Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 1281/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ nr. 1281/2009-
Ședința publică din 19 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Galeș Maria | - - | - JUDECĂTOR 2: Popa Aurora |
- - | - JUDECĂTOR 3: Bocșe Elena | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind soluționarearecursurilor civile declarate de recurenții pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B sector 5 str. - nr. 17 - prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în O str. - - nr. 2B județul B, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B sector 5 str. - nr. 17, în contradictoriu cu intimații reclamanți, -, -, -, -, toți cu domiciliul procedural ales în O parc nr. 10 județul B și cu intimații pârâți Curtea de APEL ORADEA, Tribunalul Bihor, ambii cu sediul în O parc nr. 10 județul B, împotriva sentinței civile nr. 229/LM/2008 din 29 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, având ca obiect: drepturi bănești,
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței cele de mai sus, faptul că recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, precum și faptul că s-a solicitat judecarea în lipsă în baza art. 242 aliniatul (2) Cod procedură civilă, după care:
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.229/LM/2008 din 29 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, -, -, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL BIHOR, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și în consecință:
Au fost obligați pârâții la plata creșterilor salariale prevăzute de nr.OG 10/2007 la art. 1 alin. 1, astfel cu 5 % începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2 % începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007; cu 11 % începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007, în favoarea reclamanților, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță areținut, analizând actele și lucrările dosarului, următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a respins-o deoarece, potrivit Legii nr. 500/2002, a G nr. 208/2005 și a G nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, respectiv magistrați și asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Bihor (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), iar raporturile juridice de muncă ale acestora sunt guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța a analizat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003).
Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr. 10/2007; G nr. 11/2007; G nr. 16/2007; G nr. 27/2007; Legea nr. 232/2007; G nr. 8/2007; G nr. 20/2007; G nr. 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din G nr. 10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din G Nr. 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art. 3 alin. 3 din G nr. 10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din G nr. 10/2007); personalul Curții de Conturi (art. 2 din G nr. 27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art. 1 din G nr. 10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din G nr. 8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din G nr. 11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din G nr. 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct. 5 din Legea nr. 232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art. 1 pct. 3 din G nr. 23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art. 1 din G nr. 20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin G nr. 27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
Nu corespunde adevărului faptul că, prin Legea nr. 45/2007, indemnizațiile reclamanților ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamanților. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanților, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamanților. Ori, este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).
În concluzie, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar în niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1-3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 al. 1 G nr. 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.
De asemenea, conform principiilor cuprinse în art. 154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată ca întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art. 1 din nr.OG 10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din HG nr. 208/2005 și ale art. 3 din G nr. 386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din G nr. 137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din G nr. 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
Prin recursul declarat, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, întrucât cererea reclamanților se referă la drepturi salariale rezultând din raporturi de muncă cu MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, situație în care doar acest pârât are calitate procesuală în baza OG nr. 22/2002, fiind ordonator principal de credite.
Prin recursul declarat, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului a invocat excepția lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât nu deține atribuții de domeniul stabilirii politicii salariale, Guvernul fiind abilitat să emită ordonanțe în domeniul reglementării creșterilor salariale acordate în sectorul bugetar în anul 2007.
În ce privește fondul, recurentul a invocat în esență faptul că în mod greșit s-a admis cererea privind plata creșterilor salariale prevăzute de OG nr. 10/2007 pentru alte categorii bugetare, iar articolul 2 aliniatele 1, 2 și articolul 27 din OG nr. 137/2000 în baza cărora s-a dispus, au fost declarate neconstituționale, câtă vreme din conținutul lor se desprinde înțelesul că instanțele au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară - decizia Curții Constituționale din 03.07.2008 fiind obligatorie.
Consideră că în mod nelegal s-au acordat drepturi în alt cuantum decât cel stabilit prin OUG nr. 27/2006, deși este opțiunea legiuitorului de a acorda prin legiferare drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizată de la bugetul de stat, neputându-se vorbi de situații de compatibilitate sau analoge între situația judecătorilor, procurorilor și situația celor ce ocupă funcții de demnitate publică.
Arată că "dreptul la indexare" nu se regăsește printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României și nici nu este prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării magistraților, în mod greșit reținând instanța de fond că acest drept este inclus în dreptul la salariu.
În drept s-au invocat dispozițiile articolului 304 punctele 4, 7, 9, coroborat cu articolul 312 Cod de procedură civilă.
Deși legal citați, intimații reclamanți nu au depus întâmpinare și nu s-au prezentat în instanță pentru a-și preciza poziția asupra recursului.
Examinând recursurile declarate, prin prisma motivelor de recurs, cât și din oficiu conform articolului 3041Cod de procedură civilă, instanța reține următoarele:
Criticile aduse sentinței prin ambele recursuri sunt nefondate, soluția pronunțată fiind legală și temeinică, bazată pe aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, coroborate cu normele Uniunii Europene potrivit articolului 292 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.
Astfel, în ce privește recursul declarat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, instanța constată că este neîntemeiat, excepția lipsei calității sale procesuale corect fiind respinsă de instanța de fond, întrucât acest pârât a fost obligat la plata sumelor pretinse alături de ceilalți pârâți, în virtutea atribuțiilor care îi revin în calitatea sa și care decurg din Legea nr. 500/2002 - legea de organizare, recurentul având atribuții privind coordonarea acțiunilor ce sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar.
Cât privește activitatea instanțelor, acestea sunt finanțate de la bugetul de stat, conform articolului 131 aliniatul 1 din Legea nr. 304/2004, astfel că fără alocarea fondurilor necesare de către MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, plata drepturilor salariale acordate prin această hotărâre ar deveni neexecutabilă, ori, neexecutarea hotărârii nu ar asigura finalitate procesului civil, iar reclamanții ar fi lipsiți de un bun - dreptul de creanță recunoscut prin hotărârea judecătorească, o astfel de situație constituind o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că recurentul justifică calitatea procesuală pasivă.
Și recursul declarat de MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR este neîntemeiat, deoarece în mod corect a apreciat instanța de fond că reclamanții în calitate de judecători sunt îndreptățiți la acordarea indexărilor prevăzute de OG nr. 10/2007, la fel ca pentru ceilalți salariați din sistemul bugetar, excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului fiind nefondată în condițiile în care între părți există raporturi de muncă.
Principiul egalității de tratament în salarizare, reglementat de articolul 5 din Codul muncii, implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor care se află în aceeași situație de erodare a salariului ca urmare a creșterii indicelui prețului de consum și a inflației, trebuie să li se recunoască dreptul la indexările salariale anuale.
Ori, în condițiile în care reclamanții sunt într-o situație identică cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul salariului afectat de inflație ca și restul personalului bugetar, ei nu pot fi tratați diferit în mod discriminatoriu prin refuzul acordării adaosului salarial anual, în lipsa unei justificări obiective, mai ales că criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 constă în creșterea prețului de consum și a inflației față de anul precedent, astfel cum reiese și din expunerea de motive ale actelor normative emise în acest sens.
Este evident că prin soluția dată, față de cele reținute, instanța nu a schimbat sistemul de salarizare al magistraților și nu a depășit astfel atribuțiile puterii judecătorești, ci a acordat despăgubiri față de cele constatate.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, stabilit la articolul 14 că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Referitor la articolul 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine o discriminare în măsura în care se induc distincții între situații analoge și comparabile.
Dreptul instituit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a nu fi discriminare, este încălcat nu doar atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații comparabile, analoge, fără a oferi justificări obiective, rezonabile, ci și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile - cauza Thlimsienos /Greciei.
Prin urmare, ceea ce a acordat instanța de fond nu au fost adăugiri la lege, creare de noi norme pe cale judiciară, ci despăgubiri la care reclamanții sunt îndreptățiți în baza OG nr. 10/2007 și care nu le-au fost acordate, fiind discriminați în raport de celelalte categorii de salariați bugetari, în sensul prevăzut de articolul 2 din OG nr. 137/2000, articolul 16 din Constituția României, articolul 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 1 al acesteia, articolul 25 aliniatul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Raportat la toate considerentele expuse, nefiind aplicabile dispozițiile articolului 304 Cod de procedură civilă, instanța de recurs, în baza articolului 312 aliniatul 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate ambele recursuri, menținând în întregime sentința recurată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
RESPINGE ca nefondate recursurile civile declaratede recurenții pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B sector 5 str. - nr. 17 - prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în O str. - - nr. 2B județul B, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B sector 5 str. - nr. 17, în contradictoriu cu intimații reclamanți, -, -, -, -, toți cu domiciliul procedural ales în O parc nr. 10 județul B și cu intimații pârâți Curtea de APEL ORADEA, Tribunalul Bihor, ambii cu sediul în O parc nr. 10 județul B, împotriva sentinței civile nr. 229/LM/2008 din 29 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică de azi, 19 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
decizie: GM/29.10.2009
Complet fond:,
în 2 ex.: /29.10.2009
24 comunicări:
recurenții pârâți:
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE,cu sediul în B sector 5 str. - nr. 17 - prinDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B,cu sediul în O str. - - nr. 2B județul B,MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR,cu sediul în B sector 5 str. - nr. 17,intimații reclamanți
,-,,,,,,,-,,,,,,-,,,,-, toți cu domiciliul procedural ales în O parc nr. 10 județul Bintimații pârâți
Curtea de APEL ORADEA,Tribunalul Bihor,ambii cu sediul în O parc nr. 10 județul B,Președinte:Galeș MariaJudecători:Galeș Maria, Popa Aurora, Bocșe Elena
