Speta drept civil. Decizia 1200/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI
Dosar nr- ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr. 1200
Ședința publică din data de 2 iunie 2009
PREȘEDINTE: Elena Simona Lazăr
JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta SC SA, cu sediul în B, Calea nr.239, sector 1, împotriva încheierii de ședință din data de 11 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat -, în Târgu J,-, județul
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și după deliberare a pronunțat următoarea decizie.
Curtea
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr-, reclamanta chemat în judecată pe pârâta SC SA B, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligată pârâta la plata ajutorului material reprezentând contravaloarea unei cote de gaze naturale, respectiv 4000. de gaze naturale anual, pentru perioada lucrată efectiv în cadrul unității angajatoare, în anii 2005,2006, 2007, acordarea drepturilor salariale actualizate cu indicele de inflație pentru perioada cuprinsă între data când trebuiau acordate și data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că potrivit art.187 din CCM la nivel de ramură, valabil pe anii 2005-2007, salariații agenților economici nominalizați în anexa nr.1 pct.B, vor primi un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, iar acest contract produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
S-a mai susținut că și CCM la nivel de Grup de Unități din Industria stipulează, la art.178, că salariații agenților economici nominalizați în anexa 1 vor primi un ajutor material egal cu c/val. a 2500-4000. de gaze naturale, însă pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de și CCM, încălcând art.30 din Legea nr.130/1996, ce statuează că executarea CCM este obligatorie pentru părți.
Prin sentința civilă nr. 1551 pronunțată la 25 februarie 2009, Tribunalul București a admis excepția de necompetență teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău reținând că reclamanta domiciliază în județul B, iar în raport de art.284 alin.2 din Codul Muncii, competența de soluționare a cauzei aparține, în primă instanță, tribunalului Buzău.
După declinare, cauza a fost înregistrată sub nr- pe rolul tribunalului Buzău.
La termenul de judecată din 11.05. 2009, pârâta invocat excepția de necompetență teritorială a tribunalului și de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. 2- ultima liniuță din Legea nr. 53/2003- Codul Muncii prin raportare la prevederile art. 1 alin. 4 și 5, art. 73 alin. 3 lit. p și art. 79 alin. 1 din Constituția României, revizuită, solicitând suspendarea cauzei și sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.
În susținerea primei excepții, pârâta arătat că în raport de art.67 și 72 din Legea nr.168/1999, cererile referitoare la conflictele de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea, iar potrivit art.284 alin.2 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă revine instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința ori sediul.
Ambele acte normative de mai sus sunt legi organice, având aceeași forță juridică, însă legea specială, care derogă de la dreptul comun, este Legea nr.168/1999 în raport de Codul Muncii, astfel că instanței de la sediul angajatorului îi revine competența teritorială de a soluționa litigiul de față.
Sub aspectul celei de a doua excepții, pârâta a arătat că dispozițiile neconstituționale sunt cele din art. 298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, în conformitate cu care la data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziții contrare, susținându-se că încalcă prevederile cuprinse în art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituție.
Pârâta a susținut că atât art.72 din Legea nr.168/1999, cât și art.284 din Codul Muncii conțin norme ce reglementează competența teritorială exclusivă, care revine instanței pentru soluționarea conflictelor de muncă și care sunt diferite, în sensul că cea dintâi stabilește competența instanței în a cărei circumscripție își are sediul unitatea, iar cea de a doua, că judecarea conflictelor de muncă revine instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul, reședința ori sediul reclamantul.
Invocând violarea dispozițiilor constituționale sus-arătate, pârâta a susținut că prevederile art. 298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003 nu pot modifica reglementarea instituită de art. 72 din Legea nr.168/1999, astfel că se impune admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției cu consecința suspendării judecății.
Prin încheierea de la termenul din 11.05.2009, Tribunalul Buzăua respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de pârâtă cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Legea nr. 53/2003- Codul Muncii prin raportare la prevederile art. 1 alin. 4 și 5, art. 73 alin. 3 lit. p și art. 79 alin. 1 din Constituția României, revizuită.
Pentru a pronunța această încheiere, tribunalul reținut că textul a cărui neconstituționalitate a fost invocată nu are legătură cu obiectul cauzei, astfel că s-a conchis că excepția este inadmisibilă, fiind contrară disp.art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta SC SA, criticând-o ca nelegală, invocând disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Susține recurenta că în mod greșit a fost respinsă cererea acesteia, de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a disp.art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003 - Codul Muncii, prin raportare la prev.art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituția României, revizuită, în condițiile în care sunt întrunite cerințele prev.de art.29 din Legea nr.47/1992, la care s-a făcut trimitere.
Astfel, se arată că excepția trebuie să fie invocată în fața instanței judecătorești sau a tribunalului arbitral, condiție îndeplinită în cauză, să aibă ca obiect prevederi legale-condiție, de asemenea, îndeplinită prin faptul că se invocă neconstituționalitatea disp.art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, în vigoare la momentul invocării excepției, prevederea legală nu a mai fost declarată neconstituțională anterior, cerere îndeplinită în cauză, iar excepția are ca obiect prevederi legale ce au legătură cu soluționarea cauzei, condiție îndeplinită câtă vreme prevederile legale considerate neconstituționale de către recurentă antamează asupra modalității de soluționare a excepției necompetenței teritoriale invocată în cauză.
În continuare, recurenta arată care sunt dispozițiile constituționale a căror încălcare a fost invocată și motivele de neconstituționalitate, susținându-se că există două dispoziții legale, la care s-a făcut referire, aparent cu același obiect, pe care instanța este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente, intrând în concurs Codul Muncii, reprezentând dreptul comun, cu legea specială, respectiv Legea nr.168/1999, iar motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale menționate au în vedere principiul efectivității juridice dezvoltat în ultimă perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în jurisprudența Curții Constituționale.
S-a mai susținut că Parlamentul are posibilitatea să modifice expres prevederile legii, însă nu are dreptul să modifice în mod implicit prevederile legale, ceea ce ar contraveni Constituției.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, modificarea încheierii recurate și în rejudecare, a se dispune suspendarea cauzei și sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat.
Examinând încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Excepția invocată de recurenta-pârâtă vizează dispozițiile art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003- Codul Muncii susținându-se că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile Constituției- ale art. 1 alin.4 și 5, ale art.73 alin.3 lit.p și ale art.79 alin.1, în măsura în care acestea se referă la abrogarea implicită a art.72 din Legea nr.168/1999 referitoare la competența de soluționare a conflictelor de muncă.
În conformitate cu disp. art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul Muncii: "Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă- orice alte dispoziții contrare."
Soluția primei instanțe, de respingere a cererii recurentei de sesizare a Curții Constituționale, este corectă întrucât legiuitorul este singurul îndreptățit a reglementa competența instanțelor judecătorești, potrivit art.126 din Constituția României, iar în prezenta cauză se pune în discuție, practic, modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii.
Faptul că în această privință, în mod succesiv, prin acte normative cu putere de lege, s-au edictat norme de competență în materia dreptului muncii, a căror interpretare și succesiune în timp ori aplicare ca urmare a stabilirii normei speciale în raport de cea generală, revine exclusiv instanțelor judecătorești, nu constituie o problemă de constituționalitate, ci ține de atributul exclusiv acordat instanțelor, de a stabili normele de competență aplicabile, de a interpreta și aplica legea.
În acest sens s-a pronunțat, de altfel, și Curtea Constituțională, prin decizia nr.254/2009, prin care s-a stabilit că nu urții Constituționale, ci instanței de judecată îi revine obligația de a verifica, interpreta și aplica normele relative la competența de soluționare a cauzei, așa încât orice susținere privind modul de stabilire a normelor de competență trebuie soluționată de instanțele judecătorești.
În consecință, nefiind îndeplinite cerințele cerute cumulativ de dispozițiile art.29 alin.1, 2 și 3 din Legea nr.47/1992, cu modificările și completările ulterioare, excepția invocată apare ca inadmisibilă, motiv pentru care, în conformitate cu art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992, cu modificările și completările ulterioare, în mod corect tribunalul a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursul pârâtei ca nefondat, motiv pentru care, în temeiul art.312 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incident motivul de modificare prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă invocat de recurentă în motivarea recursului.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC SA B, cu sediul în municipiul B, Calea, nr. 239, sector 1, împotriva încheierii de ședință din data de 11 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă cu domiciliul ales la Cabinet Avocat - în Târgu J,-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 2 iunie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
--- - --- - -- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Număr de notificare 3120
/VS
2 ex/ 26.06.2009
Dosar fond - al tribunalului Buzău
G
Președinte:Elena Simona LazărJudecători:Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
