Răpire internațională de copii. Decizia 765/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(756/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.765.
Ședința publică de la 05 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
GREFIER -
***** *****
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București - legal reprezentat de procuror.
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea, împotriva deciziei civile nr.372 din 23.02.2009, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI (pentru ) și cu AUTORITATEA TUTELARĂ de pe lângă PRIMĂRIA A
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă contestatoarea, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/14.04.2009, emisă de Baroul Hunedoara - Cabinet Individual, lipsind intimatul Ministerul Justiției și Autoritatea tutelară de pe lângă Primăria A
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței depunerea, prin serviciul registratură, la data de 30.04.2009, a unei întâmpinări formulate de către intimatul Ministerul Justiției.
La solicitarea instanței, reprezentantul contestatoarei arată că nu solicită restituirea chitanței de achitare a taxei judiciare de timbru.
Reprezentantul contestatoarei arată că a luat cunoștință de conținutul întâmpinării depuse la dosar. Totodată, solicită încuviințarea administrării probei cu înscrisuri pe excepția prevăzută de art.12 din Convenția d l Haga din 1980.
Reprezentantul Ministerului Public arată că, în raport de motivul contestației în anulare invocat, nu se opune administrării, de către contestatoare, a probei cu înscrisuri în sensul solicitat.
Curtea, după deliberare, în baza art.317 și următoarele Cod procedură civilă, raportat la dispozițiile art.167 și 112 Cod de procedură civilă, încuviințează pentru contestatoare administrarea probei cu înscrisuri, astfel cum a fost formulată.
Reprezentantul contestatoarei depune la dosar înscrisurile despre care a făcut vorbire și declară că nu mai are alte cereri de solicitat în cauză.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
La solicitarea instanței, reprezentantul contestatoarei arată că minorii se află în țară de la data de 12.04.2008.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor contestației în anulare.
Contestatoarea, prin reprezentant, solicită, în baza art.318 raportat la dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă și ale art.12 din Convenția d l Haga din 1980, admiterea contestației astfel cum a fost formulată.
Arată că instanța de recurs avea obligația de a solicita relații de la Autoritatea pentru Protecția Copilului cu privire la împrejurarea prevăzută de art.12 din Convenția d l Haga din 1980, respectiv nepredarea copilului în situația în care se apreciază că acesta s-a integrat în noul său mediu.
Mai arată că, deși în întâmpinarea depusă la dosar de către Ministerul Justiției se face trimitere la fila 11 deciziei atacate, aceasta nu analizează obligația de înapoiere a minorilor.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a contestației în anulare, arătând că instanța de recurs a examinat motivul constând în aplicabilitatea dispozițiilor art.12 din Convenția d l Haga din 1980 și a constatat că acesta nu este incident în cauză, deoarece nu s-a depășit termenul de un an de zile de la data deplasării copiilor și până la data sesizării autorităților naționale.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației civile de față, constată următoarele:
La data de 01.04.2009, pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost înregistrată, sub nr-, contestația în anulare formulată de contestatoarea împotriva deciziei civile nr.372/23.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiției - în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, pentru petentul, și Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria A
În motivarea contestației, contestatoarea, invocând dispozițiile art.318 Cod procedură civilă, a arătat că instanța de recurs nu a cercetat toate motivele invocate de parte, deși recurenta a susținut interpretarea greșită a normelor legale în materia răpirii internaționale de minori. În acest context, contestatoarea a precizat că nu s-a examinat și nu s-a procedat nici la analiza excepțiilor prevăzute de art.12 din Convenție, în condițiile în care instanța de recurs era obligată să ceară relații de la Autoritatea privind Protecția Copilului, spre a verifica în ce măsură minorii, și s-au integrat în noul lor mediu.
Prin întâmpinare, Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată.
În esență, a arătat că instanța de recurs a analizat și respins în mod motivat argumentul privind integrarea minorilor în România și incidența în speță a dispozițiilor art.12 alin.2 din Convenție. De altfel, această normă nu poate fi aplicată în cauză, întrucât răpirea minorilor a avut loc la data de 12.04.2008, când copiii au fost aduși în România, iar cererea întemeiată pe dispozițiile Convenției a fost formulată de tatăl reclamant la 21.04.2008.
În speță, sub aparența unei nemulțumiri provocate prin omisiunea instanței de recurs de a examina un motiv de casare sau de modificare, se urmărește, pe această cale, a se rediscuta fondul pricinii.
S-a administrat proba cu înscrisuri, prin raportare la dispozițiile art.317 și următoarele, art.167 și art.112 Cod procedură civilă.
S-a atașat dosarul de fond, cu nr-, în care a fost pronunțată decizia civilă nr.372/23.02.2009 de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Examinând cererea formulată și având în vedere dispozițiile legale invocate de contestatoare prin contestația în anulare de față, analizând și conținutul deciziei contestate, Curtea reține următoarele:
În motivarea recursului, recurenta a arătat că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât, la primul termen de judecată, 10.09.2008, a solicitat, prin fax, amânarea judecății pentru lipsă de apărare, fiind astfel acordat termenul de 24.09.2008. pentru acest termen a fost emisă în data de 18.09.2008, având anexate înscrisurile depuse deja la dosar de intimat, însă până în data de 22.09.2009, seara - când actul de procedură a ajuns la aceasta, recurenta pârâtă nu a avut cunoștință de înscrisurile ce i-au fost înaintate. Termenul era fixat pentru 24.09.2008, ora 8.30, iar pentru a putea fi prezentă în ziua procesului, având în vedere că locuiește în A I, ar fi trebuit să plece spre instanță în data de 23.09.2008, ceea ce înseamnă că ar fi avut la dispoziție mai puțin de 24 de ore pentru a lua legătura cu avocatul, a-și pregăti apărarea și a formula un răspuns.
Cerința din art.6 pct.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.
Pentru că instanța a soluționat cauza fără a afla care este poziția pârâtei, care au fost motivele de fapt care au determinat-o să ia o astfel de decizie, recurenta pârâtă consideră soluția dată ca fiind una greșită.
În subsidiar, recurenta pârâtă a arătat că în cuprinsul sentinței atacate se reține că există deja o hotărâre de încredințare provizorie a minorilor, către tatăl lor, dată de instanța belgiană. Această hotărâre, fiind una provizorie, nu este și obligatorie; este nejustă, câtă vreme nici acolo nu a avut posibilitatea de a demonstra adevărata față a reclamantului, atitudinea pe care acesta o avea față de minori și față de familie.
Recurenta-pârâtă a susținut că venind în țară, cu acordul intimatului-reclamant, iar nu cum susține acesta, nu s-a mai putut prezenta în fața instanțelor belgiene pentru a apăra drepturile minorilor. Pentru aceasta este în măsură să dovedească cu înscrisuri situația materială mai mult decât grea în care se află intimatul-reclamant, numeroasele datorii, de zeci de euro pe care le are în Belgia, faptul că a fost condamnat în repetate rânduri, atât de autoritățile belgiene, cât și de instanțele din România, pentru trafic de droguri. Reclamantul însuși, pe lângă viciul alcoolului, obișnuia să consume și droguri.
Comportamentul iresponsabil față de copii și conviețuirea grea alături de intimatul-reclamant au determinat-o să plece cu cei trei copii în România, la mama sa, aceasta fiind singurul său sprijin material și moral.
În ceea ce privește procesul de divorț, înaintat la Judecătoria Alba -I, acesta, deși a fost respins pe motiv de necompetență, a fost supus apelului. Având în vedere că apelul suspendă executarea, consideră că, până la pronunțarea unei hotărâri definitive în speță și stabilirea competenței organelor abilitate a soluționa cauza, instanța română a fost una corect învestită.
Recurenta pârâtă a arătat că înainte de orice convenție, tratate la care România este parte, Statul Român ar trebui să ocrotească cetățenii săi, drepturile și interesele acestora, iar, mai presus de toate, trebuie avut în vedere interesul superior al minorilor, acela de a se dezvolta într-un mediu propice, iar nu în unul tensionat prin neînțelegeri, certuri, violență conjugală.
În România aceștia locuiesc într-o casă liniștită, alături de persoane care le oferă și afecțiune, unde s-au integrat perfect, fiind, volubili, relaxați, făcându-și prieteni de joacă, sunt îndrăgiți de educatoare, bine supravegheați de mamă și de bunica maternă, cunoscând foarte bine limba română.
Recurenta-pârâtă a mai precizat faptul că minorii - și frecventează cursurile grădiniței din localitatea, iar minorul, fiind prea mic pentru a fi dus la grădiniță, se află în permanență în grija mamei și a bunicii materne și a învățat limba română, punctând că este în interesul superior al minorilor să nu fie traumatizați suplimentar, traume care își pot pune amprenta irevocabil asupra personalității lor.
În recurs, referitor la primul motiv invocat, Curtea a reținut că recurenta pârâtă a primit la data de 03.09.2008 citația pentru primul termen de judecată - 10.09.2008. La acest prim termen, instanța, în temeiul art.156 Cod procedură civilă, a încuviințat cererea de amânare formulată de pârâtă pentru pregătirea apărării, depusă în aceeași zi și însoțită de o împuternicire avocațială emisă la 03.09.2008, acordând un nou termen la 24.09.2008. Cea de-a doua citație a fost primită de parte la 16.09.2008, însoțită fiind de înscrisurile doveditoare. La data de 24.09.2008, pârâta a formulat o nouă cerere de amânare, arătând că citația a ajuns efectiv în posesia sa la 22.09.2008 și că, locuind în A I, ar fi trebuit să plece spre instanță pe 23.09.2008, ceea ce înseamnă că ar avea la dispoziție mai puțin de 24 de ore pentru a-și pregăti apărarea, a lua legătura cu un avocat și a formula un răspuns. La termenul din 24.09.2008, instanța a respins cea de-a doua cerere de amânare, având în vedere dispozițiile art.156 alin.1 Cod procedură civilă, care permit acordarea unui termen în acest sens o singură dată.
Potrivit art.2 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992: "Statele contractante iau toate măsurile corespunzătoare spre a asigura, în limitele teritoriului lor, realizarea obiectivelor convenției. În acest scop, ele urmează să recurgă la procedurile lorde urgență". De asemenea, art.6 alin.1 din Legea nr.369 din 15 septembrie 2004 privind aplicarea acestei Convenții prevede: "Cauzele având ca obiect soluționarea cererilor de înapoiere a unui copil aflat pe teritoriul României în condițiile art.3 din Convenție se soluționeazăde urgență".
În același sens, potrivit art.11 alin.3 din Regulamentul (CE) nr.2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești: "O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționeazăcu celeritateîn cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de legislația națională. Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor circumstanțe excepționale, încel mult șase săptămâni de la sesizarea sa".
Raportat la aceste dispoziții legale, care impun instanței soluționarea cererii într-un termen precis determinat de la sesizare, durata de timp de trei săptămâni de care recurenta pârâtă a beneficiat de la primirea primei citații, respectiv 03.09.2008, când și-a și angajat un avocat, și până la momentul dezbaterilor asupra fondului cauzei, 24.09.2008, a fost considerată de tribunal ca fiind un termen rezonabil. Astfel, apare lipsită de relevanță data primirii celei de-a doua citații, întrucât exercitarea cu bună credință a drepturilor sale procedurale presupunea din partea recurentei pârâte efectuarea tuturor demersurile necesare încă de la data la care a aflat despre existența litigiului, aceasta având și obligația instituită de art.129 alin.1 Cod procedură civilă de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului.
Prin urmare, instanță de recurs nu a reținut o încălcare a dreptului la apărare al recurentei pârâte, tribunalul realizând prin maniera în care a procedat un just echilibru între interesul acesteia și dreptul celuilalt părinte de a beneficia de soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, conform art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult dată fiind natura cauzei, întrucât "procedurile referitoare la îndeplinirea drepturilor părintești - impun celeritate, dat fiind faptul că trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copii și părinții care nu mai locuiesc împreună" (cauza nr. 58039/00,Lazrak contra Franței).
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, formulat în subsidiar, nu a fost apreciat de tribunal drept fondat.
Potrivit art.3 din Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 1980, "Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredințarea, vizat la lit.a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat."
Condițiile cumulative ale art.3 pentru reținerea deplasării fără drept (ilicite) a copililor sunt îndeplinite în cauză. Astfel, la data de 12.04.2008, când a avut loc deplasarea minorilor, potrivit susținerilor petentului, se pronunțase deja, ca urmare a neînțelegerilor intervenite între părți, o hotărâre judecătorească de către Judecătoria dea celei de-a doua circumscripții din, intervenită la 15.10.2007, prin care s-a stabilit ca autoritatea parentală asupra acestora să se exercite de comun acord de cei doi părinți.
Hotărârea judecătorească menționată este acoperită de sintagma "o hotărâre judecătorească sau administrativă", care nu cuprinde nicio distincție suplimentară.
De asemenea, în înțelesul Convenției, deplasarea minorului de către unul din titularii dreptului de custodie comună fără consimțământul celuilalt titular are caracter ilicit; în acest caz, caracterul ilicit nu derivă dintr-o acțiune contrară legii, ci din faptul că o asemenea acțiune nesocotește drepturile celuilalt părinte, ocrotite la rândul lor de lege și întrerupte din exercițiul normal. Convenția nu urmărește să determine cui îi va fi atribuită pe viitor custodia copilului, nici dacă este necesară modificarea hotărârii prin care s-a stabilit custodia comună pe baza unor date obținute ulterior; ea urmărește numai să evite ca hotărârea ulterioară să fie influențată de o schimbare a circumstanțelor produsă în mod unilateral de una dintre părți. Acest punct de vedere a fost exprimat în Raportului Explicativ privind Convenția d l Haga din 1980 privind răpirea de copii, redactat de Elisa - în 1980, fiind însușit și Curtea Europeană în cauza Monory împotriva României și Ungariei din 5 iulie 2005.
În speță, prin hotărârea pronunțată la data de 22.04.2008 de Tribunalul d e primă instanță, ulterior deplasării minorilor din Belgia în România, s-a dispus, cu titlu provizoriu, ca autoritatea parentală și administrarea bunurilor cu privire la copiii minori să se facă exclusiv de către dl.. De la acest moment, refuzul pârâtei de a înapoia minorii a dobândit un caracter ilicit și din această perspectivă.
Deși a arătat că în fața instanțelor belgiene nu a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare, recurenta pârâta nu a invocat, în concret, niciunul din motivele prevăzute de art.23 din Regulamentul Consiliului (CE) nr.2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești de refuz al recunoașterii hotărârilor în materia răspunderii părintești.
Instanța de recurs a constatat că este îndeplinită și cea de-a două condiție, respectiv ca la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept să fie "exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit", întrucât petentul ar fi exercitat în continuare dreptul recunoscut dacă pârâta nu ar fi refuzat înapoierea minorilor.
Curtea a considerat însă că nu poate analiza susținerile recurentei pârâte privind reproșurile aduse tatălui în creșterea și educarea acestora, întrucât această instanță este învestită doar cu verificarea incidenței dispozițiilor Convenției d l Haga din 1980 și nu cu fondul raporturilor juridice dintre copii și părinții lor, neputând face aprecieri cu privire la care dintre părinți este mai potrivit să se ocupe de îngrijirea minorilor. Această problemă se va reglementa după legea belgiană și sarcina revine instanței care se va pronunța definitiv asupra cererii de încredințare a copiilor.
De altfel, art.19 din Convenție statuează că "O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea", astfel încât devine evident că intenția reglementării internaționale analizată în speță a fost de a asigura respectarea unor drepturi recunoscute privind încredințarea și nu de a schimba modul de exercitare drepturilor și obligațiilor părinților.
Obiectivul urmărit de Convenție este acela de a înlătura posibilitatea creării artificiale a unor puncte de legătură privind competența jurisdicțională de drept internațional privat, în vederea obținerii încredințării minorilor. De aceea, se prevede lipsirea de orice efecte, practice sau juridice, a încercării persoanei care a efectuat deplasarea lor de a obține legalizarea acțiunii sale de către autoritățile competente ale statului în care au fost duși aceștia. Pentru a atinge acest obiectiv, Convenția reglementează, în primul rând, restabilireastatu quo-ului, prin înapoierea imediată a minorilor deplasați sau nerestituiți în mod ilicit. În această modalitate, se ajunge la situația ca, în majoritatea cazurilor, hotărârea finală privitoare la încredințarea minorilor să fie pronunțată de autoritățile de la locul de reședință obișnuit al minorilor, cel anterior deplasării, respectându-se astfel criteriile de competență teritorială în această materie.
Instanța de recurs a avut în vedere și dispozițiile art.13 din Convenție, potrivit cu care "autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă. Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârsta sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa."
În acest sens, a constatat că niciuna dintre ipotezele textului nu este incidentă, recurenta pârâtă nefăcând dovada afirmațiilor sale referitoare la situația petentului, care ar avea numeroase datorii și ar fi fost condamnat în repetate rânduri atât de autoritățile belgiene, cât și de instanțele din România pentru consum și trafic de droguri. Singurul înscris depus de aceasta în dovedirea susținerilor sale este adresa nr.432/1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, din care rezultă însă numai că prin rechizitoriul nr.1964/P/1997 din 09.10.1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureștis -a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului pentru infracțiunea de trafic de stupefiante prevăzută de art.312 alin.1 din Codul penal. Or, potrivit art.23 alin.11 din Constituție: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată".
Curtea observă că instanță de recurs, în cadrul acestui motiv de recurs, ce viza fondul cauzei, a examinat și a analizat incidența dispozițiile prevăzute de art.12 din Convenție, spre a verifica în ce măsură minorii, și s-au adaptat la mediul actual.
Astfel, a reținut că singura situație în care ar avea relevanță aspectele invocate de pârâtă cu privire la faptul că minorii s-au integrat perfect în mediul din România, sunt, volubili, relaxați, făcându-și prieteni de joacă, este cea în care ar fi aplicabile dispozițiile art.12 din Convenție.
Potrivit acestui text, "Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art.3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu."
Curtea a constatat că în cauză, de la venirea în România a minorilor, în 12.04.2008 și până la 21.04.2008, când tatăl copiilor a formulat cererea de înapoiere a lor, nu a trecut mai mult de un an, astfel încât aspectele menționate privind integrarea în mediul în care trăiesc în prezent nu au relevanță.
În aceste condiții, această normă nu putea fi aplicată în cauză, iar instanța de recurs nu era obligată să ceară relații de la Autoritatea privind Protecția Copilului, spre a verifica situația actuală a minorilor, și. În plus, această excepție de la obligația autorităților de a dispune returnarea copiilor deplasați ori reținuți ilicit funcționează nu oricând, ci doar atunci când s-a scurs un an în momentul introducerii cererii. Până atunci, legea nu oferă temei pentru a se proceda la analizarea gradului în care copilul s-a integrat în noul său mediu de viață, măsura fiind în contradicție cu urgența, care trebuie să caracterizeze procedura judiciară.
Pe fond, pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art.318 alin.1 Cod procedură civilă, trebuie îndeplinite următoarele condiții: 1. instanță de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele invocate; 2. această omisiune să se fi produs din greșeală.
În cazul de față, instanță de recurs a analizat pe larg toate criticile cu care a fost învestită, motivându-și soluția în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de temeiul juridic aplicabil cauzei - dispozițiile Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992. În consecință, cea de-a doua condiție nu mai trebuie cercetată, nefiind vorba de omisiunea de a analiza unul din motivele de casare ori modificare prevăzute de art.304 Cod procedură civilă.
Cum s-a statuat în doctrină și în practică, omisiunea cercetării vreunui motiv de casare nu există în situația în care instanță de recurs a analizat grupat, global, printr-un raționament juridic de sinteză, toate criticile, argumentele și afirmațiile din cererea de recurs, ceea ce s-a întâmplat în speță. Omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a celui ce exercită calea de atac a recursului, în condițiile în care contestatoarea tinde să susțină acest aspect, nu deschide calea contestației în anulare.
fondul pricinii nu se poate face în prezent, întrucât astfel de critici, în lipsa certificării neajunsurilor considerentelor deciziei atacate, prin raportare și la prevederile art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, nu produc consecințe juridice. Nu este posibil ca pe calea contestației în anulare exercitate, contestatoarea, sub aparența unei nemulțumiri determinată de omisiunea instanței de recurs de a examina un motiv de casare sau de modificare, neidentificat în mod legal și elocvent de aceasta, care nici nu s-a dovedit în cauza pendinte, să provoace o nouă judecată în fond.
În raport de toate aceste considerente, Curtea, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele art.318 alin1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea împotriva deciziei civile nr.372 din 23.02.2009, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI (pentru ) și cu Autoritatea Tutelată de pe lângă Primăria A
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.05.2006.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.3/17.06.2009
Secția a III-a Civ. -
-
-
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
| ← Divort. Decizia 1096/2009. Curtea de Apel Timisoara | Reincredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 37/2009. Curtea de... → |
|---|
