Speta drept civil. Decizia 572/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 572/CM
Ședința publică din data de 12 octombrie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Jelena Zalman
JUDECĂTORI: Jelena Zalman, Răzvan Anghel Mariana Bădulescu
- -
Grefier - - -
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatoarea "" C, cu sediul în-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 295/2.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul, domiciliat în M,-, bloc 1,. A,. 4,. 28, județul
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 6.10.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 8.10.2009 și 12.10.2009, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față;
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Constanta, solicitând: reintegrarea sa la locul de muncă și plata despăgubirilor echivalente cu salariul, până la momentul reîncadrării; obligarea pârâtei la operarea în carnetul său de muncă a perioadei lucrate la această societate - la zi, precum și la plata sumelor reprezentând salariul pe lunile mai, iunie, iulie și august 2007, neachitate; obligarea pârâtei la plata concediului de odihnă neachitat pe anul 2007, precum și a primelor de Paști și de C promise la data angajării.
Prin sentința civilă nr. 182 din 11 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanțaa fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant.
S-a constatat că reclamantul a avut raporturi de muncă în perioada de probă, cu societatea pârâtă, în luna octombrie 2006.
A fost anulată decizia nr. 39/24.09.2007 privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului și a fost obligată societatea pârâtă se dispună reintegrarea acestuia în funcția deținută anterior emiterii acestei decizii.
A fost obligată pârâta la plata, către reclamant, a drepturilor salariale în cuantum net de 2.000 lei lunar, pentru perioada lunilor mai - august 2007, indemnizației de concediu de odihnă aferent anului 2007, precum și la plata contribuțiilor la buget, corespunzătoare drepturilor salariale.
A fost obligată pârâta la plata, către reclamant, de despăgubiri în cuantum de 2.000 lei lunar, calculate astfel pentru perioada cuprinsă între 01.09.2007 și data reintegrării în muncă.
A fost obligată pârâta să menționeze în carnetul de muncă al reclamantului datele privitoare la activitatea salariatului, la anularea deciziei și reintegrarea în muncă.
A fost respins ca nefondat capătul de cerere privind plata primelor de Paști și
A fost obligată pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 1.920 lei cheltuieli de judecată (onorariu expertiză și avocat).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, care a criticat-o în raport de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 Cod procedură civilă, arătând următoarele:
- Instanța a reținut din probele administrate numai pe cele favorabile reclamantului, astfel ca în final societatea a fost obligată să achite anumite sume de bani în baza unor declarații mincinoase atât ale reclamantului, cât și ale martorilor acestuia.
- Dacă se analiza cererea se putea observa că însuși reclamantul a precizat că acesta a semnat contractul de muncă la o lună de la angajare deoarece în luna octombrie a fost în perioadă de probă.
Deși afirma reclamantul că nu cunoștea conținutul contractului semnat în mare graba, cu toate acestea arată în răspunsul la întâmpinare că în contract se prevedea o suma mult mai mică și numai pentru 8 ore de muncă cu toate că acesta lucra mai mult. Aceasta denota faptul că acest contract îi era cunoscut.
- Instanța a precizat că nu ia în considerare declarația martorului cu privire la procentul de 8% dar cu toate acestea a obligat societatea la plata sumei de 2.000 lei fără niciun suport probator.
- Din actele depuse rezultă că reclamantul a părăsit societatea la 17 august și s-a angajat la altă firmă chiar în aceeași lună, aspect recunoscut la interogatoriu, nefăcând niciun demers pentru a se întoarce la vechiul loc de munca.
- De asemenea, reclamantul a recunoscut la interogatoriu că nu a prezentat cartea de muncă societății, astfel ca nu exista nicio culpă pentru necompletarea ei de către angajator.
Pentru aceste motive recurenta solicită admiterea recursului și respingerea cererii reclamantului ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 295/CM/02.06.2009 s-a respins ca nefondat recursul.
Pentru a pronunț această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele:
Recurentul susține că raporturile de muncă au încetat conform art. 55 lit. b Codul muncii, în condițiile în care salariatul a părăsit locul de muncă la 17.08.2008, lăsând camionul pe care a lucrat până la acea dată parcat în fața sediului firmei și cu cheile în contact, în urma discuțiilor purtate de acesta cu administratorii societății în legătură cu cantitatea mare de consum de combustibil.
Cu toate acestea, pentru a face aplicarea acestor dispoziții, era necesar ca societatea să facă dovada acordului de voință al părților pentru încetarea raportului de muncă, acord care trebuie să existe înainte sau la momentul luării deciziei.
Întrucât nu s-a făcut o astfel de probă, în mod corect prima instanță a apreciat că acest contract de muncă nu putea înceta în baza art. 55 litera b din Codul muncii, astfel că se impunea anularea acestei decizii.
Nu se pot reține afirmațiile recurentei referitoare la existenta unui acord tacit din partea salariatului atâta vreme cât legiuitorul face referire la "data convenită de părți", ceea ce presupune ca părțile să stabilească de comun acord atât modalitatea încetării contractului cât și data, ori la dosarul cauzei nu exista vreun înscris sau o altă probă care să ateste că reclamantul a convenit cu angajatorul ca raporturile sale de muncă să înceteze la 17august.
În ce privește data la care au început raporturile de muncă, Curtea observă că recurenta nu este de acord cu luarea în calcul a perioadei de o lună, respectiv luna octombrie 2007, deoarece a fost doar perioadă de probă, iar reclamantul recunoaște acest aspect.
Ori, așa cum rezultă din dispozițiile art. 31 alin. 1 din Codul muncii " la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 30 de zile " ceea ce înseamnă că perioada de proba este inclusă în contract.
De asemenea, art. 33 alin. 4 din același cod prevede că "perioada de probă constituie vechime în muncă".
Așadar, în mod corect prima instanță a stabilit în raport de toate aceste aspecte, că raporturile de muncă au început în luna octombrie.
Cu referire la cuantificarea despăgubirilor, instanța de fond nu s-a raportat la coeficientul de 8% primit în plus de către alți angajați, pornind de la premiza ca acest coeficient poate de la un angajat la altul.
Ceea ce a reținut instanța se referă la situația de fapt dovedită cu declarațiile martorilor audiați, referitoare la salariul lunar pe care îl primesc toți șoferii angajați la societatea pârâtă, de 2.000 lei, cuantum care nu este trecut în contract.
Întrucât nu există state de plata semnate de reclamant în mod corect instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit să primească drepturile salariale raportat la această sumă primita lunar de către toți ceilalți salariați care au o funcție identică cu cea ocupată de reclamant.
În ce privește dispoziția instanței privind completarea cărții de muncă, aceasta este legală și temeinică întrucât angajatorului îi revine obligația de a face mențiunile cuvenite în cartea de muncă a angajatului indiferent de perioada lucrată, mențiuni care privesc atât perioada, cât și salariul, respectiv sporurile încasate și pentru care s-au reținut și achitat contribuțiile la bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 182 din 11 februarie 2009 Tribunalului Constanța va fi respins ca nefondat cu consecința menținerii acestei sentințe ca legală și temeinică.
Având în vedere că pentru soluționarea recursului, intimatul reclamant și-a angajat apărător, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, potrivit cu care va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 700 lei.
Împotriva acestei soluții a formulat contestație în anulare recurenta pârâtă.
În motivarea acestei contestații a arătat următoarele: recursul a fost respins deși sentința recurată este în mod evident netemeinică și nelegală atât prin aprecierea că decizia de concediere nu a avut la bază acordul celor două părți cât și prin obligarea societății la suma de 2.000 lei lunar cu titlu de drepturi salariale; instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivelor de recurs invocate de recurentă cu privire la cuantumul daunelor acordate care nu pot fi mai mari decât sumele de care ar fi beneficiat reclamantul în situația în care ar fi avut calitatea de salariat; salariul reclamantului a fost de 528 lei lunar iar susținerile acestuia și ale martorilor în sensul că salariul ar fi fost de 2.000 lei nu se coroborează cu nemulțumirea acelorași persoane determinată de împrejurarea că nu au primit sumele care le-au fost promise; este de notorietate că salariul unui șofer nu poate fi de 2.000 lei lunar iar din probatoriul administrat a rezultat că această sumă includea diurna zilnică și un procent de 8% din valoarea mărfii transportate; nu se justifică acordarea despăgubirilor pentru perioada începând din septembrie 2007 mai ales că reclamantul a formulat cererea la un an de la încetarea raportului de muncă iar în toată această perioadă reclamantul a lucrat la o altă societate; suma a cordată reclamantului constituie o îmbogățire fără just temei; reclamantul a produs în perioada cât a lucrat în cadrul societății prejudicii mai mari decât tarifele de transport încasate.
În drept s-au invocat prevederile art.317 și 318 Cod.pr.civ.
Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale aplicabile Curtea constată că aceasta este nefondată pentru următoarele motive:
Potrivit art.317(1) Cod.pr.civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Alineatul (2) al aceluiași articol stabilește însă că, totuși, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Apoi, art.318(1) Cod.pr.civ. prevede că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Se constată că pentru termenul din 02.06.2009 când s-a pronunțat decizia contestată procedura de citare a fost îndeplinită iar contestatoarea a fost reprezentată în fața instanței de recurs prin avocatul ales.
În cauză, recursul promovat de contestator a fost îndreptat împotriva unei hotărâri pronunțate de Tribunalul Constanța astfel încât potrivit art. 3 pct. 3 Cod.pr.civ., Curtea de Apel Constanța era competentă să soluționeze recursul.
Se constată astfel că nu se poate reține incidența prevederilor art. 317 Cod.pr.civ.
Pe de altă parte, susținerile contestatoarei privind omisiunea de a lua în considerare anumite probe, greșita apreciere a situației de fapt sau greșita aplicare a unor reguli de drept sau norme juridice concrete, nu se încadrează în noțiunea de greșeală materială iar o eroare de judecată nu poate fi îndreptată pe această cale întrucât contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac prin care se urmărește desființarea unei hotărâri irevocabile nu pentru că fondul pricinii nu a fost corect soluționat, ci pentru că instanța de recurs a comis erori materiale. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac admisibilă numai în cazurile expres prevăzute de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare și neputând fi valorificate pe această cale greșeli de judecată respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale întrucât a da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a pronunțat hotărârea de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți ar echivala cu o nouă cale ordinară de atac ceea ce este ilegal.
Aceasta ar constitui și o încălcare a principiului securității raporturilor juridice desprins de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa din prevederile Convenției, ca fiind unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului. Acest principiu a cărui încălcare echivalează cu încălcarea art.61 din Convenție, impune ca o soluție definitivă a oricărui litigiu pronunțată de o instanță judecătorească să nu mai fie repusă în discuție.
De altfel, invocând acest motiv de contestație în anulare, contestatoarea nu indică în concret care ar fi greșeala materială a instanței de recurs. Aceasta exprimă nemulțumiri cu privire la soluția pronunțată în recurs urmărind o nouă judecare a recursului, aceste nemulțumiri neputând fi însă încadrate în noțiunea de eroare materială. În plus, susține unele aspecte care de asemenea nu pot fi analizate în cadrul unei contestații în anulare, cum ar fi împrejurarea că intimatul ar fi lucrat în cadrul altei societăți sau că ar fi produs prejudicii contestatoarei, aspecte care nu mai pot fi repuse în discuție.
De asemenea, nu se poate reține nici motivul privind omisiunea de a analiza motivele de modificare sau de casare a hotărârii pronunțate de Tribunalul Constanța.
Astfel, chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Albina contra României, paragraful 33).
În cauză, instanța de recurs a analizat motivul de recurs privind cuantumul drepturilor salariale cuvenite reclamantului.
Așa cum s-a arătat, instanța de recurs a reținut în această privință că "instanța de fond nu s-a raportat la coeficientul de 8% primit în plus de către alți angajați, pornind de la premiza ca acest coeficient poate de la un angajat la altul", că "ceea ce a reținut instanța se referă la situația de fapt dovedită cu declarațiile martorilor audiați, referitoare la salariul lunar pe care îl primesc toți șoferii angajați la societatea pârâtă, de 2.000 lei, cuantum care nu este trecut în contract" și "întrucât nu există state de plata semnate de reclamant în mod corect instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit să primească drepturile salariale raportat la această sumă primita lunar de către toți ceilalți salariați care au o funcție identică cu cea ocupată de reclamant".
Or, așa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (paragraful 30).
Așadar, prin prisma art. 6 din Convenție, instanța poate și trebuie să analizeze mai întâi pertinența motivelor invocate de părți și dacă le consideră pertinente să le analizeze în fond. Dacă constată însă că anumite motive nu sunt pertinente în cauză, analiza pertinenței acestora este suficientă și nu există nici o obligație pentru instanță de a analiza motive care a constatat că nu sunt pertinente cauzei.
Rezultă astfel că nu se pot reține nici motive care să se încadreze în prevederile art. 318 Cod.pr.civ.
În consecință, contestația în anulare se va respinge ca nefondată.
Față de prevederile art. 274 Cod.pr.civ. va fi obligată contestatoarea către intimat la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat - chitanța nr. 34/27.08.2009 seria - nr. - avocat Baroul Constanța ).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea "" C, cu sediul în-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 295/02.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul, domiciliat în M,-, bloc 1,. A,. 4,. 28, județul
Obligă contestatoarea către intimat la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2009.
Președinte. Judecător, JUDECĂTOR 2: Răzvan Anghel Mariana Bădulescu
- - - - - -
Grefier,
- -
jud. - 29.10.2009
2 ex./ 2.11.2009.
Președinte:Jelena ZalmanJudecători:Jelena Zalman, Răzvan Anghel Mariana Bădulescu
