Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 3388/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1213/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.3388/
Ședința publică din data de 14 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții - reclamanți, C (), (), (), împotriva sentinței civile nr.503 din 05 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași Secția Civilă, în dosarul nr- (542/C/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect - drepturi bănești, spor de confidențialitate de 15%.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 07.05.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 14.05.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.503 pronunțată la data de 5 martie 2008 în dosarul nr- (542/C/2008), Tribunalul Călărași - Secția Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții:, C (), (), (), împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții au calificat dreptul pretins ca un drept salarial.
S-a statuat că potrivit art.155 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri iar conform art.157 al.2 din același act normativ, "sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat se stabilește prin lege". Sporul de confidențialitate se supune pe lângă reglementările de mai sus și prevederile art.26 și urm. din Codul muncii.
Orice clauză în cadrul contractului individual de muncă se negociază în condițiile art.20al.1 Codul muncii.
Tribunalul a constatat că în cauză, în contractul individual de muncă al reclamanților nu există clauze de confidențialitate, ceea ce statuează art.78 din Legea nr.567/2004 privește secretul profesional așa cum este el definit de art.196 Cod penal și nu secretul de stat care privește personalul din instituțiile de apărare națională, ordine publică și siguranța națională.
Obligația păstrării secretului de stat este o obligație constituțională a oricărui cetățean.
Acordarea sporului de până la 15% personalului din apărarea națională, ordinea publică, siguranța națională și celelalte categorii prin legi speciale își are o justificare legitimă, acest personal prin natura serviciului contribuie efectiv la păstrarea, apărarea acestor secrete și prevenirea, descoperirea și sancționarea celor ce încalcă aceste obligații fundamentale.
În situația în care munca nu se desfășoară în baza unui contract individual de muncă, clauza de confidențialitate prevăzută de art.26 din Codul muncii este și trebuia prevăzută în actul normativ de salarizare a acelui personal în condițiile art.157 al.2 din Codul muncii.
Faptul că anumite categorii profesionale diferite primesc sau nu sporul de confidențialitate nu constituie discriminare în condițiile nr.137/2000,întrucât nu ne aflăm în situații comparabile, fiecare din categoriile profesionale în discuție având atribuțiuni diferite în ceea ce privește secretul de stat.
S-a apreciat de către tribunal că existența certificatului ORNIS nu dă prin el însuși dreptul posesorului la sporul de confidențialitate, acesta (certificatul ORNIS) se acordă doar celor care prezintă garanțiile moral profesionale și ia cunoștință de asemenea secrete, apărarea lor fiind obligație constituțională și acest certificat nu dă automat dreptul la sporul de confidențialitate.
Chiar dacă art.155 Codul muncii include în salariu și indemnizații, sporuri, ori alte adaosuri, acestea trebuie expres prevăzute de lege în cazul personalului din instituțiile și autoritățile publice.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenții susțin în esență că hotărârea instanței de fond este consecința unei interpretări greșite a dispozițiilor legale aplicabile în materie. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că reclamanții din cauza dedusă judecății fac parte din personalul sistemului justiției, respectiv personal auxiliar de specialitate. Prin prisma îndatoririlor de serviciu le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate conform art.99 lit.d din Legea nr.303/2004, art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, art.9 din Codul deontologic, obligație care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Consideră recurenții, că din analiza activităților concrete pe care le desfășoară în virtutea atribuțiilor de serviciu, prin însăși natura activității desfășurată de aceștia implică administrarea (sau cel puțin contactul) cu informații confidențiale (unele clasificate secret de serviciu) de exemplu date privind arestări, percheziții domiciliare, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire. Drept urmare și personalul auxiliar din justiție, din categoria cărora fac parte și recurenții-reclamanți contribuie efectiv prin natura serviciului la păstrarea și apărarea confidențialității - art.1 din Legea nr.567/2004.
Se impune a se avea în vedere, totodată că sistemul de salarizare este guvernat de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea sau cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. În realitate pentru aprecierea existenței discriminării relevanță are doar criteriul justificativ generator al stimulentului financiar, îndeplinirea obligației de confidențialitate. În consecință, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație, a depunerii unei activități în muncă, cu efectul juridic al exercitării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască același element salarial - sporul de confidențialitate de 15%, în temeiul art.295 alin.2 din Codul muncii și recurenților-reclamanți, raporturile lor juridice de muncă fiind guvernate de Codul muncii, ca angajați ai unei instituții finanțate integral de la bugetul de stat. Apreciază recurenții reclamanți că nu este admisibil să se impună să respecte obligația de confidențialitate, dar totodată să suporte și nesocotirea dreptului lor corelativ, dreptul la plata sporului de confidențialitate. În contextul în care legea impune obligația de confidențialitate tuturor celor care prestează astfel în baza unui raport de muncă consideră recurenții că sunt pe deplin îndreptățiți la plata sporului în discuție, o interpretare contrară în sensul neplății, ca o consecință a nedatorării, fiind de natură să încalce flagrant principii constituționale precum non discriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la un salariu pentru munca prestată.
Prin soluția adoptată de prima instanță se perpetuează discriminarea la care sunt supuși recurenții-reclamanți situație evident nedorită de legiuitor care a prevăzut ca unic criteriu în justificarea obiectivă și rezonabilă pentru acordarea sporului - îndeplinirea obligației de confidențialitate - categoria socio-profesională nefiind resortul, obiectivul și elementul generator, fundamental al stabilirii și acordării sporului salarial în discuție. Împrejurarea că sporul de confidențialitate nu a fost prevăzut prin lege pentru personalul din sistemul justiției reprezintă evident o lacună legislativă la a cărei invocare instanța este oprită conform art.3 Codul civil și art.4 din Legea nr.303/2004. Față de această lacună legislativă, stabilirea cuantumului despăgubirilor la plata cărora apreciază recurenții că sunt îndreptățiți, trebuie realizată prin analogie, în vederea respectării principiului unei juste și integrale despăgubiri.
Pentru a opera o reparație integrală a prejudiciului real suferit de reclamanți prin privarea de acest drept salarial se solicită să se dispună actualizarea sumelor cu indicele de inflație pentru perioada solicitată conform dispozițiilor art.1084 cod civil și art.161 alin.4 Codul muncii. În cauză, se apreciază că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea unor discriminări.
Nelegal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor întrucât deși nu există raporturi de muncă între recurenții-reclamanți și acest pârât, Ministerul Economiei și Finanțelor este instituția care în baza Legii nr.500/2002 răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare bugetară, astfel încât acest pârât trebuia să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale solicitate.
Se conchide, în finalul recursului declarat că instanța de de control judiciarse impune să acorde sporul în discuție și din perspectiv art.23 pct.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.4 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strassbourg - 3.05.1996 ratificată de România prin Legea nr.74/1999, art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Prealabil, Curtea, din oficiu raportat la prevederile art.305 alin.2 Cod pr.civilă și art.166 Codul muncii, a pus în discuție ca motiv de ordine publică excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile salariale aferente perioadei anterioare datei de 29.04.2004, ținând seama că art.166 alin.1 din Codul muncii statuează că acțiunea cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. Aplicând în speță aceste prevederi legale rezultă că orice pretenții cu salarial pot fi formulate în cadrul unui termen de cel mult 3 ani de la momentul când s-a născut dreptul la încasarea lor, ceea ce înseamnă că prin hotărârile judecătorești pronunțate în această materie pot fi acordate drepturi salariale cuvenite pentru un interval de maxim 3 ani anterior datei formulării acțiunii.
Examinând sentința civilă atacată pe fondul dreptului dedus judecății, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin Decizia nr.46 din 15 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr.27/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secțiile Unite "s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul deontologic al magistraților și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea modificată și completată, raportat la art.9 din Codul deontologic al acestora ce constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
Cum, această decizie este obligatorie pentru instanțe, conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă și cum autorii acțiunii au calitatea de personal auxiliar de specialitate, înseamnă că li se cuvine recunoașterea dreptului la plata sporului de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, nelegal statuând prima instanță pe acest aspect.
Pentru acoperirea prejudiciului suferit de recurenții-reclamanți, Curtea consideră întemeiată și solicitarea acestora de acordare a drepturilor salariale actualizate cu indicele de inflație față de dispozițiile art.269 raportat la art.295 alin.1 Codul muncii. Actualizarea sumelor de bani, în funcție de indicele de inflație se cuvine persoanelor prejudiciate, pentru a se asigura o reparare integrală a prejudiciului cauzat prin neplata sumelor de bani datorate, cu atât mai mult cu cât aceste sume sunt drepturi bănești cuvenite din raporturi de muncă. A nu ține seama de devalorizarea monedei naționale ar însemna crearea unui nou prejudiciu, fiind cunoscut că moneda națională s-a depreciat în acest interval de timp.
De asemenea, în baza art.1 alin.2 din Decretul nr.92/1976, Curtea va obliga pârâtul Tribunalul Călărași să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale fiecărui reclamant cu privire la sporul acordat prin prezenta hotărâre.
Raportat la prevederile art.20 din Legea nr.500/2002, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor acordă anual ordonatorului principal de credite, Ministerul Justiției fonduri bănești pentru salarizarea judecătorilor, având obligația de a asigura pârâtului Ministerul Justiției sumele necesare acoperirii salariilor, neavând relevanță sub acest aspect că nu există raporturi de muncă între reclamanți și acest pârât.
De asemenea, aceste sume sunt transferate de la fiecare tribunal prin intermediul direcțiilor județene de finanțe publice.
Nu se justifică însă acordarea sporului salarial și pentru viitor, legală fiind soluția primei instanțe pe acest aspect. Se va avea în vedere în acest sens că ulterior momentului promovării prezentei decizii obiectul cererii de chemare în judecată nu este reprezentat de o creanță certă, lichidă, exigibilă și totodată că situația în speța dedusă judecății nu este similară celei privind plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, acordat prin Decizia nr.XXI din 10.03.2008, întrucât dispozitivul și considerentele Deciziei nr.XXI din 10.03.2008 stipulează expres că "au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice".
Numai că pentru sporul în discuție dispozitivul Deciziei nr.46/15 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nu stipulează acordarea și în continuare, cu atât mai mult cu cât pretențiile reclamanților nu își au izvorul ca în precedenta decizie într-un act normativ, despre care Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că este în vigoare, în ciuda unor abrogări succesive, considerate însă inaplicabile, datorită neregularității modului în care au fost adoptate. Dimpotrivă, în speța dedusă judecății pretențiile reclamanților izvorăsc din discriminarea în raport cu alte categorii socio-profesionale, constatată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secțiile Unite și nu dintr-un act normativ despre care instanța supremă a decis că este în vigoare în ciuda mai multor abrogări succesive.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge ca prescrise pretențiile anterioare datei de 29.08.2004; va admite în parte acțiunea și va obliga pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București la plata drepturilor bănești reprezentând spor de confidențialitate de 15% calculate la indemnizația brută lunară începând cu 29.08.2004 până la data pronunțării prezentei decizii, actualizate cu indicele de inflație de la data introducerii acțiunii până la data plății efective a debitului. - obliga pârâtul Tribunalul București să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților. - obliga pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor sus menționate; va respinge ca neîntemeiate celelalte pretenții deduse judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții - reclamanți, C (), (), (), împotriva sentinței civile nr.503 din 05 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași Secția Civilă, în dosarul nr- (542/C/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.
Modifică în parte sentința atacată.
Respinge ca prescrise pretențiile anterioare datei de 29.08.2004.
Admite în parte acțiunea.
Obligă pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București la plata drepturilor bănești reprezentând spor de confidențialitate de 15% calculate la indemnizația brută lunară începând cu 29.08.2004 până la data pronunțării prezentei decizii, actualizate cu indicele de inflație de la data introducerii acțiunii până la data plății efective a debitului.
Obligă pârâtul Tribunalul București să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Obligă pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor sus menționate.
Respinge ca neîntemeiate celelalte pretenții deduse judecății.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi,14.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./05.06.2009
Jud.fond: Tr.;
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
