Uzucapiune. Decizia 347/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR.347/2010-R
Ședința publică din 18 februarie 2010
PREȘEDINTE: Moșincat Eugenia JUDECĂTOR 2: Stan Aurelia Lenuța
- - - - - JUDECĂTOR 3: Trif
- - - judecător
- - grefier
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestator MUNICIPIUL O PRIN PRIMAR, cu sediul în O, nr.1, județul B, în contradictoriu cu intimații, -toți domiciliați în O,-- 5,.1,.3, județul B, CONSILIUL LOCAL-ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ O -cu sediul în O, nr.1, județul B, cu sediul în O,-, județul B, împotriva deciziei civile nr. 1347/R din 27 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în cauză, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că, contestația în anulare este scutită de la plata taxei de timbru, precum și faptul că, s-a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 18.02.2010 întâmpinare de către intimatul Consiliul Local al Municipiului O-Administrația Imobiliară, constatându-se că se solicită judecarea cauze și în lipsă, după care:
CURTEA D APEL
DELIBERÂND:
Asupra contestației în anulare de față, instanța constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.1347/R din 27 octombrie 2009, Curtea de Apel Oradeaa admis ca fondat recursul civil introdus de recurenții reclamanți, și, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL O PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL - ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ O, împotriva deciziei civile nr.82 din 13 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care a modificat-o, a admis apelurile reclamanților și a schimbat în tot sentința civilă 5784 din 26.IX.2008 pronunțată de Judecătoria Oradea în sensul că:
A admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâți MUNICIPIUL O PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL - ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ O, astfel cum a fost precizată și în consecință:
A dispus dezmembrarea imobilului nr. top. 521 din CF. nr. 2 în nr. top. 521/1 în suprafață de 5000. și 321/2 în suprafață de 30.020 mp. conform schiței întocmite de expert care face parte integrantă din prezentul dispozitiv.
A stabilit dreptul de proprietate cu titlu uzucapiune asupra imobilului 521/1, din CF. 2 în favoarea defunctului.
A dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea defunctului.
A constatat că masa succesorală rămasă după defunctul se compune din imobilul nr. top. 521/1 din CF. 2.
A stabilit că vocație succesorală la masa succesorală rămasă după defunct au reclamanții astfel:
- și în părți egale asupra cotei de părți în calitate de fii.
- reclamanta în cotă de parte, în calitate de soție supraviețuitoare.
A dispus predarea succesiunii și întabularea dreptului de proprietate al reclamanților, cu titlu succesiune legală.
A obligat partea intimată municipiul O să plătească părților recurente reclamante suma de 7047 lei cheltuieli de judecată în toate instanțele.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs constatat următoarele:
Starea de fapt, în esență, este următoarea: prin Hotărârea Comisiei Județene B de Aplicare a Legii 18/1991 nr.95/1991 s-a dispus constituirea dreptului de proprietate în favoarea defunctului asupra unei suprafețe de o,50 ha. sens în care acesta a fost pus în posesie asupra imobilului respectiv, posesie pe care o exercită și în prezent pașnic și netulburat așa cum rezultă din depozițiile martorilor audiați la fond, acest aspect nefiind contestat de pârâți.
Aceasta fiind starea de fapt, instanța de recurs urmează să stabilească în primul rând care este legea privind prescripția achizitivă aplicabilă în speță.
Instanțele de fond și apel au reținut că aplicabile în speță sunt dispozițiile Legii 115/1938 sub imperiul căreia a început posesia defunctului și au motivat că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție 86/2007 în interesul legii, s-a statuat că pentru posesiile începute sub imperiul acelui act normativ și după intrarea în vigoare a Legii 7/1996, stabilirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este guvernată de dispozițiile legii vechi.
Aceste rețineri ale instanțelor de fond și apel, s-au apreciat a fi nelegale, de către instanța de recurs.
Este adevărat că prin Decizia în interesul legii 86/2007 s-a statuat în sensul reținut de instanțe, dar această decizie nu este aplicabilă în speță.
Legea 7/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial din 13 martie 1996 ș potrivit Constituției de la acea dată, a intrat în vigoare odată cu publicarea în Monitorul Oficial. Legea 7/1996 a abrogat dispozițiile art. 27 și 28 din Legea nr.115/1938, uzucapiunile începute după intrarea acesteia în vigoare urmând să fie reglementate potrivit dispozițiile Codului civil.
Art. 60 din Legea 7/1996 în forma inițială stipula că acțiunile aflate pe rol la data promulgării legii, întemeiate pe dispozițiile art. 27 și 28 din Legea nr.115/1938 se judecă potrivit dispozițiilor vechii legi. a contrario cererile în uzucapiune promovate după apariția Legii 7/1996 se judecă potrivit dispozițiilor noii legi.
Acest articol a fost abrogat și în scopul unificării practicii judiciare, Înalta Curtea pronunțat decizia în interesul legii invocată, decizie care nu poate fi interpretată așa cum au făcut instanțele de fond și de apel. Astfel, Curtea a apreciat că, cele două instanțe au reținut că și uzucapiunile începute după apariția Legii 7/1996 sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, constatând astfel că Legea 7/1996 nu este în vigoare, apreciere nu numai greșită dar și discriminatorie față de împrejurarea că dispozițiile Codului civil privind prescripția achizitivă de lungă durată sunt mult mai favorabile posesorului, raportat la dispozițiile mult mai restrictive prevăzute de art. 27 și 28 din Legea 115/1938.
Interpretarea dată de instanța de fond și apel succesiunii legilor în timp privind uzucapiunea ar însemna că, dispozițiile legii vechi se vor aplica până când se vor finaliza lucrările de cadastru general, adică pe o perioadă de timp nedefinită în viitor, fiind lesne de prevăzut că finalizarea acestor lucrări nu va avea loc decât într-un viitor foarte îndepărtat. Aceasta ar echivala cu continuarea aplicării unui regim juridic diferențiat, privind uzucapiunea, în funcție de regiunea în care locuiesc cei care o invocă, precum și perpetuarea discriminării aplicate cetățenilor români din zonele în care au existat cărți funciare și unde prin simpla posesie fără îndeplinirea altor condiții nu se poate stabili drept de proprietate cu titlu uzucapiune, așa cum stipulează Codul civil.
Așa fiind, instanța de recurs a apreciat că sunt greșite reținerile instanțelor potrivit cărora Legea 7/1996 și Codul civil nu se aplică în speță, cât timp așa cum am arătat mai sus, Legea 7/1996 este în vigoare de la data de 13 martie 1996, instanțele făcând confuzie între intrarea în vigoare a unei legi și abrogarea legii vechi. Astfel, art. 58 din Legea 7/1996 stipulează că în regiunile cu carte funciară înscrierile cu privire la imobile vor continua să fie făcute în aceste cărți funciare, cu respectarea dispozițiilor legii noi. Prin urmare, pentru acest motiv prin art. 69 din Legea 7/1996 s-a statuat că abrogarea Legii 115/1938 va avea loc doar după finalizarea lucrărilor de cadastru general și a registrelor de publicitate imobiliară pentru fiecare unitate administrativ teritorială, pentru teritoriul respectiv.
Este cert că posesia defunctului a început sub imperiul Legii 115/1938 dar în situația în care se succed mai multe legi care reglementează uzucapiunea, este la latitudinea celui ce o invocă să-și întemeieze cererea pe oricare din textele legale succesive. Condiția este că posesia se consideră începută sub imperiul legii invocate și raportat la aceste dispoziții legale se apreciază dacă cererea privind stabilirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, este fondată
Concluzionând s-a reținut de instanța de recurs că în speță sunt aplicabile dispozițiile Codului civil privind uzucapiunea de scurtă durată, art. 1895, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea.
Instanța de apel în mod greșit a reținut că în speță nu sunt îndeplinite cerințele textului de lege invocat, cu motivarea că Hotărârea Comisiei Județene de Aplicare a Legii 18/1991 nu este just titlu, deoarece nu este un act translativ de proprietate, iar posesia exercitată de defunct nu a fost de bună credință deoarece adeverința dată acestuia a fost invalidată.
Curtea a apreciat că în speță, sunt îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 1895 Cod civil.
Astfel, Hotărârea Comisiei Județene de Aplicare Legii 18/1991 este just titlu în înțelesul textului de lege invocat, justul titlu însemnând că imobilul ajunge în posesia reclamantului în temeiul unui titlu valabil, legal și întemeiat. Ori, Comisia Județeană de Aplicare a Legii 18/1991 este o autoritate administrativă constituită în cadrul Consiliului Județean printre a cărei atribuții se află și constituirea dreptului de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite potrivit dispozițiilor Legii fondului funciar.
Prin urmare în baza acestui titlu s-a operat în mod legal transferul posesiei de la unitatea administrativ teritorială la defunct.
titlu invocat în prezenta speță nu provine de la proprietar, dacă ar fi provenit de la acesta defunctul și-ar fi putut înscrie dreptul de proprietate iar acțiunea de față ar fi fost fără obiect.
Pe de altă parte, justul titlu chiar anulat, poate fi invocat în cazul unei cereri în uzucapiune întemeiate pe art. 1895 Cod civil, motiv pentru care este nerelevantă anularea adeverinței în anul 2003 de către Comisia Județeană de aplicare a Legii 18/1991. De altfel, nu s-a dovedit că defunctului i s-ar fi comunicat Hotărârea Comisiei Județene de anulare a titlului său.
În concluzie, chiar dacă pe parcursul posesiei de 10 ani (acesta fiind termenul în speță și nu 20 de ani cum greșit a reținut instanța de apel) posesorul ar deveni de rea credință acest aspect este nerelevant, buna credință a posesorului apreciindu-se doar raportat la momentul la care, în baza justului titlu, a început exercitarea posesiei.
În speță, defunctul a lucrat peste 20 de ani în ferma legumicolă și în zootehnie în cadrul CAP. O, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și astfel este îndreptățit la constituirea dreptului de proprietate potrivit art. 18 din Legea 18/1991, care stipulează că persoanele care au lucrat în orice mod în cooperativă în ultimii 3 ani, li se constituie dreptul de proprietate asupra suprafeței de 0,5 ha. "în orice mod", înseamnă că i se cuvine constituirea dreptului de proprietate defunctului, chiar dacă acesta a fost ziler în ferma legumicolă așa cum susține intimata.
Așa fiind, în anul 1992 când a fost pus în posesie și i s-a emis adeverință de punere în posesie în baza Hotărârii Comisiei Județene de Aplicare a Legii 18/1991, defunctul era de bună credință, această bună credință existând și la data începerii posesiei sub imperiul Codului civil, 13 martie 1996 data intrării în vigoare a Legii 7/1996. Ar fi fost defunctul de rea credință în ipoteza în care adeverința de punere în posesie i-ar fost anulată la data când a început posesia sub imperiul legii noi, iar defunctul ar fi cunoscut că titlul său a fost anulat.
Cum și în prezent imobilul este în posesia reclamanților, în calitate de urmași ai defunctului (acest aspect nici nu este contestat de pârâți), Curtea apreciază că sunt îndeplinite condițiile stipulate de art. 1895 Cod civil, acțiunea fiind fondată, termenul de 10 ani stipulat de textul de lege invocat, împlinindu-se în 2006.
Susținerile intimatului potrivit cărora pentru suprafața de teren din litigiu s-ar fi emis titluri de proprietate altor persoane sunt nedovedite, iar pe de altă parte, instanța de recurs mai reținut că, emiterea de titluri de proprietate în beneficiul altor persoane asupra unui teren aflat în posesia necontestată a reclamanților, ar fi un abuz din partea administrației și celor abilitați să emită titlu de proprietate.
Curtea a apreciat că în speță sunt incidente și dispozițiile din Convenție la care recurenții au făcut referire. Astfel, față de împrejurarea că practica instanțelor din raza Curții de Apel în materia constituirii dreptului de proprietate a fost neconstantă, coroborat cu aspectul notoriu că autoritățile administrative au emis titlu de constituire a dreptului de proprietate după 1991 și cu împrejurarea că imobilul este în posesia reclamanților de circa 17 ani, aceștia au speranță legitimă în reglementarea regimului juridic al imobilului pe care îl dețin, într-un mod favorabil reclamanților.
Această speranță legitimă, potrivit practicii constante a CEDO. este un bun în înțelesul Convenției, iar lipsirea reclamanților de acesta ar echivala cu o încălcare a art. 1 Protocolul I coroborat cu art.14 din Convenție cât timp așa cum am arătat mai sus unor persoane aflate în situații similare cu ale defunctului li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii 18/1991. În acest sens este și cauza Driha c/a România în care Statul Român a fost condamnat la despăgubiri în favoarea petentului, reținându-se că acestuia i s-a respins în instanță o cerere fondată, iar altor persoane, aflate în situații similare, li s-au admis cererile, Curtea Europeană reținând, în speță, încălcarea coroborată a textelor din Convenție mai sus arătate, cât timp pentru tratamentul apreciat ca discriminatoriu aplicat cetățeanului Driha, raportat la alte situații comparabile, nu au existat justificări obiective și rezonabile.
Nici în prezenta cauză nu există justificări obiective și rezonabile pentru a nu se stabili dreptul de proprietate în favoarea reclamanților, cât timp așa cum am arătat mai sus, unor persoane aflate în situații comparabile li s-a transmis în proprietate terenuri în temeiul Legii 18/1991, prin constituire, atât prin hotărâri ale comisiilor de aplicare a Legii 18/1991 cât și prin hotărâri judecătorești.
Pentru toate aceste considerente, instanța de recurs a constatat că acțiunea reclamanților este fondată și a admis-o ca atare.
Capetele de cerere subsidiare privind dezbaterea succesiunii după defunct, au fost de asemenea admise în temeiul art. 659 și următoarele Cod civil, reclamanții fiind succesori legali ai defunctului.
Așa fiind, în baza art. 312 cu referire la art. 316 și art. 296 Cod procedură civilă, recursul a fost admis, hotărârile pronunțate fiind rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor Legii 115/1938, motiv de modificare a acestora în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a modificat decizia instanței de apel, a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința de fond, fiind admisă acțiunea cum a fost precizată.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, au fost obligați pârâții aflați în culpă procesuală la plata sumei de 7047 lei cheltuieli de judecată în toate instanțele, reprezentând taxe de timbru și onorariu avocat.
Împotriva acestei decizii a introdus contestație în anulare Primăria O, solicitând admiterea contestației și desființarea deciziei, invocând următoarele motive:
-deși în cauză a fost parte și Consiliul Local O-Administrația Imobiliară O, se impunea ca, prin dispozitivul hotărârii, instanța să oblige și această instituție la plata cheltuielilor de judecată către recurenți;
-Administrația Imobiliară O este o instituție cu personalitate juridică proprie, distinctă de ca a contestatoarei, având calitate de intimat, ca atare se impunea și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, nu doar a contestatoarei;
-recurenții au susținut că posesia utilă exercitată de antecesorul lor a început în anul 1942,sub imperiul Decretului Lege nr.115/1938 și s-a împlinit după intrarea în vigoare a Legii nr.7/1996, ca atare acțiunea în uzucapiune era guvernată de dispozițiile legii vechi, având în vedere Decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii nr.86/2007.
În drept sunt invocate dispozițiile art.318 și 319 Cod procedură civilă.
Intimatul Consiliul Local al Municipiului O-Administrația Imobiliară O, prin întâmpinarea depusă la dosar, și-a comunicat poziția de opunere față de solicitarea Municipiului O, de a dispune obligarea instituției la plata în solidar a cheltuielilor de judecată, raportat la obiectul cauzei reprezentând stabilirea dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra unui imobil care face obiectul Legii nr.18/1991 a fondului funciar. Precizează că, chiar dacă instituția are personalitate juridică distinctă, care are în administrare fondul imobiliar de pe raza municipiului O, acesta nu include terenurile care fac obiectul Legii nr.18/1991 și care se află la dispoziția comisiei constituite la nivel de municipiu, în acest sens, potrivit prevederilor legale.
Ceilalți intimați, deși legal citați, nu s-au prezentat și nici nu și-au comunicat poziția în cauză față de contestația formulată.
Examinând contestația în anulare prin prisma motivelor formulate cât și din oficiu, instanța constată următoarele:
Pentru a putea fi admisă o contestație în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură, eroarea trebuind să aibă legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs.
Prin intermediul contestației în anulare dedusă judecății, partea contestatoare tinde a obține modificarea soluției pronunțate în recurs, invocând ca temei dispozițiile art.318 din Codul d e procedură civilă, însă aduce în discuție, în sprijinul contestației sale, pretinse erori care însă echivalează cu greșeli de judecată, or, este îndeobște cunoscut că dispozițiile legale precitate cu în vedere erori de fapt, involuntare, de ordin formal, care au determinat o soluție greșită, iar nu greșeli de judecată.
Este de observat că, în speță, contestatoarea își exprimă nemulțumirea în ceea ce privește dispoziția referitoare la partea căreia îi incumbă obligația de plată a cheltuielilor de judecată, situație care însă nu este remediabilă prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, nefiind posibil ca pe această cale aceeași instanță să cerceteze dacă modul de aplicare a prevederilor art.274 din Codul d e procedură civilă a fost greșit sau corect.
De asemenea, în condițiile în care greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de judecată, nu poate forma obiectul contestației în anulare specială nici motivul axat pe modul în care instanța de recurs a înțeles să aplice dispozițiile legale privitoare la prescripția achizitivă, modul de aplicare a legii civile în timp neputându-se constitui într-un motiv a atrage retractarea de către aceeași instanță a propriei sale hotărâri.
Față de considerentele ce preced, instanța urmează a respinge ca neântemeiată contestația în anulare, constatându-se că părțile intimate nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondată contestația în anulare declarată de contestatorul MUNICIPIUL O PRIN PRIMAR, cu sediul în O, nr.1, județul B, în contradictoriu cu intimații, -toți domiciliați în O,-- 5,.1,.3, județul B, CONSILIUL LOCAL-ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ O -cu sediul în O, nr.1, județul B, cu sediul în O,-, județul B, împotriva deciziei civile nr. 1347/R din 27 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red.concept decizie -
Data:22.02.2010
Jud.recurs R El./ /
Dact.
Data:26.02.2010
7 ex.
5 com.
Data:
Președinte:Moșincat EugeniaJudecători:Moșincat Eugenia, Stan Aurelia Lenuța, Trif
