Răpire internațională de copii. Decizia 211/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(228/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.211
Ședința publică de la 15 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Mihai Negoescu
GREFIER -
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat de procuror.
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare a deciziei civile nr.71 din 21.01.2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, formulată de contestatoarea -, în contradictoriu cu intimatul PRIN MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și cu Autoritatea Tutelară PRIMĂRIA, Județul C
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al contestatoarei -, în baza împuternicirii avocațiale nr.246.572/05.02.2010, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 31 dosar, lipsind intimatul prin MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și Autoritatea Tutelară PRIMĂRIA, Județul C
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că intimatul a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 12.02.2010, întâmpinare.
Curtea înmânează un exemplar de pe întâmpinare depusă la dosar de intimatul prin Ministerul Justiției și Libertăților avocatului contestatoarei.
Avocatul contestatoarei nu solicită acordarea unui termen față de împrejurarea că i s-a comunicat astăzi în ședință publică întâmpinarea depusă la dosar de către intimat. Declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Reprezentantul Ministerului Public declară, de asemenea, că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor contestației în anulare, urmând ca părțile să pună concluzii și pe excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată prin întâmpinarea depusă la dosar.
Avocatul contestatoarei, având cuvântul, solicită respingerea excepției inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimat prin întâmpinarea depusă la dosar, ca nefondată.
Susținând oral motivele contestației în anulare depuse la dosar, solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, în temeiul art.318 alin.1 din Codul d e procedură civilă, desființarea deciziei atacate, întrucât instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de modificare și de casare a hotărârii, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
Arată că deși a învederat instanței de recurs faptul că, instanța de fond nu a reținut o situație de fapt corectă în cauză, nu a făcut o analiză temeinică a probelor și nu a interpretat legal dispozițiile Convenției, instanța de recurs nu a analizat aceste motive.
Urmează a se constata faptul că, sesizarea autorităților italiene de către reclamant cu o cerere vizând înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Republica Italiană s-a efectuat la data de 04.04.2009, iar ordonanța președințială de încredințare a fost pronunțată la data de 10.11.2008, astfel că sesizarea reclamantului a fost formulată la o dată ulterioară pronunțării ordonanței de încuviințare a minorei și nu anterioară, așa cum greșit a reținut instanța de fond.
În mod corect Tribunalul pentru Minori din a ținut seama direct de hotărârea nr.14011/10.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, de către Judecătoria Timișoara și a respins atât cererea tatălui de încredințare exclusivă a minorei, cu vizite protejate ale mamei și cu restricția de repatriere în baza unei proceduri urgente, cât și recursul promovat de tatăl minorei.
Consideră că instanța de recurs trebuia să ia act de dispozițiile art.14 din Convenție care prevăd o facultate în favoarea instanței, în sensul reținerii hotărârii instanței italiene pentru a se pronunța cu celeritate în vederea asigurării funcționării mecanismului convențional. Nu se poate reține că mama a exercitat abuziv drepturile sale asupra minorei din momentul în care refuzat înapoierea copilului în Italia, deoarece mama își exercita efectiv dreptul privind încredințarea.
Mai arată că din dispozitivul hotărârii pronunțate de Tribunalul pentru Minori din rezultă că procedura pentru repatrierea minorei, promovată de tatăl acesteia, a fost anterioară cererii privind încredințarea, luând act de faptul că minora a fost încredințată temporar mamei, prin ordonanța președințială, pronunțată prin sentința civilă nr.14011/10.11.2008, în dosarul nr-, de către Judecătoria Timișoara.
Consideră că instanța de recurs nu a efectuat o analiză obiectivă asupra probelor administrate în cauză, în sensul că reclamantul nu a dovedit prin nici un mijloc procedural faptul că, în favoarea lui ar exista un drept recunoscut privind încredințarea minorei printr-o hotărâre judecătorească sau prin decizia unei autorități administrative, ori pe baza vreunui acord în vigoare, nefiind prezentate dovezile necesare cu privire la existența și întinderea drepturilor părintești ale tatălui, astfel cum sunt recunoscute și reglementate de legislația italiană. În cauză, copilul este încredințat mamei sale, provizoriu, până la finalizarea procesului de divorț.
De asemenea, instanța nu a avut în vedere faptul că, minorul este cetățean român iar cetățenia copilului român impune aplicarea legislației țării de cetățenie prioritar față de legislația altui stat, față de care acesta nu este legat în raport cu calitatea sa de cetățean.
Instanța de recurs trebuia să stabilească dacă obligația autorităților de a lua măsuri pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Hagaa încetat odată cu hotărârea pronunțată de Judecătoria Timișoara, la data de 10.11.2008, care acordă responsabilitatea parentală mamei, și prin pronunțarea Decretului din data de 16.11.2009, de către Tribunalul pentru Minori din, prin care a fost reținut că pârâta deține exercitarea drepturilor părintești asupra minorei, în baza sentinței civile nr.14011/10.11.2008.
Potrivit Convenției d l Haga, interesul copilului este primordial în orice problemă privind încredințarea, astfel că, pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității sale copilul are nevoie de și înțelegere.
De reținut este și faptul că, la data hotărârii instanței de fond, minora avea o vârstă fragedă (2 ani) care impunea instanței de fond o analiză complexă a circumstanțelor cauzei, în interesul primordial al copilului care, la momentul deplasării în România era, deci inseparabil de mamă iar la data pronunțării hotărârii instanței de fond era copil mic, deci dependent de mamă, singura lui reședință obișnuită fiind cea alături de mamă.
În opinia sa, consideră că nu sunt întrunite elementele de drept pentru ca deplasarea minorei pe teritoriul României și reținerea minorei pe teritoriul României să se considere ilicite, drepturile părintești ale tatălui fiind nedovedite expres cu dispozițiile legale incidente ale statului reședinței obișnuite; tatăl minorului nu a făcut dovada încredințării acesteia, iar autoritatea judiciară a statului italian nu a făcut dovada caracterului ilicit al deplasării minorei.
De asemenea, deși a susținut în fața instanței de recurs faptul că pârâta a fost prejudiciată de către instanța de fond pentru nerespectarea principiului continuității completului de judecată, cauza la instanța de fond având 6 termene de judecată, cu 5 complete de judecată diferite, instanța ignorând acest argument prezentat de recurentă în apărare.
Mai mult, schimbarea completului de judecată a făcut procesul inechitabil și a afectat capacitatea judecătorilor de a cunoaște cauza deoarece pârâta nu a avut ocazia să își exercite drepturile de apărare și de a-și face auzite argumentele, iar judecătorii nu au avut posibilitatea de a lua cunoștință de informațiile din dosar.
Susține că au fost ignorate și susținerile recurentei în apărare referitoare la faptul că, instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 din Codul d e procedură civilă, instanța de recurs considerând că nu se poate reține nulitatea hotărârii pronunțate neexistând obligativitatea semnării hotărârii ce se comunică părților, de către completul de judecă.
Arată că a invocat dispozițiile art.318 teza II din Codul d e procedură civilă, având în vedere că este o greșeală materială și nu art.308 teza I din Codul d e procedură civilă.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pe excepția de inadmisibilitate consideră că se invocă ca temei al contestației în anulare dispozițiile art.318 teza II din Codul d e procedură civilă.
Solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată, arătând că domiciliul era clar stabilit în Italia, astfel că deplasarea minorei era ilicită, fără acordul tatălui, pe teritoriul României de către mama sa.
CURTEA,
Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
La data de 15 mai 2009, reclamantul Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, a chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței în contradictoriu și cu Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei, să dispună înapoierea minorei la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia, 7, 37038 di (VR).
În motivarea cererii de înapoiere, a invocat deplasarea ilicită, fără acordul său, a minorei pe teritoriul României de către mama sa, pârâta în cauză, în localitatea nr. 176, județul C S, la data de 15 ianuarie 2009, în condițiile în care, copilul avea reședința obișnuită în Italia de la nașterea sa, în temeiul art. 3 din Convenția d l Haga, potrivit căruia, neînapoierea minorei de pe teritoriul României, este ilicită.
Prin sentința civilă nr. 1024 din 21 septembrie 2009, Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr- a admis cererea și a dispus înapoierea minorei, născută la data de 24 noiembrie 2006 la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia, o 7, 37038 din (VR), stabilindu-se în sarcina pârâtei un termen de două luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru executarea obligației de înapoiere a minorei, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român, în cuantum de 25 milioane lei/rol.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Bucureștia reținut că pârâta a adus-o pe minoră în România la data de 15 ianuarie 2009, stabilindu-se în localitatea nr. 176, județul C S, fără ca pentru această deplasare să aibă acordul tatălui, susținerile contrare ale pârâtei privind existența unui astfel de acord, nefiind confirmate de depoziția martorului audiat în cauză, reținându-se și faptul că pârâta a solicitat anterior la data de 04 noiembrie 2008, instanțelor române, desfacerea căsătoriei, iar prin sentința civilă nr. 140 II din 10 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, rămasă irevocabilă, pârâta a obținut pe cale de ordonanță președințială, încredințarea minorei spre creștere și educare, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț ce face obiectul dosarului nr- al Judecătoriei Timișoara.
S-a mai reținut că, anterior a sesizat autoritățile italiene cu o cerere vizând înapoierea minorei la reședința obișnuită din Republica Italia, potrivit Convenției d l Haga din 1980.
Tribunalul Bucureștia constatat astfel, că cererea reclamantului se încadrează în prevederile art. 3 din Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii.
Din coroborarea art. 3 din Convenția d l Haga din 1980 și art. 316 - 317 din Codul civil italian, tribunalul a reținut că exercitarea drepturilor părintești, dacă părinții nu locuiesc împreună, revine părintelui cu care minorul locuiește, dar orice decizie ce privește interesul major al copilului trebuie luată de părinți de comun acord, ca expresie a exercitării autorității părintești a fiecăruia.
În lipsa acestui acord, judecătorul sesizat de oricare din părinți va hotărî, iar dacă neînțelegerile dintre ei persistă, încredințează puterea de decizie, aceluia pe care îl consideră cel mai îndreptățit să aibă grijă de interesele copilului.
În baza acestor prevederi și a situației de fapt, Tribunalul a considerat că reținerea minorei în România de către mamă și refuzul înapoierii acesteia în Italia, s-au făcut cu încălcarea drepturilor părintești ale tatălui, ce se încadrează în situația considerată de excepție de art. 13 din Convenție, privitor la situația în care persoana care avea în grijă copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării ori neînapoierii, sau consimțise, respectiv achiesase, ulterior acestei deplasări sau neînapoieri, potrivit probatoriului administrat, fiind lipsită de relevanță sentința civilă nr. 1401 din 10 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara obținută pe cale de ordonanță președințială, privind încredințarea a minorei pentru care nici nu s-a solicitat recunoașterea ei în Italia.
S-a făcut aplicarea art. 3 și 12 alin. 1 și 2 din Convenție și art. 11 alin. 2 din Legea nr. 369/2006 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 Cod de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 71 din 21 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins recursul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reținut că o parte din criticile din recurs atrag modificarea, iar altă parte, casarea hotărârii instanței de fond.
Analizând cu prioritate motivul de recurs privind încadrarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă, constând în nesemnarea sentinței recurate de către președintele completului și de către grefier, Curtea de Apel Bucureștia constatat că nu este fondat, hotărârea aflată în dosar la filele 155 - 157 purtând, dimpotrivă, semnăturile invocate, iar potrivit art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, doar primele două exemplare ale hotărârii poartă aceste semnături, nu și exemplarele comunicate părților.
Motivul de recurs privind nerespectarea principiului continuității nu a fost primit, în speță nefiind identificată situația de încălcare a acestui principiu, vizând cazul în care, judecătorul care a pronunțat soluția nu a participat la dezbaterile în fond ale aceleiași pricini.
Nu s-a primit nici motivul de recurs referitoare la neanalizarea de către instanța de fond a tuturor argumentelor prezentate de pârâtă în apărare, care s-ar încadra în prevederile art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, constatându-se dimpotrivă, că în motivarea sentinței recurate s-a avut în vedere situația da fapt pe baza probelor administrare, raportată la dispozițiile Convenției d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996 și semnată de România la 15 noiembrie 2006, precum și Codul civil italian.
Curtea a apreciat că prima instanță nu era obligată să răspundă la fiecare argument în parte, invocat de către pârâtă, fiind suficient să se răspundă și prin considerente comune, astfel cum a procedat instanța de fond.
Critica în sensul că în mod greșit prima instanță ar fi găsit nerelevantă sentința de încredințare a minorei pe cale de ordonanță președințială, s-a constatat a fi nefondată, avându-se în vedere dispozițiile art. 17 din Convenție, precum și împrejurarea că sentința s-a pronunțat în urma unei proceduri urgente și în care nu se examinează fondul aspectelor litigioase, conform art. 581 Cod de procedură civilă ( sau art. 6132Cod de procedură civilă).
Celelalte critici s-au analizat din perspectiva art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, constatându-se următoarele:
Așa cum a reținut și instanța de fond, art. 3 din Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii prevede că: deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit".
În conformitate cu dispozițiile art. 317 bis din Codul civil italian, "Părintelui care și-a recunoscut copilul îi revine autoritatea asupra lui. Dacă recunoașterea este făcută de ambii părinți, exercitarea autorității părintești revine celor doi părinți dacă locuiesc împreună.
Dispozițiile art. 316 se aplică dacă cei doi părinți nu locuiesc împreună, iar exercitarea autorității părintești revine părintelui cu care locuiește copilul sau, dacă nu locuiește cu niciunul din ei, primului care l-a recunoscut".
Potrivit, art. 316 din Codul civil italian ("Despre exercitarea autorității părintești"), "Copilul este supus autorității părintești a părinților săi până la majoratul său sau la obținerea capacității juridice depline. Autoritatea este exercitată de comun acord de către ambii părinți.
În lipsa acordului asupra chestiunilor extrem de importante, fiecare din cei doi părinți se poate adresa fără formalitățile judecătorului indicând măsurile pe care le consideră cele mai adecvate.
În caz de risc imediat de prejudiciu grav pentru copil, tatăl poate lua măsuri urgente care nu pot fi amânate.
Judecătorul, după ce i-a audiat pe părinți și pe copil, dacă acesta are mai mult de 14 ani, sugerează deciziile pe care le consideră a fi mai utile în interesul copilului și al unității familiei. Dacă divergența persistă, judecătorul încredințează puterea de decizie aceluia din cei doi părinți pe care îi consideră, după caz, ca fiind cel mai îndreptățit să aibă grijă de interesele copilului".
În pricina de față, Curtea reține că inora s-a născut la data de 24 noiembrie 2006, în timpul căsătoriei reclamantului și al recurentei pârâte, în, Italia, aceasta locuind de la nașterea sa și până la momentul deplasării sale în România, la adresa din o 7,37038 di (VR), Italia.
Pârâta a adus minora în România la data de 15 ianuarie 2009, stabilindu-se în localitatea, nr. 176, județul C
La data de 04 noiembrie 2008, Recurenta pârâtă a solicitat instanțelor române desfacerea căsătoriei, acțiune ce se află pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 14011 din 10 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul civil nr-, rămasă irevocabilă, recurenta pârâtă a obținut, pe cale de ordonanță președințială, încredințarea minorei spre creștere si educare la rămânerea irevocabilă a sentinței civile ce face obiectul dosarului civil nr-.
Intimatul reclamant a sesizat autoritățile italiene cu o cerere vizând înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Republica Italiană, cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Un aspect necontestat de către recurenta pârâtă constă în faptul că domiciliul obișnuit al minorei se afla, anterior aducerii sale în România și reținerii de către pârâtă, în Italia, o 7,37038 di (VR), amândoi părinții exercitându-și în mod legitim drepturile părintești asupra minorei până la data la care minora a fost adusă în România de către mamă și s-a refuzat înapoierea de către aceasta în Italia, unde își avea reședința obișnuită.
Prin raportare la dispozițiile mai sus arătate la situația de fapt reținută Curtea apreciază că prin fapta sa de aducere a copilului în România și de a refuza înapoierea acestuia la reședința obișnuită din Italia s-au încălcat drepturile părintești ale tatălui.
Această împrejurare se încadrează în situația considerată de Convenție drept ilicită.
Recurenta pârâtă nu a reușit să facă dovada prin probele administrate că tatăl minorei a fost de acord cu deplasarea acesteia în România, la data de 15 ianuarie 2009, dovadă și cele reținute de către instanța de fond din analiza martorului audiat în cauză în mod nemijlocit.
În calea de atac a recursului, recurenta a depus o serie de acte cuprinzând declarații de martori prin care aceasta a încercat să facă dovada acordului tatălui la deplasarea minorei însă, Curtea, prin raportare la art. 305 Cod procedură civilă urmează să le înlăture, nefiind acte propriu-zise, recurenta încercând, de fapt, să înlocuiască prin aceste acte declarațiile unor martori, a căror audiere nemijlocită de către instanța de judecată s-ar fi impus, însă de a căror administrare nu a înțeles să se folosească în fața primei instanțe când a avut în mod obiectiv această posibilitate, proba fiind încuviințată la 14 aprilie 2009, iar ulterior fiind acordate alte trei termene de judecată.
Mai mult, Curtea constată că recurenta nu a solicitat nici proba cu martori prin motivele de recurs astfel încât, în urma deliberării și constatării necesității administrării acesteia, să se poată ajunge, eventual, la o casare cu trimitere, față de faptul că în faza procesuală a recursului această probă nu poate fi administrată și că oricum o atare poziție procesuală s-ar fi impus a fi cenzurată de C, pe de o parte, prin raportare la faptul că în fața primei instanțe pârâta a beneficiat de mai multe termene pentru a administra această probă, astfel că nu s-ar putea reține o imposibilitate obiectivă pentru a-și formula o astfel de apărare, iar pe de altă parte, prin raportare la dispozițiile convenționale care impun soluționarea cauzei într-un termen scurt, tocmai pentru a se evita prelungirea acestei stări de incertitudine în situația minorei, determinată de atitudinea pârâtei.
Ca urmare, în cauză nu este aplicabil nici art. 13 din Convenția sus-citată care prevăd ca o situație de excepție cazul în care autoritatea judiciară (ori administrativă) sesizată cu o cerere nu este ținută să dispună înapoierea imediată a copilului atunci când persoana care avea în grijă copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri.
Mai mult, Curtea reține din motivarea cererii de ordonanță președințială ce a format dosarul nr. - din 05 noiembrie 2008 înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara, că însăși pârâta cunoștea faptul că tatăl s-ar fi opus ca minora să părăsească teritoriul Italiei în scopul de a se stabili definitiv în România: "soțul i-a interzis să părăsească Italia împreună cu fiica lor amenințând-o că o va reclama la Poliția italiană și la Poliția de frontieră din Italia".
Curtea urmează să aibă în vedere că recurenta pârâtă nu a justificat în nici un fel atitudinea sa printr-o împrejurare care ar pune-o în pericol pe minoră, în sensul că tatăl ar avea un comportament inadecvat față de minoră, astfel încât ar fi în interesul minorei să nu fie înapoiată la reședința obișnuită.
În mod greșit a susținut recurenta că tatăl nu a făcut dovada că i-a fost încredințată, fiind suficient la acest moment faptul că minora, la data deplasării sale în România, se afla în îngrijirea ambilor părinți, aceasta având reședința obișnuită în Italia. De asemenea, din actele depuse la dosar rezultă cu prisosință faptul că tatăl are reședința în Italia, fiind lipsit de relevanță faptul că acesta nu are declarată pentru înregistrare la autoritățile din România, reședința sa din Italia. Curtea are în vedere interpretarea dată Convenției chiar în raportul explicativ, respectiv: " Convenției este construit pe prezumția tacită că cel care îngrijește copilul exercită efectiv încredințarea", iar în cazul de față, înainte de deplasarea minorei în România aceasta se afla în îngrijirea ambilor părinți, deci și a tatălui.
Referitor la toate susținerile recurentei legate de deținerea de către acesta, în favoarea sa, a sentinței civile nr. 4011 din 10 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar civil nr-, ordonanță președințială, Curtea urmează să aprecieze ca fiind corecte reținerile instanței de fond în sensul că simpla împrejurare că există o astfel de hotărâre nu constituie un impediment în formularea acțiunii prin raportare la prevederile convenționale ce se vor arăta mai jos. Astfel, art. 17 din Legea Nr. 100 din 16 septembrie 1992 pentru aderarea României la Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, prevede că: "Singură împrejurarea că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenții, dar autoritățile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotărâri care ar intra în sfera de aplicare a convenției". Din această perspectivă nu are nici o relevanță faptul că sesizarea reclamantului vizând înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Republica Italia s-a situat la o dată ulterioară hotărârii de încredințare a minorei către mamă prin hotărârea sus-menționată de ordonanță președințială.
Curtea reține din hotărârile pronunțate în Republica Italia că reclamantul s-a adresat autorităților judiciare din acest stat privind încredințarea exclusivă a minorei, cu vizite protejate ale mamei și cu restricția de repatriere în baza unei proceduri urgente. Tribunalul pentru Minori din a reținut în dispozitivul hotărârii competența instanțelor române asupra soluționării cererii de încredințare formulată de tatăl minorei - respectiv a judecătorului investit în prealabil cu soluționarea cauzei de divorț, deoarece cererea de divorț a fost înaintată în fața autorităților române a căror competență nu rezultă să fi fost contestată vreodată de către reclamant, aspecte care urmează a fi definitivate ulterior, după soluționarea prezentei cauze.
Dispozițiile art. 16 din Convenția d l Haga interzic unei țări membre să ia o hotărâre privind încredințarea minorilor înainte de a stabili dacă este sau nu cazul să fie înapoiați la reședința obișnuită.
Urmare a aderării României la Convențiile arătate mai sus, se impune, în acord cu dispozițiile Constituției României, aplicarea cu prioritate a dispozițiilor convențiilor în raport de legislația română. Astfel, în mod greșit a susținut recurenta că prioritar este legislația statului român față de legislația altui stat, fără a avea în vedere trimiterile la care face convenția aplicabilă.
Curtea urmează a avea în vedere scopul și obiectivele Convenției d l Haga, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuind să dea eficiență mecanismului de returnare reglementat de Convenție.
Potrivit preambulului Convenției d l Haga, scopul acesteia este de a asigura garantarea înapoierii copilului în statul reședinței sale obișnuite, fiind vorba tocmai despre o măsură provizorie, până în momentul în care o instanță competentă se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea minorului către unul din părinți.
Împotriva acestei decizii, la data de 03 februarie 2010, pârâta a formulat contestație în anulare, solicitând anularea deciziei contestate și rejudecarea recursului, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea contestației în anulare s-a arătat că instanța de recurs nu a analizat toate motivele de casare și modificare ale hotărârii atacate, astfel:
1. Deși s-a învederat instanței de recurs că instanța de fond nu a reținut o situație de fapt corectă în cauză, nu a făcut o analiză temeinică a probelor și nu a interpretat legal dispozițiile Convenției, instanța de recurs nu a analizat aceste motive.
Se solicită a se constata faptul că sesizarea autorităților italiene de către reclamant vizând înapoierea minorei s-a făcut la data de 04 aprilie 2009, iar ordonanța președințială de încredințare s-a pronunțat la data de 10 noiembrie 2008 și nu invers, astfel cum s-a reținut de către prima instanță, greșit apreciindu-se lipsa de relevanță a sentinței obținută vremelnic cu privire la încredințare de la instanțele române.
2. Deși s-a dovedit că nu poate fi vorba de violarea unui drept privind încredințarea, greșit s-au reținut drept temei prevederile art. 316 - 317 cod civil italian, în condițiile în care, pe parcursul derulării acestei cauze, a intervenit Decretul pronunțat la data de 16 noiembrie 2009, Tribunalul d e Minori din reținând în dispozitivul hotărârii, competența instanțelor române asupra soluționării cererii de încredințare formulată de tatăl minorei, dar și faptul că pârâta deține exercitarea drepturilor părintești asupra minorei, în baza sentinței civile nr. 14011 din 10 noiembrie 2008, pronunțată în dosarul nr- de către Judecătoria Timișoara, fiind respinsă cererea formulată de tată privind încredințarea exclusivă a minorei, iar recursul acestuia a fost respins prin Decretul pronunțat de Tribunalul d e Minori din la data de 16 noiembrie 2009, în dosarul nr. 485/09 RR.
Or, în aceste condiții, instanța de recurs trebuia să ia act de dispozițiile art. 14 din Convenție care prevăd o facultate în favoarea instanței, în sensul reținerii hotărârii italiene, tocmai pentru a se pronunța cu celeritate, în vederea asigurării funcționării mecanismului convențional, întrucât nu se poate reține că mama a exercitat abuziv drepturile sale asupra minorei privind refuzul înapoierii acesteia în Italia, mama fiind în situația de a exercita efectiv dreptul privind încredințarea.
3. Competul de judecată nu a efectuat o analiză obiectivă asupra probelor administrate în cauză, ignorându-se pronunțarea Decretului din 16 noiembrie 2009 de către Tribunalul pentru Minori din, cu precizarea că minora avea vârsta fragedă de doi ani care impunea instanței de fond o analiză complexă a cauzei, în interesul primordial al copilului, care era la momentul deplasării în România, așadar inseparabil de mamă și dependent de aceasta, singura lui reședință obișnuită fiind aceea alături de mamă.
4. Prin decizia pronunțată, instanța de recurs a ignorat drepturile părintești ale mamei, protejate de lege, fiind ignorate prevederile art. 14 din Convenție, care statuează, că pentru a stabili existența unei deplasări ori înapoieri ilicite în sensul art. 3, trebuie să se țină seama, în mod direct de legea și de hotărârile juridice sau administrative recunoscute sau nu în mod formal, de statul în care se află reședința obișnuită a copilului.
5. Instanța de recurs a omis a analiza toate argumentele prezentate de pârâtă în apărare, susținute cu înscrisuri și declarații notariale extrajudiciare admise în apărare și neanalizate, fiind încălcate prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă, instanța neindicând motivele pentru care a reținut lipsa de relevanță a probelor invocate, existând o îndoială rezonabilă cu privire la imparțialitatea instanței, încetându-se dreptul părții la un proces echitabil (cazul Piersack contra Belgiei din 01 octombrie 1982).
6. Instanța de recurs a ignorat argumentele pârâtei privind nerespectarea continuității completului de judecată la fond și care trebuie să fie absolută, or la cinci termene de judecată s-au succedat tot atâtea complete diferite de judecată, derulându-se astfel, un proces inechitabil pentru pârâtă.
7. Instanța de recurs a ignorat și susținerile pârâtei în apărare privind încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă, considerând în mod greșit că nu se poate reține nulitatea hotărârii comunicată, fără semnătura președintelui completului și grefierului.
În drept s-au invocat prevederile art. 318 alin. 1 Cod de procedură civilă.
La data de 17 februarie 2010, intimata Ministerul Justiției, a depus la dosar întâmpinare, arătând în esență, că prin conținutul contestației în anulare, se urmărește de fapt a se provoca rediscutarea fondului, nefiind nici un caz din cele prezentate, de omisiune, din greșeală, de a se cerceta vreun motiv de recurs, care să facă incidente în cauză prevederile art. 318 Cod de procedură civilă, invocându-se decizii de practică judiciară în materie și literatura de specialitate și solicitându-se respingerea ca nefondată a contestației în anulare, respectiv ca inadmisibilă.
S-a atașat dosarul de fond.
Curtea a pus în discuția părților excepția de inadmisibilitate invocată în întâmpinare.
Analizând cu prioritate excepția, se constată că ea nu poate fi primită, în condițiile în care, omisiunea cercetării din greșeală a unor motive de recurs, or greșeala materială care a stat la baza pronunțării hotărârii constituie cazuri prevăzute de art. 318 Cod de procedură civilă, analizarea în fapt a conținutului greșelilor sau omisiunilor susținute, din perspectiva îndeplinirii cerințelor textului de lege invocat, ținând de fond și nu de inadmisibilitatea cererii, astfel că excepția va fi respinsă ca nefondată.
Trecând la analizarea contestației în anulare formulată potrivit cu cele reținute mai sus, se constată că ea nu este fondată, pentru următoarele considerente:
Analizând motivele de recurs formulate de pârâtă, subsumate prevederilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 Cod de procedură civilă și considerentele din decizia din recurs contestată, Curtea constată că dimpotrivă, instanța de recurs a analizat fiecare din cele patru motive de recurs, apreciindu-le ca nefondate, în speță nefiind un caz de necercetare a vreunui motiv din cele formulate, potrivit art. 318 teza a II a Cod de procedură civilă.
Astfel cum se arată în mod corect în întâmpinarea intimatului depusă la dosar, ceea ce se critică în prezenta contestație în anulare nu ține de omisiunea cercetării vreunuia din cele patru motive de recurs invocate, ci de toate susținerile pârâtei vizând nelegalitatea și netemeinicia soluției primei instanțe, prezentate într-un material amplu și susținut cu probe administrate de pârâtă: înscrisuri, declarații notariale extrajudiciare, subsumate motivelor de recurs invocate.
Or, incidența art. 318 teza a II a Cod de procedură civilă este determinată doar de neanalizarea vreunuia din motivele de recurs invocate și nu de lipsa de răspuns, pentru fiecare susținere ori argument în parte, formulate de pârâtă, fiind suficient răspunsul la o sumă de astfel de susțineri și argumente și respectiv raționamentul instanței, pentru a susține un astfel de răspuns, pentru analizarea unui motiv de recurs și admiterea ori respingerea lui.
Ceea ce critică însă, contestatoarea totodată, este și faptul că instanța de recurs n-a analizat distinct probatoriul administrat în această fază procesuală, că a ajuns în mod greșit, la alte constatări, decât cele susținute de către pârâtă în recurs și care, în aprecierea sa, ar ține de o greșeală materială a instanței, constând, fie în ignorarea unor probe, respectiv Decretul pronunțat la 16 noiembrie 2009 de către Tribunalul din, și lipsa efectuării unei analize obiective a probelor în cauză, fie în interpretarea greșită a prevederilor legii - respectiv ale Convenției și Codului civil italian, ajungându-se la o situație de fapt care nu ar corespunde realității, greșit fiind aplicat articolul 3 din Convenția d l Haga și ignorat alt text al Convenției, art. 14 din care ar rezultat faptul că, dimpotrivă, contestatoarea - pârâtă nu s-ar face culpabilă de reținerea în țară, în mod ilicit, a minorei.
Aceste critici, deși ar sugera eventuale greșeli materiale săvârșite de instanța de recurs potrivit art. 318 teza I Cod de procedură civilă, ele constituie veritabile greșeli de judecată invocate de către pârâtă și care nu-și pot găsi o nouă analiză, pe calea contestației în anulare care, în aceste condiții, s-ar transforma în mod inadmisibil, într-un recurs la recurs.
În același cadru se situează și criticile vizând greșita reținere în decizia contestată a lipsei de relevanță a hotărârii obținută de pârâtă privind încredințarea copilului pe cale de ordonanță președințială la instanțele din țară, neaplicarea sancțiunii nulității hotărârii pentru lipsa semnăturilor președintelui de complet și a grefierului de către instanța de recurs, invocate din perspectiva art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă, încălcarea dreptului la un proces echitabil potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiilor continuității completului de judecată și a imparțialității instanței.
Toate aceste critici nu pot fi analizate din perspectiva art. 318 Cod de procedură civilă, întrucât nu pot constitui simple greșeli materiale, ci eventual greșeli de judecată, dar care ies din sfera de incidență a textului de lege susmenționat.
Pentru considerentele reținute, Curtea va respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția de inadmisibilitate, ca nefondată.
Respinge contestația în anulare a deciziei civile nr. 71 din 21 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, formulată de contestatoarea, în contradictoriu cu intimatul prin Ministerul Justiției și Libertăților și cu Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei, Județul C S, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
-
Grefier,
Red.
Tehnodact.
2ex./26.02.2010
-3.-;;
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Mihai Negoescu
| ← Divort. Decizia 644/2009. Curtea de Apel Ploiesti | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
