Speta Legea 10/2001. Decizia 539/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1934/2009)
Completul 6
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 539
Ședința publică de la 29.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan
GREFIER - I -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1007 din 06.07.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și
are ca obiect - Legea nr. 10/2001.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 22.10.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 29.10.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 19.11.2008 reclamanții și au chemat în judecată pârâtul Municipiul B prin Primar General, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții, conform procedurii instituite de Legea 10/2001, privind notificarea nr.992/09.07.2001, prin care s-a solicitat plata despăgubirilor la valoarea de circulație a imobilului teren în suprafață de 290 mp și construcție, situat în B,-, sector 2 iar în subsidiar, analizarea cererii pe fondul ei, conform solicitării din notificare, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că sunt unicii moștenitori ai defuncților și, aceștia dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1349/1940.
Au menționat reclamanții că acest imobil a aparținut autorilor lor până în anul 1989, când a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 112/26.04.1989, în vederea construirii unui bloc de locuințe, dar acest scop nu a fost îndeplinit. În urma exproprierii nu au primit nici o despăgubire. Apreciind că sunt îndreptățiți în temeiul Legii nr. 10/2001 să primească despăgubiri, au formulat notificare prin care au solicitat despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului expropriat, însă notificarea nu a fost soluționată până în prezent de Primăria municipiului B, deși au depus toate actele doveditoare.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001 și art.1073 și 1077 Cod civil.
La data de 9.02.2009, reclamanții au depus o precizare a acțiunii, în care au arătat că solicită soluționarea pe fond a notificării nr.992/2001, nefiind vorba despre o obligație de a face, respectiv de a obliga pârâtul la emiterea unei dispoziții.
Prin sentința civilă nr.1007/6.07.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis acțiunea precizată, a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr.247/2005 pentru imobilul situat în B,-, sector 2, compus din 290. teren, imposibil de restituit în natură, identificat conform raportului de expertiză nr.4824/7.05.2009 efectuat de expert tehnic și construcție demolată cu următoarele caracteristici: 331,93 - suprafață construită, 271,88. - suprafață utilă și 25 - împrejmuiri și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 1003 lei cheltuieli de judecată.
Cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii 10/2001 pentru imobilul sus-menționat, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut această dovadă, în condițiile art.3 alin.1.a și art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001 coroborată cu art.23 și 24 din Legea 10/2001 și art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii 10/2001, dovedind așadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului menționat a numiților și, cât și calitatea de succesori ai acestuia.
Astfel, din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1349/1940 transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. 2808/1940 coroborat cu tabelul anexă al Decretului de expropriere, poziția 122 și cu situația juridica a imobilului, istoricul de adresă poștală și istoricul de rol fiscal, tribunalul a reținut că, în mod evident, autorii și au fost proprietarii imobilului ce face obiectul prezentei cauze, compus din teren în suprafață de 290 mp și construcție.
Acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr.112/1989, construcția fiind demolată, fără a fi plătite despăgubiri.
Conform certificatelor de moștenitor nr. 432/1976, 474/10.04.1984 și 526/18.03.1993 coroborate cu declarațiile autentificate sub nr.241; 239, 240, 236, 238, 237/10.02.2006 de BNP, moștenitorii autorilor și sunt reclamanții din prezenta cauză.
Privitor la modalitatea de soluționare pe fond a notificării tribunalul a precizat că are în vedere că Legea 10/2001 care stabilește principiul restituirii în natură, dar și excepțiile de la acest principiu.
Analizând raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză și care nu a fost contestat, tribunalul a constatat că expertul a identificat terenul în suprafață de 290 mp, reținând că, în prezent: 87, 60 mp din această suprafață este înglobată în cuprinsul aleii carosabile de acces, 11, 10 mp este înglobată în cuprinsul trotuarelor pietonaIe de acces, 34,20 mp a fost înglobată în spațiile verzi din jurul blocului nr. 51, iar 157,10 mp este ocupată de garaje ale locatarilor. Aceeași situație rezultă și din schița anexă nr.1 Ia raportul de expertiză.
În consecință, constatând că amplasamentul terenului ce a aparținut autorilor reclamanților se află în prezent în zona perimetrată de blocurile 51 și 53 de pe- și 5 și calea publică, că suprafața revendicată este ocupată și destinată cu preponderență servituților de circulație auto și pietonaIă, iar spațiul afectat de construcția garajelor nu poate fi considerat liber, fiind în orice caz necesar dotărilor tehnico-edilitare (inclusiv parcări între blocuri), aspect acceptat de reclamanți, așa cum a rezultat din concluziile orale ale acestora, tribunalul a stabilit ca pentru suprafața de 290 mp teren, imposibil de restituit în natură, deoarece este afectată de elemente de sistematizare de interes public, urmează să se stabilească dreptul la măsuri reparatorii în echivalent prin despăgubiri bănești.
În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru construcția demolată, tribunalul a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent lei prin acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția demolată cu următoarele caracteristici: 331,93 - suprafață construită, 271,88 mp - suprafață utilă și 25 - împrejmuiri, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a avut în vedere faptul că la data soluționării acestei cauze era în vigoare Legea nr.247/2005 și că la data intrării în vigoare a acestui act normativ nu exista o dispoziție sau o decizie privind consemnarea unei sume care urmează a se acorda ca despăgubire, conform art.16 din titlul VII Legea nr. 247/2005,pentru imobilul construcție în litigiu și pentru terenul imposibil de restituit în natură. Ca urmare, tribunalul a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiri la despăgubiri, ce vor fi însă stabilite conform prevederilor titlului VII din Legea nr.247/2005, care prevăd o procedură specială pentru stabilirea valorii de piață a imobilului în litigiu, tribunalul neputând acorda o valoare concretă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul MUNICIPIUL B prin Primarul General, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Apelantul a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamanților și a constatat dreptul acestora la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr.247/2005, referitor la imobilul situat în B,-, sector 2, compus din teren în suprafață de 290. și construcție demolată întrucât, potrivit art.23 alin.1 și 2, termenul de soluționare a cererii este un termen de recomandare, iar depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
De asemenea, apelantul a arătat că potrivit art. 22 din Legea nr. 22 Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu acte. Numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată, apelantul a susținut că tribunalul în mod greșit a dispus obligarea sa, având în vedere că la baza obligației de restituire a acestora stă culpa procesuală a părții, or, în cazul de față nu se poate reține culpa pârâtului.
În calea de atac a apelului intimații nu au formulat întâmpinare și nu s-au administrat probe noi.
Curtea, analizând apelul prin prisma criticilor formulate de către apelant constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001 republicată (art. 23 înainte de republicare), în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23 (art.22 înainte republicare), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.
Cu referire la dispozițiile legale sus-enunțate, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin nr.HG250/2007, prevăd la pct. 25.1 că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În continuarea explicitării se arată că în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta a înțeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În aplicarea acestei a doua date de referință - data depunerii actelor doveditoare - se precizează că termenul pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățit, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățiteîn intervalul de 60 zilefaptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Totodată, în cuprinsul aceluiași articol din Normele metodologice sus-citate, se menționează că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este însă necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptățită nu posedă actele solicitate, având semnificația prorogării termenului de 60 zile pentru soluționarea notificării, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la depunerea actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptățită.
În cauza de față, Curtea constată că reclamanții au depus odată cu notificarea nr. 992/09.07.2001 acte doveditoare de care au înțeles să se prevaleze în soluționarea acesteia, respectiv actul de vânzare cumpărare, certificate de moștenitori și raport de expertiză.
Prin încheierea de ședință din data de 15.12.2008, instanța de fond a dispus comunicarea, în copie, a actelor din dosarul administrativ nr. 7278/2001, format ca urmare a notificării reclamanților.
Pârâta, a răspuns solicitării instanței prin adresa nr. 534/43904/03.02.2009, în conținutul căruia se menționează că pentru soluționarea notificării reclamanților dosarul administrativ mai trebuie completat cu acte, respectiv situația juridică a imobilului în litigiu și relații privind încasarea despăgubirilor, în original, precum și declarații de notorietate, în copii legalizate.
Curtea verificând actele dosarului administrativ format în urma notificării reclamanților constată că acesta cuprinde adresa nr. /13.01.2006 emisă de SC SA prin care se face cunoscut faptul că imobilul în litigiu, format din construcție în suprafață de 271,88 mp. și teren în suprafață de 394 mp. a fost expropriat și demolat în baza Decretului nr. 112/1989, de la fostul proprietar, precum și faptul că nu au fost plătite despăgubiri. De asemenea, la dosarul administrativ se află atașate declarațiile de notorietate autentificate sub nr. 236, 237, 238, 239, 240, 241 din data de 10 februarie 2006 de către BNP.
Curtea reține că reclamanții au depus, cu adresa nr. 8811/10 martie 2003, la sediul unității deținătoare o serie de acte menționate în cuprinsul acestei adrese, respectiv istoric de rol fiscal, în original, actul de vânzare - cumpărare, în copie legalizată, certificate de moștenitor nr. 432/1976, 474/1984, 526/1993, planul casei, raport de expertiză, situație juridică, situație urbanistică, situație investiții, certificat de căsătorie, acte care se regăsesc în dosarul administrativ.
Din actele dosarului nu rezultă că unitatea notificată a comunicat reclamanților necesitatea completării documentației cu situația juridică și a despăgubirilor, în original, și declarații de notorietate, în copii legalizate, astfel cum s-a făcut cunoscut instanței prin adresa nr. 534/43904/03.02.2009. Așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile pct.25.1 alin.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 prevăd că prorogarea termenului legal de îndeplinire a obligației de soluționare a notificării poate opera în cazul în careîn intervalul de 60 de zileunitatea deținătoarecomunică în scrisceleilalte părți faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, or, în speța de față nu rezultă că între apelant și reclamanți s-a purtat o asemenea corespondență.
Prin urmare, termenul prevăzut de art.25 din Legea nr.10/2001, republicată nu a fost respectat de apelant, care de altfel nici până în prezent nu a răspuns notificării reclamanților.
Potrivit Deciziei date în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul d e procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Ca urmare, prin raportare la decizia în interesul legii sus-citate, Curtea apreciază că nu se poate imputa instanței de fond faptul că în stabilirea obligației pârâtului de a răspunde notificării ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001, republicată.
Susținerea apelantului în sensul că termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr.10/2001, republicată, este un simplu termen de recomandare, așa încât depășirea lui nu putea atrage decât obligarea la despăgubiri a unității deținătoare nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: "în termen de 60 zile - unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe -".
A admite că termenul de soluționare a notificării este un termen de recomandare, ar însemna în plus să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare durata soluționării notificărilor, putându-se astfel ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții au atașat la notificare actul de proprietate cu care au înțeles să facă dovada proprietății asupra imobilului în litigiu, precum și acte de stare civilă, certificate de moștenitor și declarații de notorietate, astfel că susținerea apelantului, prin raportare la dispozițiile art. 23 din Legea 10/2001 republicată, este nefondată. Mai mult, rt.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, moment din care creditorul poate cere îndeplinirea ei.
Curtea, față de considerațiile expuse mai sus, reținând culpa apelantei-pârâte în nesoluționarea notificării până la această dată, apreciază corectă aplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă în baza cărora a fost obligată apelanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de expertiză, potrivit chitanței CEC atașată la fila 222 dosar fond.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1007/06.07.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, domiciliată în B,-,.2,.2,.4,.20, sector 6, și, domiciliat în B,-,.3.1,.1,.1,.1, sector 6.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 29 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
MARI - - -
GREFIER
I -
Red.
Tehnored.
5 ex/24.11.2009
- Secția a IV-a -
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Ionelia Drăgan
