Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 457/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 457/R/2010
Ședința publică din 26 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Anca Adriana Pop
JUDECĂTORI: Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
-- -
GREFIER: -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta, împotriva deciziei civile nr. 105/A/ din 12 noiembrie 2009 a Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamantul intimat, având ca obiect partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu se prezintă nimeni.
Recursul este introdus și motivat în termen legal și a fost comunicat reclamantului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, Curtea constată că prin registratura instanței, la data de 17.02.2010, pârâta recurentă a depus la dosar o cerere prin care arată că își însușește recursul declarat de avocat - împotriva deciziei civile nr. 105/A din 12 noiembrie 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2.pr.civ. solicită judecarea cauzei în lipsă și totodată, constată că la cerere au fost anexate următoarele înscrisuri: copia seria - nr. -, cupoane de pensie, în original, pentru lunile august, septembrie, octombrie și noiembrie 2009, copia cuponului de pensie pentru luna decembrie 2009, cupoanele pentru alocația minorului, în original, pentru lunile decembrie 2009, ianuarie și februarie 2010, adeverința nr. -/15.02.2010 eliberată de B-N, prin care se adeverește că pârâta recurentă este pensionară, adeverințe de venit pentru anii 2009 și 2010, eliberate de Agenția Națională de Administrare Fiscală din cadrul B-N, certificat de atestare fiscală pentru persoane fizice privind impozitele și taxele locale nr. 10997/16.02.2010. De asemenea, constată că cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de pârâta recurentă a fost soluționată în ședința Camerei de Consiliu din data de 25.02.2010, în sensul admiterii acesteia și acordării ajutorului public judiciar pârâtei recurente, sub forma scutirii recurentei de la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 1320, 5 lei aferentă recursului, stabilită în sarcina pârâtei recurente în ședința publică din 29.01.2010.
Curtea, din oficiu, invocă inadmisibilitatea acelor motive de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, având în vedere că pct. 10 și pct. 11 din art. 304 pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111și pct. 112 din nr.OUG 138/2000 și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 3136/19.10.2005, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr. 3129/2005, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul, în contradcitoriu cu pârâta, având ca obiect constatarea faptului că reclamantul a contribuit cu suma de 500 milioane ROL la cumpărarea apartamentului nr. 11, situat în municipiul B, str. - bloc 10, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale, conform art. 1169.civ.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis de Tribunalul Bistrița N, prin decizia civilă nr. 213/R/28.06.2006, pronunțată în dosar nr- (nr. în format vechi 421/C/2006), cu consecința casării în întregime a sentinței recurate și a trimiterii cauzei pentru rejudecare la Judecătoria Bistrița, decizia din recurs fiind întemeiată pe prevederile art. 312 alin. 5.proc.civ.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița sub nr- (nr. în format vechi 6701/C/2006), fiind soluționată prin sentința civilă nr. 437/03.02.2009, după cum urmează: a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamantul; a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta; s-a constatat că apartamentul nr. 11, situat în B,-, scara A. 2, fost dobândit de părți în timpul căsătoriei și a avut calitatea de bun comun; s-a constatat că au calitatea de bunuri comune ale părților, dobândite în timpul căsătoriei, prin contribuții egale, următoarele bunuri: apartamentul nr. 1 situat în B,- scara A, la parter, în valoare de 103.000 RON, obținut de părți în baza contractului de schimb din data de 05.09.1994, un autoturism Volkswagen Passat, în valoare de 1.500 lei, precum și restul bunurilor mobile enumerate în dispozitivul sentinței; s-a dispus partajarea în natură a acestor bunuri prin formarea a două loturi, lotul nr. 1, format din apartament și o parte din bunurile mobile, în valoare totală de 106.480 RON s-a atribuit pârâtei; lotul nr. 2, format din restul bunurilor mobile, în valoare totală de 16.550 lei, s-a atribuit reclamantului; pârâta a fost obligată la 44.965 lei cu titlu de sultă în favoarea reclamantului; au fost respinse restul petitelor din cererea principală și din cererea reconvențională; s-a dispus compensarea integrală a cheltuielilor de judecată ale părților.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că părțile s-au căsătorit la data de 22.09.1993, iar prin sentința nr. 1971/15.06.2005 a Judecătoriei Bistrița, căsătoria dintre părți a fost desfăcută prin divorț.
Anterior căsătoriei părților, acestea au locuit în apartamentul nr. 11, pe care pârâta îl deținea cu titlu de chirie, iar în aceeași perioadă de timp mama pârâtei deținea cu titlu de chirie apartamentul nr. 1 de la aceeași adresă.
Deși pârâta a formulat cererea pentru cumpărarea apartamentului nr. 11 la data de 09.05.1991 și deși în contractul de vânzare-cumpărare nr. 10676/1991 se menționează ca dată de încheiere a contractului data de 03.07.1991, în realitate, pârâta a continuat să dețină apartamentul cu titlu de chirie și ulterior anului 1992, când s-a încheiat contractul de închiriere nr. 1031/21.04.1992, pe un termen de 5 ani. Așadar, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este data de 10.02.1994, când a fost achitat prețul în cuantum de 81.505 lei, așa cum reiese cu certitudine din adresa nr. 26693/28.04.2006, emisă de Primăria municipiului
În același condiții, mama pârâtei a achiziționat apartamentul nr. 1, în baza cererii nr. 5690/06.05.1991, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3254/1991, contractul de închiriere nr. 2627/30.09.1992, prețul fiind achitat la data de 10.02.1994.
Raportat la data plății prețului, este evident că apartamentul nr. 11 fost dobândit în timpul căsătoriei părților.
Ulterior, în anul 1994, între pârâtă și mama sa a intervenit un schimb de locuințe, având ca obiect cele două apartamente, și deși în contractul de schimb pârâta apare ca fiind văduvă și cu numele de, aceasta era deja căsătorită și avea numele de, reclamantul formulând și o plângere penală împotriva pârâtei, soluționată prin, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
Apartamentul nr. 1, dobândit în urma schimbului, constituie proprietatea comună a soților, în temeiul subrogației reale cu titlu universal.
S-a dovedit în cauză că părțile au dobândit în timpul căsătoriei și bunurile mobile enumerate în dispozitivul sentinței, cele două cereri fiind admise în parte în temeiul art. 30 alin. 1 și art. 36.fam. coroborat cu art. 728.civ. și art. 6739.proc.civ.
În temeiul art. 276.proc.civ. au fost compensate cheltuielile de judecată ale părților.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâta, solicitând instanței de apel să constate caracterul de bun propriu al apartamentului nr. 1.
Tribunalul Bistrița N, prin decizia civilă nr. 105/A/12.11.2009, pronunțată în dosar nr-, a respins ca nefondat apelul pârâtei, care a fost obligată la 300 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea intimatului reclamant, reținând în considerentele deciziei, în esență, aceleași argumente care au fost avute în vedere și de către instanța de fond. Totodată, Tribunalul a analizat în considerentele deciziei pronunțate, în mod exhaustiv, declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză, martori care au fost de față la discuțiile purtate de părți de-a lungul timpului, discuții în cursul cărora pârâta nu a exclus contribuția intimatului la dobândirea apartamentului și dreptul lui asupra apartamentului, aceștia confirmând faptul că dorința părților a fost aceea de a realiza o locuință comună care să le aparțină în codevălmășie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta, solicitând ca, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9.proc.civ. să se admită recursul, să se modifice hotărârea recurată, în sensul respingerii cererii principale și a admiterii cererii reconvenționale astfel cum a fost precizată, cu consecința constatării caracterului de bun propriu al apartamentului nr. 1, urmare a subrogației reale cu titlu universal, cu imobilul apartament nr. 11, achiziționat anterior căsătoriei părților, conform art. 31 lit. f fam. cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului au fost reproduse considerentele deciziei instanței de apel, a fost făcută o largă expunere a istoricului relațiilor dintre părți, precum și a stării de fapt a cauzei, insistându-se de către recurentă asupra trimiterilor pe care instanța de apel le-a făcut în motivarea deciziei la declarațiile martorilor și. Au fost reproduse de către recurentă în mod detaliat depozițiile testimoniale ale celor doi martori, criticându-se modul în care instanța de apel a înțeles să valorifice unele declarații ale martorilor și să ignore alte depoziții ale acestora.
S-a arătat de către recurentă că în totală contradicție cu prevederile art. 1295 alin. 1.civ. prima instanță, bazându-se pe adresa Primăriei B - adresă în baza căreia instanța de apel a reconsiderat punctul de vedere al primei instanțe în legătură cu momentul plății prețului apartamentului, 10.02.1994, privit ca fiind identic cu încheierea vânzării-cumpărării -, a apreciat că imobilul în litigiu este bun comun, mai ales în condițiile în care reclamantul nu a făcut nici măcar o singură dovadă că ar fi achitat chiar și o mică parte din preț. Reclamantul nu deține nici măcar un început de dovadă scrisă în acest sens, care să răstoarne aspectele atestate de contractul de vânzare-cumpărare, plata prețului de către cumpărătoare, în aplicarea art. 1197.civ. aspect față de care se impunea în temeiul art. 1191.civ. respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Apare greu de crezut, susține recurenta, că reclamantul nu și-ar fi luat un minimum de măsuri, care să ateste contribuția sa la plata apartamentului, chiar și în situația existenței unei relații de concubinaj, mai ales că apartamentele au fost cumpărate în baza Decretului-Lege nr. 61/1991.
S-a mai arătat de către recurentă că, indiferent de momentul în care și-a înscris în CF dreptul de proprietate, ea a devenit proprietară asupra apartamentului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, invocând în acest sens și o decizie de speță a Curții de Apel Cluj.
În opinia recurentei, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate are doar efect de opozabilitate erga omnes, dat fiind că, potrivit art. 973.civ. convenția are putere doar între părțile contractante, iar nicidecum efect constitutiv de drept.
La data încheierii căsătoriei, apartamentul se afla în proprietatea recurentei, astfel că, nu poate fi vorba despre o proprietate comună a părților asupra acestuia.
Referitor la faptul că prin acțiunea reconvențională a pârâtei aceasta ar fi arătat că imobilul este bun comun, cu contribuția sa de 100%, ceea ce echivalează cu o mărturisire, recurenta a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 1206.civ.
Încă de la debutul cauzelor dintre părți, recurenta a afirmat că apartamentul îi aparține, este bunul său propriu dobândit anterior căsătoriei, astfel încât, nu se putea avea în vedere, doar parțial în adoptarea unei soluții, susținerea din acțiunea reconvențională.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul intimat, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu motivarea că, prin motivele de recurs, pârâta nu face altceva decât să reia susținerile anterioare făcute în fond și în apel și că înainte de apariția Legii nr. 7/1996, potrivit Decretului-lege nr. 115/1938, aplicabil la data înscrierii pârâtei în CF, înscrierile în cartea funciară aveau, potrivit art. 17 din acest act normativ, caracter constitutiv de drepturi.
Recursul este nefondat.
În ceea ce privește toate acele motive de recurs prin care au fost reproduse considerentele deciziei instanței de apel, cu trimitere la considerentele instanței de fond, prin care a fost făcută o largă expunere a istoricului relațiilor dintre părți, precum și a stării de fapt a cauzei, insistându-se de către recurentă asupra trimiterilor pe care instanța de apel le-a făcut în motivarea deciziei la declarațiile martorilor și, și prin care recurenta a reprodus în mod detaliat depozițiile testimoniale ale celor doi martori, criticându-se modul în care instanța de apel a înțeles să valorifice unele declarații ale martorilor și să ignore alte depoziții ale acestora, Curtea constată că acestea intră sub incidența excepției inadmisibilității, invocată de instanță din oficiu la termenul de judecată din 26.02.2010, având în vedere că vizează netemeinicia hotărârii recurate, iar nu nelegalitatea acesteia.
de a cuprinde critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, memoriul de recurs conține, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalității deciziei instanței de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probațiunii administrate și o expunere a istoricului relațiilor dintre părți, insistându-se de către recurentă asupra depozițiilor testimoniale ale martorilor audiați în cauză.
Se constată, așadar, de către C că, în cauză, își găsește incidență excepția inadmisibilității acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepție fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conțin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nicidecum de nelegalitate a acesteia.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 proc. civ. prin art. I pct. 1111din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate nici un fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 proc. civ.
În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Așa fiind, Curtea constată că excepția inadmisibilității, invocată de instanță din oficiu, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecința neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, întrucât acestea se circumscriu pct. 10 și 11 ale art. 304.proc.civ. în prezent abrogate.
Motivele de recurs care, eventual, s-ar putea circumscrie pct. 9 al art. 304.proc.civ. sunt, în esență, cele referitoare la incidența în cauză a prevederilor art. 31 lit. f fam. cele prin care se invocă încălcarea, de către instanța de apel și de fond, a art. 1295 alin. 1.civ. și art. 1197 rap. la art. 1191.civ. precum și cele privitoare la efectele pe care le are înscrierea în cartea funciară.
Starea de fapt reținută de primele două instanțe, și la care instanța de recurs este datoare să se raporteze, ca urmare a faptului că abrogându-se pct. 10 și 11 ale art. 304.proc.civ. instanța de recurs nu mai poate analiza hotărârea recurată sub aspectul netemeiniciei sale, și deci, nu mai poate recurge la o reanalizare ori la o schimbare a stării de fapt, relevă faptul că, deși contractul de vânzare-cumpărare nr. 10676/1991 are ca dată de încheiere data de 03.07.1991, totuși, în realitate, acesta a fost încheiat la data de 10.02.1994, dată la care a fost achitat în întregime prețul în cuantum de 81.500 lei, aspect confirmat cu certitudine de adresa nr. 26693/28.04.2006, emisă de Primăria municipiului B ( 200-201, 185 dosar fond).
Starea de fapt stabilită de primele două instanțe confirmă împrejurarea că ulterior datei de 03.07.1991, când, afirmativ, s-ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 11, pârâta a continuat să dețină apartamentul respectiv cu titlu de locațiune, dovada de necontestat în acest sens constituind-o faptul că la data de 21.04.1992 a fost încheiat de către pârâtă cu RAGCL B contractul de închiriere nr. 1031/21.04.1992 ( 203-205 dosar fond), pe termen de 5 ani.
Concret, în această adresă nr. 26693/28.04.2006, emisă de Primăria municipiului B - Direcția Administrare Fond Imobiliar, și al cărei conținut este confirmat și de adresa nr. 23015/04.04.2006, emisă tot de Primăria municipiului B - Direcția Administrare Fond Imobiliar ( 30, 29 primul dosar recurs), se arată că, deși contractul de vânzare-cumpărare, atât pentru apartamentul nr. 11, cât și pentru apartamentul nr. 1, fost întocmit în anul 1991, totuși valabilitatea sa începe în momentul în care se achită avansul, iar având în vedere că apartamentele au fost achitate cu plata integrală abia în data de 10.02.1994, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător s-a făcut la data de 10.02.1994.
Această adresă nu face altceva decât să reitereze un principiu de drept civil, în materia vânzării-cumpărării, consacrat de art. 1295.civ.
Este adevărat că art. 1295 alin. 1.civ. prevede că vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucru încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat, dar nu este mai puțin adevărat că, așa cum pretinde art. 1295 alin. 2.civ. în materie de vindere de imobile, pentru a fi opozabil dreptul ce rezultă prin vindere, este necesară prealabila îndeplinire a formalităților de publicitate imobiliară.
Art. 1295 alin. 1.civ. consacră principiul consensualismului vânzării, de la acest principiu existând și excepții, în cazul în care este vorba despre o vânzare de imobile.
O primă dovadă a excepției de la principiul consensualismului vânzării, prevăzut de art. 1295 alin. 1.civ. este conferită de art. 66-73 din capitolul V al Legii nr. 18/1991, mai apoi de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 și actualmente de art. 2 al Titlului X al Legii nr. 247/2005 care, în esență, prevede ca în cazul vânzării de imobile este necesară ad validitatem încheierea actului în formă autentică.
O altă dovadă în acest sens o conferă tocmai dispozițiile legii cărților funciare în vigoare la momentul încheierii contractelor și a întabulării dreptului de proprietate al cumpărătoarelor în cartea funciară.
Contractele au fost încheiate, afirmativ, în anul 1991, iar întabularea în cartea funciară a pârâtei recurente s-a făcut în data de 15.04.1994, momente la care era în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 7/1996 neexistând la acele date.
Art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 consacra principiul inscripțiunii în cartea funciară și totodată efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, prevăzând că drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară.
Prin urmare, nu poate fi reținută susținerea recurentei, conform căreia, înscrierea în cartea funciară ar avea doar de opozabilitate față de terți.
De altfel, din interpretarea Deciziei în interesul legii nr. XXI/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se desprinde cu evidență faptul că înscrierilor în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, le sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, chiar dacă aceste înscrieri ar urma să fie valorificate ori contestate după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996.
Pe cale de consecință, față de împrejurarea că în regim de carte funciară drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc doar prin înscrierea lor în cartea funciară, în speță, în condițiile prevăzute de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, și față de împrejurarea că pârâta recurentă și-a întabulat dreptul de proprietate în CF asupra apartamentului litigios la 15.04.1994, dată la care părțile erau căsătorite - căsătorie fiind încheiată la 22.09.1993, iar divorțul fiind pronunțat la 15.06.2005 -, este evident că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei, constituind bunul comun al soților.
Art. 30 alin. 1.fam. stipulează imperativ faptul că orice bun dobândit de soți în timpul căsătoriei este bun comun al soților, orice convenție contrară fiind nulă, conform alin. 2 al aceluiași articol.
Față de această prezumție legală absolută instituită de art. 30 alin. 1.fam. reclamantul intimat nu era nevoit, așa cum nefondat susține recurenta, să-și preconstituie un început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197.civ. în cauză negăsindu-și deci aplicarea prevederile art. 1191.civ.
Fiind deci bun comun, dobândit în timpul căsătoriei părților, conform celor anterior expuse, apartamentul primit de pârâtă de la mama sa, prin contractul de schimb încheiat la 06.09.1994, în schimbul acestui apartament bun comun, va avea tot caracterul de bun comun al soților în temeiul subrogației reale cu titlu universal, neputându-se reține, așa cum nefondat susține recurenta, că în virtutea aceleiași subrogații apartamentul ar fi bunul său propriu conform art. 31 lit. f fam.
Din moment ce acest apartament nu a fost niciodată bunul propriu al recurentei, este evident că nici apartamentul primit în schimb, nu poate dobândi acest caracter, în cauză nefiind incidente prevederile art. 31 lit. f fam.
Este adevărat că, potrivit art. 973.civ. convenția are efecte doar între părțile contractante, însă, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate strămutat prin respectiva convenție în favoarea cumpărătorului, are, în condițiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, în vigoare la data încheierii contractului și la data întabulării în CF, efect constitutiv de drepturi, iar nicidecum efect de opozabilitate erga omnes, așa cum nefondat susține recurenta.
În ceea ce privește invocarea, ca argument în susținerea recursului, a unei decizii de speță a Curții de Apel Cluj, Curtea constată că această invocare nu poate servi ca fundament juridic al admiterii recursului, dat fiind că, în sistemul român de drept, practica judiciară nu reprezintă un precedent imperativ de urmat pentru alte instanțe.
În sfârșit, susținerea recurentei conform căreia mărturisirea sa făcută prin cererea sa reconvențională, prin care a arătat că imobilul ar fi bun comun al soților, nu se încadrează în prevederile art. 1206.civ. urmează să fie înlăturată de către instanță, pe de o parte, având în vedere tocmai textul art. 1206 alin. 1 teza I proc.civ. iar pe de altă parte, având în vedere prezumția legală absolută instituită de art. 30 alin. 1.fam.
Așa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse, în temeiul art. 304 pct. 9.proc.civ. rap. la art. 312 alin. 3.proc.civ. se va respinge ca nefondat prezentul recurs.
În temeiul art. 274.proc.civ. rap. la art. 1169.civ. recurenta va fi obligată să-i plătească intimatului suma de 350 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial aferent contractului de asistență juridică nr. 274/27.01.2010, având ca obiect redactare întâmpinare în recurs, onorariu justificat prin chitanța de plată nr. 13/27.01.2010 ( 28, 27 dosar recurs).
În temeiul art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, modificată și art. 37 alin. 1 din nr. 760/C/1999, instanța va dispune obligarea pârâtei recurente la plata sumei de 2.641 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și a sumei de 5 lei, reprezentând timbru judiciar, restante pentru fondul cauzei, taxe de timbru stabilite de C în sarcina pârâtei recurente, pentru cererea reconvențională formulate în fața primei instanței, prin încheierea ședinței publice din 29.01.2010 ( 21).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta, împotriva deciziei civile nr. 105/A din 12 noiembrie 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numita recurentă să plătească intimatului, suma de 350 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Obligă pârâta recurentă la plata sumei de 2.641 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și a sumei de 5 lei, reprezentând timbru judiciar, restante pentru fondul cauzei.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
--- - --- - -- -
GREFIER
-
Red./dact.MM
4ex./02.03.2010
Jud.apel:/
Jud.fond:
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr- Cod operator 8428
Către
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI,
SERVICIUL TAXE ȘI IMPOZITE LOCALE
Vă aducem la cunoștință că, prin decizia civilă nr. 457/R din data de 26 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul cu numărul de mai sus, prin care, pârâta recurentă cu CNP -, cu domiciliul în Mun. B,-,. A,. 1, jud. B-N a fost obligată la plata următoarelor sume: 2.641 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și 5 lei reprezentând timbru judiciar, restante pentru fondul cauzei, întrucât pârâta a formulat o cerere reconvențională.
Alăturat vă comunicăm copia certificată a deciziei civile nr. 457/R din data de 26 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul cu numărul de mai sus, ce constituie titlu executoriu, în conformitate cu art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, în scopul urmăririi de către instituția.
PREȘEDINTE GREFIER
--- - -
C-N, 16 martie 2010
Președinte:Anca Adriana PopJudecători:Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
| ← Reintegrare în familie. Decizia 1974/2009. Curtea de Apel Cluj | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
