Răpire internațională de copii. Decizia 756/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(305/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.756
Ședința publică de la 04 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Ministrul Public - parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat de procuror.
Pe rol soluționarea asupra recursului formulat de recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1860 din 15.12.2008, pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a V- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu intimata - pârâtă - și cu Autoritățile Tutelare PRIMĂRIA SECTORULUI 1 B și PRIMĂRIA SECTORULUI 3
are ca obiect - răpire internațională de minori.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 27 aprilie 2009, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, cât și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 04 mai 2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului București la data de 22.07.2008 și înregistrată sub nr-, Ministerul Justiției a învestit instanța în contradictoriu cu pârâta cu cererea prin care solicită să se dispună înapoierea minorului la reședința obișnuită din Franța, 35 94700 -.
Prin sentința civilă nr.1860 din 15.12.2008 TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului, având în vedere următoarele considerente:
Examinând situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că minorul s-a născut la data de 11.11.1999, în Franța, la, din căsătoria părinților săi, și ().
Prin hotărârea Tribunalului d e Înaltă Instanță din, din data de 16.02.2005, căsătoria dintre părinți a fost desfăcută prin divorț, decizându-se totodată că autoritatea părintească va fi exercitată în comun de către părinți, iar copilul va locui alternativ o săptămână la mama sa și o săptămână la tatăl său, în timpul perioadelor școlare și J din vacanță la fiecare dintre cei doi părinți.
În luna iulie 2007, pârâta a luat decizia de a-și stabili domiciliul în România împreună cu minorul, comunicându-i această hotărâre fostului său soț și obținând acordul său verbal.
La data de 29.10.2008, reclamantul Ministerul Justiției a fost sesizat de către Autoritatea Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 a statului francez, cu o cerere pentru înapoierea mi norului.
Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii reglementează în art. 6 și următoarele dreptul și obligația pentru autoritatea centrală a statului unde se afla copilul de a lua sau a face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie, sens în care art.7 prevede modalitatea în care statele contractante pot colabora, precum și prerogativele autorităților centrale în aplicarea Convenției.
Pentru a se stabili dacă deplasarea copilului este ilicită în condițiile art.3 din Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, reprodusă în Legea nr.100/1992 pentru aderarea României la Convenția d l Haga, instanța va avea în vedere prevederile acestui text legal, potrivit cu care deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Totodată, la analiza incidentei art. 3 din Convenția d l Haga vor fi avute în vedere și prevederile art. 14 din aceasta Convenție, potrivit cu care, pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Instanța a apreciat că potrivit legii statului francez, petentul avea la data deplasării minorului dreptul de tutelă asupra lui, în sensul de a stabili locul de reședință al acestuia și autoritatea de a acționa în. numele său, urmând a se clarifica dacă la data deplasării către România a minorului, tatăl exercita efectiv acest drept.
În raport de cele reținute anterior, vor fi avute în vedere susținerile pârât ei în sensul că deplasarea nu are caracter ilicit, cu motivarea că mama nu a avut o interdicție de a părăsi Franța și deci a deplasat minorul fără a încălca legea acestui stat, întrucât dreptul privind încredințarea la care face referire art.3 din Convenție rezultă din atribuirea conferită de legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, în speță, de legea franceză.
Deși nici unul dintre părinți nu este cu nimic mai îndreptățit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privința copilului, tribunalul a apreciat că în cauză nu se poate considera că pârâta a nesocotit dispozițiile prevăzute de legislația franceză privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copiii lor minori și nici că a luat în mod unilateral o decizie care să fi determinat privarea tatălui de dreptul de a-și exercita drepturile și îndatoririle față de copil.
În raport de situația de fapt prezentată, fapta pârâtei de a reține minorul în România fără ca în prezent tatăl copilului să consimtă la aceasta nu poate fi calificată drept o neînapoiere ilicită ori o încălcare a dreptului de tutelă părintească al petentului, recunoscut de legislația franceză, respectiv a statului în care s-a aflat reședința copilului înainte de deplasarea lui în România.
În speță nu sunt îndeplinite condițiile art.3 din Convenția d l Haga din 1980, respectiv violarea unui drept privind încredințarea și exercitarea efectivă a unui asemenea drept. Din depozițiile martorilor audiați, la momentul la care pârâta și-a stabilit domiciliul în România, petentul își exprimase acordul în acest sens, fiind infirmate susținerile acestuia cu privire la faptul că își dăduse acordul numai în ceea ce privește petrecerea unei vacanțe. Ambii martori audiați au declarat că, din discuțiile purtate cu petentul, au înțeles că acesta era la curent și era de acord cu intenția fostei sale soții de a se repatria în România, fiind de acord și ca minorul să rămână cu pârâta în România, solicitând însă ca acesta să mențină programul stabilit de instanța franceză prin hotărâre a de divorț, timpul alocat tatălui urmând să le revină bunicilor paterni.
Ca urmare, între părți a intervenit un acord susceptibil să modifice situația copilului față de cele dispuse prin hotărârea judecătorească prin care a fost stabilit modul de exercitare a autorității părintești.
Pe de altă parte, după modificarea domiciliului și constatând imposibilitatea intervenirii unui acord cu tatăl minorului în ceea ce privește exercitarea autorității părintești, pârâta a sesizat instanța judecătorească competentă, de la domiciliul copilului, pronunțând-se o hotărâre pe cale ordonanței președințiale prin care, inițial, îi era încredințat exclusiv minorul.
În același timp, la data formulării cererii își producea efectele sentința civilă nr.8088/01.10.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B pe calea ordonanței președințiale, hotărâre adusă la cunoștința petentului și recurată de către acesta. Această hotărâre modifică regimul încredințării copilului, excluzând demararea procedurilor întemeiate pe Convenție.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul Ministerul Justiției cât și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI au formulat recurs.
Reclamantulși-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și a arătat că, deși s-au admis și s-au administrat probe, instanța le-a apreciat greșit, iar pe altele le-a ignorat, cum ar fi, spre exemplu, proba cu înscrisuri, în cadrul căreia instanța nu face nici un fel de referire la hotărârea Tribunalului de M Instanță din din data de 26.06.2008 prin care se modifică măsurile accesorii după divorț și se stabilește că autoritatea parentală este exercitată de tată, iar mama va exercita dreptul de vizită și de cazare cu condiția ca acesta să aibă loc în Franța.
Împrejurarea că, în România, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 B se află dosarul cu nr- privind încredințarea minorului către mama sa, și dosarul nr- (rejudecare) nu poate justifica refuzul de înapoiere al minorului la reședința obișnuită din Franța, față de înțelesul art.3 din Convenție.
Din depozițiile martorilor rezultă că nici unul dintre aceștia nu aveau cunoștință de faptul că tatăl și-ar fi dat acordul pentru rămânerea copilului în România, în mod definitiv, împreună cu mama sa. Împrejurarea ar trebui, în mod firesc, să se regăsească în depozițiile martorilor întrucât reprezentantul Ministerului a insistat în fața Tribunalului să se consemneze întocmai că nici unul dintre martori nu avea cunoștință de faptul că tatăl și-ar fi dat acordul pentru rămânerea copilului în România în mod definitiv împreună cu mama sa. Pe de altă parte, faptul că petiționarul s-a adresat instanței franceze care s-a pronunțat la data de 26.06.2008 dovedește dezacordul acestuia cu privire la schimbarea reședinței copilului său minor.
Soluția tribunalului este dată cu aplicarea greșită a legii, iar cererea introductivă de instanță este întemeiată, fiind întrunite dispozițiile art.3 și ale art.12 din Legea nr.100/1992 în condițiile în care nu s-a dovedit de către intimata - pârâtă nici una dintre excepțiile de la obligația de a dispune înapoierea copiilor reținuți ilicit pe teritoriul unui stat contractant.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTIa arătat că sentința este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art.3 din Convenția d l Haga din 1980 și a Legii nr.369/2004 privind aplicarea acestei convenții.
În speță, reședința minorului este în Franța, așa după cum rezultă din sentința pronunțată în dosarul cu nr.03/06586 de către Tribunalul d e Înaltă Instanță din - Franța în data de 16.02.2005.
În cauză nu există nici o hotărâre judecătorească care să fi încredințat numai mamei puterea de decizie cu privire la minor sau dreptul de custodie și nu s-a administrat nici o probă din care să reiasă că petiționarul nu și-ar fi exercitat drepturile părintești la momentul deplasării minorului în România, fiind prezumat astfel că își exercită aceste drepturi.
Mai mult, susține recurentul, Convenția reglementează o procedură de urgență în interesul minorului, care nu afectează fondul dreptului privind încredințarea și nu este identificată nici o situație de excepție din cele prevăzute de art.13 din Convenție, care prevăd obligația statului contractant de a asigura înapoierea imediată la reședința obișnuită a copilului deplasat sau reținut ilicit pe teritoriul acelui stat.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 27.03.2009 de către pârâtă, aceasta a arătat că nu poate fi admisă susținerea recurentului conform căreia intimata ar fi refuzat nejustificat înapoierea minorului, deoarece, așa cum corect a reținut și tribunalul, în perioada 01.10.2007, dată la care s-a pronunțat sentința civilă nr.8088 a Judecătoriei sectorului 3 B asupra cererii de ordonanță președințială prin care intimata din prezenta cauză solicita încredințarea minorului - 19.03.2008 dată la care TRIBUNALUL BUCUREȘTIa casat această sentință, hotărârea judecătorească prin care i se încredința provizoriu intimatei minorul și-a produs efectele.
Martorii audiați de tribunal, au arătat că atât anterior mutării intimatei în România, cât și ulterior acestui moment, dl. a recunoscut că a fost de acord cu aceasta, cu condiția ca perioadele de timp pe care minorul ar fi trebuit să le petreacă cu tatăl său, să fie petrecute de acesta cu bunicii paterni.
Având în vedere că legea franceză și legea română permit ca acordul părinților să modifice în mod valabil, regimul minorului, chiar stabilit prin hotărâre judecătorească, în mod corect, a stabilit instanța de fond că această împrejurare, pe deplin dovedită, înlătură aplicarea art.3 din Convenția d l Haga, deplasarea minorului nefiind ilicită.
În mod justificat, instanța nu a luat în considerare hotărârea pronunțată de Tribunalul de M Instanță din la data de 26.06.2008 observând că aceasta este subsecventă promovării cererii întemeiată pe Convenția d l Haga și că dispune numai pentru viitor neputând fi aplicată în perioada iulie - octombrie 2007.
Intimata a invocat, în apărare, și dispozițiile art.12 alineat secund din Convenția d l Haga, respectiv faptul că a trecut mai mult de un an de la data deplasării și minorul s-a integrat în noul său mediu, apărări asupra cărora tribunalul nu a mai efectuat o analiză și este necesar, cu respectarea principiului gradelor de jurisdicție să se dispună retrimiterea cauzei către instanța de fond.
Recursurile sunt întemeiate.
Minorul s-a născut la data de 11.11.1999 în Franța, la, din căsătoria părinților săi și (), iar în anul 2005 căsătoria părinților a fost desfăcută prin hotărârea Tribunalului d e Înaltă Instanță din din data de 16.02.2005.
Prin această hotărâre s-a decis că autoritatea părintească se exercită în comun de către părinți și copilul va locui alternativ o săptămână la mama sa și o săptămână la tatăl său în timpul perioadelor școlare și J din vacanță la fiecare dintre cei doi părinți. D-na a apelat această hotărâre solicitând, în legătură cu minorul, ca locuința acestuia să fie în mod exclusiv la domiciliul său, iar Dl. să beneficieze doar de un drept de vizită și de o găzduire obișnuită.
Curtea de Apel din, prin sentința din 22.06.2006, a respins ansamblul cererilor apelantei confirmând hotărârea apelată în toate dispozițiile sale, iar Curtea de Casație a certificat la data de 19.09.2006 faptul că termenul de recurs în anularea hotărârii judecătorești este expirat și că sentința din 22.06.2006 este executorie.
În raport cu aceste hotărâri cererea formulată de petiționar la data de 29.10.2007 și înregistrată la Ministerul Justiției din România la data de 24.03.2008 prin care solicita înapoierea copilului la domiciliul său obișnuit, urmează a fi analizată prin prisma dispozițiilor art.3 din Convenția d l Haga, la momentul deplasării acestuia de către mamă pe teritoriul României, iar nu în funcție de hotărârile judecătorești ce au intervenit ulterior, pe parcursul judecării acestei cereri care se bucură de o procedură de urgență, potrivit dispozițiilor art.12 și 13 din Convenția d l Haga.
Potrivit cu dispozițiile art.3 din Convenția d l Haga din 1980 deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită atunci când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fi împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat ori împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Așa cum s-a arătat mai sus, custodia copilului aparținea, la data deplasării ambilor părinți și chiar dacă la momentul efectuării acestei deplasări intimata ar fi avut acordul tatălui copilului în acest sens, acest acord lipsește în ceea ce privește neînapoierea copilului la domiciliul obișnuit.
Dispoziția art.3 din Convenția d l Haga, privește împreună cele două ipoteze: deplasarea sau neînapoierea unui copil astfel că, indiferent de modalitatea în care aceasta se realizează, ea reprezintă tot o încălcare a acestei norme, nefiind necesară, sub acest aspect trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond în vederea examinării temeiniciei reținerii copilului pe teritoriul României.
Potrivit prevederilor Convenției, după ce au fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înțelesul art.3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condițiile Convenției pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea Convenției să se fi făcut.
Împrejurarea că, în România, imediat după deplasarea minorului de către mama sa, aceasta a introdus o cerere privind încredințarea provizorie și de urgență a minorului către mama sa, obținându-se încredințarea provizorie prin sentința civilă nr.8088/01.10.2007 a Judecătoriei sectorului 3 B, nu reprezintă temei pentru a opera situațiile de excepție prevăzute de dispozițiile art.12 și 13 din Convenția d l Haga.
Aceasta deoarece, pe de o parte, această hotărâre a fost casată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI, iar potrivit cu dispozițiile art.311 din Codul d e procedură civilă, hotărârea casată nu are nici o putere, iar pe de altă parte, această hotărâre s-a pronunțat ulterior deplasării minorului și promovării cererii de către petiționar și pe această cale se tinde la crearea unei aparențe de legalitate a deplasării copilului și, eventual, a reținerii sale pe teritoriul României.
tatălui cu privire la deplasarea și neînapoierea minorului rezultă și din faptul că acesta s-a adresat instanței franceze în vederea schimbării condițiilor de exercitare a autorității parentale.
Reținând minorul în România împotriva consimțământului tatălui, fără să existe o hotărâre prin care dreptul privind încredințarea să fi fost anulat, intimata - pârâtă a încălcat dispozițiile art.3 din Convenția d l Haga, astfel că se impune înapoierea imediată a copilului, la reședința sa obișnuită din Franța, 35 94700 - în condițiile art.1 din Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul - reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI și de recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.1860 din 15 decembrie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă în dosarul cu nr- în contradictoriu cu intimata.
Schimbă în tot sentința recurată în sensul că:
Admite cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților în contradictoriu cu pârâtă.
Dispune înapoierea minorului născut la data de 11.11.1999 la reședința obișnuită din Franța, 35 94700 -.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.05.2009.
PREȘDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/18.05.2009
Secția a IV-a. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
| ← Pensie întreținere. Decizia 76/2009. Curtea de Apel Alba Iulia | Incredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 816/2009. Curtea de... → |
|---|
