Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 269/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROM ÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
Complet specializat de familie și minori
DECIZIA CIVILĂ NR.269
Ședința publică din 11 martie 2008
PREȘEDINTE: Daniela Calai
JUDECĂTOR 2: Erica Nistor
JUDECĂTOR 3: Maria Lăpădat
GREFIER: - -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr.871/26.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul, având ca obiect partaj bunuri comune.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința public din data de 4 martie 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța a amânat pronunțarea la data de azi, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.871/26.10.2007 pronunțată în dosar nr- Tribunalul Timișa admis apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.99/07.02.2007 pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța astfel tribunalul a reținut în esență că prin sentința civilă nr.99 din 7.02.2007 Judecătoria Timișoaraa admis excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă 1552/2004 pronunțată în dosar nr.1340/2004 și în consecință a respins acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei, respingând ca nedovedită cererea privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Judecătoria a reținut că din cuprinsul sentinței civile nr.1552/29.10.2004 rezultă că la 3.09.2004 reclamantul a chemat în judecată pe pârâta solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se constate calitatea de bun comun a imobilului înscris în CF nr.14104 Sânnicolau M nr.top 2267-2270/b/2/2/c/III și în consecință să se constate nevalabilitatea înscrierii în CF în care pârâta este înscrisă ca unic proprietar.
Prin sentința civilă menționată, judecătoria a respins ca inadmisibilă acțiunea cu motivarea că instanțele române nu sunt competente din punct de vedere material să soluționeze cauzele având ca obiect partaj bunuri comune ale soților în urma divorțului în cazul unor elemente de extraneitate raportat la art.20, 22, art. 148-151 din Legea 105/1992 și că sunt incidente dispozițiile legii italiene privind regimul separației de bunuri ales de părți la încheiere căsătoriei.
Prin acțiunea de față s-a solicitat de către reclamant să se constate că a dobândit bunul în timpul căsătoriei și să se dispună partajarea acestuia.
Prima instanță a apreciat că în raport de dispozițiile art.1201 Cod civil, există autoritate de lucru judecat întrucât prezenta acțiune este întemeiată pe aceeași cauză, respectiv pretenția reclamantului de a aduce imobilul la masa bunurilor comune, cu același obiect, respectiv constatarea calității de bun comun și se judecă între aceleași părți.
Prin apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.99/7.02.2007 a Judecătoriei Sânnicolau M s-a solicitat admiterea apelului desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanțe cu motivarea că prezenta cauză are ca obiect constatarea calității de bun comun și partajul, iar în dosar nr.1340/2004 cererea sa a avut ca obiect rectificarea CF iar referirile la prevederile Legii nr.105/1992 nu pot avea efect asupra autorității de lucru judecat întrucât ele nu explică dispozitivul hotărârii și nu se reflectă în acesta.
Arată că se bucură de lucru judecat doar hotărârea prin care s-a dezlegat fondul în urma dezbaterilor contradictorii și că în sentința civilă nr.1552/2004 partea din considerente care ar intra în autoritatea de lucrul judecat este cea referitoare la prevederile art.36 din Legea 7/1996 și nu cea referitoare la Legea nr.105/1992, întrucât doar prima explică dispozitivul și se regăsește în el.
Pârâta prin întâmpinare a solicitat respingerea apelului susținând că ambele pricini au ca obiect partajul bunurilor comune și că operează excepția autorității de lucru judecat cu privire la inadmisibilitatea judecării acestei acțiuni de către instanțele române, inadmisibilitatea consfințită de două hotărâri judecătorești irevocabile.
Tribunalul a admis apelul și a dispus în sensul celor menționate mai sus cu motivarea că prin hotărârea în raport de care s-a invocat și reținut excepția autorității de lucru judecat, și anume sentința civilă nr.1552/29.10.2004 pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M în dosar nr.1340/2004 a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea declanșată de același reclamant împotriva pârâtei prin care s-a solicitat constatarea calității de bun comun a aceluiași imobil și rectificarea CF în sensul întabulării dreptului de proprietate codevălmașă a părților.
S-a reținut că din considerentele acestei din urmă hotărâri rezultă că acțiunea este inadmisibilă, ea nefiind de competența instanțelor române, făcându-se trimitere la sentința civilă nr.198/1999 pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M în dosar nr.1842/1998 prin care a fost respinsă prin reținerea aceleiași excepții acțiunea de divorț și partaj promovată de reclamantul, deși din motivarea dată acestei hotărâri rezultă că prima instanță s-a preocupat doar de cererea de divorț, cea de partaj având caracter accesoriu în raport cu cea dintâi.
Tribunalul a constatat că între cele două pricini nu există identitate de obiect, în sensul că prima a avut ca obiect constatarea calității de bun comun a imobilului și rectificarea cărții funciare, iar cea de față are ca obiect constatarea calității de bun comun și partajarea imobilului, astfel că nu este îndeplinită condiția triplei identități cerută de dispozițiile art.166 Cod procedură civilă și art.1201 Cod civil.
Mai mult, prin hotărârea în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat, se reține excepția de inadmisibilitate prin referire la o altă hotărâre ce a statuat doar asupra competenței de soluționare a acțiunii de divorț a părților.
Instanța de apel a apreciat astfel că în raport de dispozițiile art.20, 149 pct.9 și art.151 pct.7 din Legea 105/1992 prima instanță a soluționat greșit cauza prin reținerea excepției autorității de lucru judecat.
În termen împotriva deciziei civile nr.871 din 26.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timișa declarat recurs pârâta care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul.
În motivare a arătat că în cauză operează o dublă autoritate de lucru judecat, respectiv atât cea rezultată din sentința civilă nr.198/25.02.1999 și prin care a fost respinsă acțiunea reclamantului pentru divorț și partaj bunuri comune, cât și cea rezultată din sentința civilă nr.1552/29.10.2004 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr.1340/2004 și prin care pe baza hotărârii de mai sus a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea civilă a reclamantului pentru constatarea calității de bun comun a imobilului în litigiu, hotărâre care nu a fost analizată de instanța de apel.
În ceea ce privește cea de a doua sentință, din care rezultă că deși reclamantul și-a intitulat acțiunea ca fiind în constatare, o întemeiază în drept pe dispozițiile art.36 Codul familiei, situație în ce privește tot regimul bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, motiv pentru care apreciază, pârâta recurentă, în cauză există o autoritate de lucru judecat evidentă și față de aceasta a doua hotărâre.
Referitor la prima hotărâre, instanța face o disjuncție nelegală considerând că autoritatea de lucru judecat derivată din respingerea acțiunii ca inadmisibilă ar opera numai față de un capăt de cerere din acțiune, respectiv cel privitor la desfacerea căsătoriei nu și față de capătul de cerere privind partajul, or, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă operând cu putere de lucru judecat cu privire la toate capetele de cerere.
A susținut că s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art.161 pct.7 din Legea 105/1992, (tribunalul a reținut art.151 pct.7) ignorându-se caracterul accesoriu al partajului bunurilor comune față de acțiunea în desfacerea căsătoriei, în condițiile în care desfacerea căsătoriei a avut loc în Italia, iar regimul bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei se supune legii italiene, cu atât mai mult cu cât acest regim ales de părți (separarea de patrimonii) nici nu este reglementat de legea română.
Prin întâmpinare reclamantul a solicitat respingerea recursului cu motivarea că în mod corect s-a reținut că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat atâta timp cât nu s-a realizat acest partaj, întrucât până în prezent nu există nicio hotărâre judecătorească irevocabilă și care nu se pot constitui în autoritate de lucru judecat cu privire la fondul problemei.
Examinând decizia civilă recurată în raport de motivele invocate, de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, de dispozițiile Legii 105/1992, de Regulamentul nr.44/2001 raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat.
Astfel, prin sentința civilă nr.1508/20.11.1998 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr.1011/1995 s-a constatat perimarea acțiunii formulată de reclamantul împotriva pârâtei având ca obiect divorț și partaj bunuri comune.
Prin sentința civilă nr.198/25.02.1999 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr.1848/1998 s-a respins acțiunea aceluiași reclamant împotriva pârâtei având ca obiect divorț și partaj bunuri comune, deși conform precizării de acțiune făcută la termenul de judecată din 28.01.1999 (fila 21 dosar 1848/1998) reclamantul a renunțat la capătul de cerere privind partajul bunurilor comune.
Făcând aplicarea dispozițiilor art.22 și art.148-151 din Legea 105/1992 judecătoria a admis excepția necompetenței materiale a instanței în judecarea cauzei și în consecință a respins acțiunea, ca inadmisibilă.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr.198 din 25.02.1999 a fost respins, conform deciziei civile nr.2586/30.09.1999.
Prin sentința civilă nr.1552/29.10.2004 Judecătoria Timișoaraa respins acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtei având ca obiect rectificare CF, ca inadmisibilă.
Deși intitulată "acțiune de rectificare CF", se constată că prin cererea care a constituit obiectul dosarului nr.1340/2004 în care s-a pronunțat sentința civilă nr.1552/29.10.2004, s-a solicitat de către reclamantul să se constate că imobilul - apartament nr.3,-, Sânnicolau M, înscris în CF 14104 Sânnicolau M nr.top 2267-2270/b/2/2/c/III este bun comun al reclamantului și al pârâtei și să se dispună rectificarea CF-ului, în sensul de a se înscrie și dreptul de proprietate al reclamantului.
Din considerentele sentinței civile nr.1552 din 29.10.2004 a Judecătoriei Timișoara se reține că acțiunea este inadmisibilă nefiind de competența instanțelor române și că în cauză sunt incidente dispozițiile legii italiene referitor la regimul separării de bunuri ales de părți la încheierea căsătoriei.
Prin sentința civilă pronunțată în dosar nr.613/2001 al Tribunalului din -Italia (fila 4 dosar 1340/2004) - s-a reținut că în baza sentinței civile nr.193/1999- tribunalul a pronunțat separarea judiciară a soților (aceleași părți din dosarul dedus judecății).
Analizând hotărârile civile mai sus menționate raportat la obiectul cererii dedusă judecăți și la dispozițiile art.1201 cod civil se constată că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, așa cum greșit a reținut instanța de fond.
Chiar dacă în procesele în care s-au pronunțat hotărârile menționate au fost implicate aceleași părți, cauzele care au făcut obiectul dosarelor în care s-au pronunțat aceste hotărâri - au fost soluționate pe excepții (renunțare la judecată sau excepția inadmisibilității acțiunii), și nu pe fond, or, este de principiu că raportat la dispozițiile art.163(1) Cod procedură civilă, nu există putere de lucru judecat dacă în primul proces nu s-a judecat fondul litigiului, puterea lucrului judecat rezultând tocmai dintr-o hotărâre ce a judecat cauza pe fond.
Față de aceste considerente Curtea constată că nu este întemeiată susținerea reclamantului recurent, în cauză neexistând autoritate de lucru judecat raportat la sentința civilă nr.198/25.02.1999 și 1552/29.10.2004 pronunțate de Judecătoria Timișoara.
Cea de-a doua critică ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 161 pct.7 (în realitate art.151 pct.7) din Legea nr.105/1992 este de asemenea neîntemeiată.
Astfel, dispozițiile art.149 pct.9 din Legea 105/1992 prevăd că instanțele române sunt competente să judece dacă imobilul la care se referă cererea se află în România iar cele ale art.151 (7) din lege prevăd că instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional referitoare la imobile situate pe teritoriul României.
De menționat că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, România are obligația să aplice Regulamentul nr.44/2001 din 22.12.2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Cu toate acestea, dispozițiile acestui regulament, în ceea ce privește competența, nu se aplică în cazul dreptului de proprietate derivat dintr-o relație matrimonială (cap.I art.1) și mai mult, conform art.22 din Regulament, în acțiunile în materie de drepturi reale asupra proprietăților imobiliare sunt competente instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Față de considerentele arătate, Curtea în baza art.312 (1) Cod procedură civilă va respinge recursul declarat de pârâta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr.871/26.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 martie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR - - - - - -
GREFIER
- -
Red.ML/24.03.2008
Dact./25.03.2008
Judecătoria Sânnicolau M-judecător
Tribunalul Timiș -judecători,
2 ex.
Președinte:Daniela CalaiJudecători:Daniela Calai, Erica Nistor, Maria Lăpădat
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Divort. Decizia 65/2009. Curtea de Apel Iasi → |
|---|
