemeiată pe dispozițiile OG137/2000 - care au fost declarate neconstituționale, nu pot fi primite.
Curtea reține în acest sens că pentru a pronunța soluția de admitere a acțiunii prima instanță a dat eficiență nu atât normelor declarate ca fiind neconstituționale, ci respectând principiul subsidiarității normelor interne față d cele internaționale.
S-a dat eficiență în acest fel dispozițiilor prevăzute în art. 20 alin. 2 astfel cum acesta a fost modificat și completat și care prevede că: dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția și legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Este adevărat că prin deciziile invocate de recurenți Curtea Constituțională a constatat că prevederile nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Însă, în prezenta cauză, prima instanță nu a anulat și nici nu a refuzat să aplice un act normativ, care să fie înlocuit cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ci, constatând tratamentul discriminatoriu, sancționat nu numai prin nr.OG 137/2000, ci și prin Protocolul 1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 5 din Codul munciia dat eficiență acestor dispoziții și a obligat la plata despăgubirilor către persoanele prejudiciate.
Și potrivit dispozițiilor art. 5 din Codul muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă, cât și cea indirectă, iar potrivit dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, art. 154 alin. 3 din cod prevăzând ca la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.
Art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare la protecție egală din partea legii. În acest sens, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală și efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Potrivit Protocolului nr. 12 la Convenția europeană privind drepturile omului și libertăților fundamentale, paragraful 1, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege trebuie să fie garantat fără nici o discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut. Nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu precum cele menționate în paragraful 1.
Se mai reține că prin jurisprudența, în cauza Von Kamann Nord - 16/83, s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în legile de pe rolul tribunalelor naționale.
Prin urmare, instanțele judecătorești pot examina și constata, fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești, discriminarea rezultă din acte normative, cu consecința acordării despăgubirilor care să acopere prejudiciul cauzat prin discriminare, despăgubiri datorate până la înlăturarea acestei stări discriminatorii.
În ceea ce privește "lipsa de temei legal" a hotărârii pronunțate de prima instanță, în sensul inexistenței unui act normativ care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din justiție, precum și în sensul inexistenței unui tratament discriminatoriu, se reține că intimatele au calitatea de procuror. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 16 alin. 1 și 2 din codul deontologic al magistraților, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că judecătorii și procurorii au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară.Curtea constată nefondată și critica recurentului referitoare la obligarea la plata actualizată a drepturilor corespunzătoare sporului de vechime, pentru perioada ce nu intră sub incidența prescripției.
Reactualizarea unei creanțe ca expresie a monetarismului reprezintă actualizarea unei creanțe în funcție de devalorizarea monedei de plată de la data la care dreptul era datorat și până la data plății efective, în funcție de indicele de inflație. Aceasta constituie o aplicație a principiului reparării integrale a prejudiciului creat prin neplata la termen a drepturilor salariale cuvenite. Prin consecință, câtă vreme recurentul, în calitate de debitor nu și-a executat la termen obligațiile de plată către reclamanți, este ținut la plata sumei rezultată prin aplicarea indicelui de inflație.
Și critica adusă soluției de respingere a cererii de chemare în garanția a Ministerului Economiei și Finanțelor se vădește a fi nefondată.
Prin cererea de chemare în garanție Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B solicită obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor de a lua act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Față de această cerere Curtea ia act de dispozițiile art. 35 al.1din legea 500/2002 potrivit cărora "Ministerul Finanțelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor". Cu alte cuvinte, chematul în garanție nu poate proceda la întocmirea proiectului de rectificare în condițiile neîndeplinirii de către titularul cererii, care este ordonatorul principal de credite, a proiectului de buget.
Prin consecință, în mod legal prima instanță a respins cererea de chemare în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art.60 din pr.civ.
Conform art. 329 alin. 3 Cod proc. civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, așa încât, față de considerentele expuse, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, se vor respinge recursurile și se va menține sentința.PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I, împotriva sentinței civile nr.1104 din 05.06.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 25.09.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red./Tehnored.:
05.10.2009 - 2 ex.
Jud.fond: - Tribunalul Iași: -;
-
Președinte:Smaranda PiperneaJudecători:Smaranda Pipernea, Georgeta Pavelescu, Daniela Pruteanu
