Răpire internațională de copii. Decizia 952/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (887/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.952.
Ședința publică de la 02 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Simona Gina Pietreanu
JUDECATOR - - -
GREFIER -
***** *****
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București - legal reprezentat de procuror.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul reclamant și de recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.190 din 11.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți, PRIMĂRIA ORAȘULUI, JUSTIȚIEI.
are ca obiect - răpire internațională minori.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, pentru recurentul-reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr.101/06.10.2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, intimata pârâtă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.67, emisă de Baroul Prahova - Cabinet Individual, același avocat reprezintă și intimații-pârâți și, în baza aceleiași împuterniciri avocațiale, lipsind recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și intimații pârâți Primăria Orașului și Ministerul Justiției.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că Tribunalul Prahovaa depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 15.05.2009, o adresă prin care arată că nu s-a putut da curs solicitării de îndeplinire a procedurii de citare, prin comisie rogatorie, cu intimații Primăria Orașului, și, din cauza lipsei de combustibil.
Reprezentantul recurentului reclamant apreciază că pricina se poate soluționa și fără citarea intimatei pârâte Primăria Orașului, avându-se în vedere starea de pasivitate a acestei părți până la momentul de față.
Reprezentantul intimaților pârâți, și susține punctul de vedere al recurentului reclamant cu privire soluționarea cauzei în raport de lipsa dovezii de îndeplinire a procedurii de citare cu intimata pârâtă Primăria Orașului.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază că se impune amânarea cauzei față de lipsa de procedură cu intimata pârâtă Primăria Orașului.
Curtea, după deliberare, având în vedere natura cauzei, care potrivit dispozițiilor legii speciale de ratificare a Convenției d l Haga din 1980 privind răpirea internațională de minori, impune soluționarea cu celeritate, împrejurarea că, în cauză, părinții, respectiv, bunicii minorei sunt reprezentați sau, după caz, asistați, că Ministerul Justiției, care este Autoritatea Centrală în aceste cauze, este legal citată și că interesul superior al minorului și celeritatea primează în raport cu lipsa de procedură constatată cu Primăria Orașului, care nu are interese contrare în cauză, și nu este parte ci participant, consideră că se poate proceda la soluționarea acestei cauze la termenul de astăzi.
Reprezentantul recurentului reclamant solicită administrarea probei cu înscrisuri, pentru a dovedi faptul că partea are relații cu minora, iar la sărbătorile de Paște a fost în țară.
Reprezentantul intimaților pârâți, și apreciază ca fiind neconcludentă proba solicitată de către partea adversă.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu se opune încuviințării probei solicitate de către recurentul reclamant.
Curtea, după deliberare, încuviințează, în baza art.167 raportat la art.305 Cod de procedură civilă, proba cu înscrisuri, având în vedere faptul că, prin aceste probe, se tinde a se dovedi continuitatea relațiilor dintre minoră și tatăl acesteia și a se combate starea de pericol pe care acesta ar putea să o creeze.
Reprezentantul recurentului reclamant depune la dosar înscrisuri, pe care le comunică părții adverse.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului reclamant solicită admiterea recursului său, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată și înapoierea minorei - în reședința sa obișnuită din Canada; nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Apreciază că, în mod eronat, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și, fiind greșit aplicate dispozițiile art.8 alin.2 din Legea nr.369/2004.
Arată că aspectele reținute de către instanța de fond, respectiv faptul că domiciliul comun din Canada era deținut cu contract de închiriere și faptul că, contractele de muncă ale părților erau încheiate în România pe perioadă nedeterminată, au fost greșit reținute.
Arată că locuința din Canada era deținută în proprietate încă din octombrie 2005, astfel cum reiese și din înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Din înscrisurile administrate în cauză, mai reiese și faptul că reclamantul a avut o continuitate a locului de muncă în Canada, anterior venirii în România, rezervarea biletelor de avion din Canada și pentru retur, exact în perioada în care expira închirierea reședinței comune, încasarea indemnizației de creștere a copilului de la statul canadian de către pârâtă, mult după venirea în România și după angajarea acesteia.
Mai arată că reclamantul nu a avut niciodată intenția de a rămâne în România, iar, la început, nici pârâta. Apreciază că dispozițiile art.3 din Convenția d l Haga sunt aplicabile în speță.
Totodată, solicită admiterea recursului promovat de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Reprezentantul intimaților pârâți, și, solicită respingerea ambelor recursuri și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate; nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată; depune la dosar concluzii scrise.
Arată că, în mod corect, a reținut instanța excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și, motivat de faptul că nu acești pârâți sunt cei care ar fi luat sau reținut minora așa cum prevede art.8 din Legea nr.369/2004, încă din conținutul cererii introductive de instanță, recurentul indicând faptul că pârâta este cea care a reținut minora.
La solicitarea instanței, reprezentantul intimaților pârâți persoane fizice mai arată că neînapoierea minorei nu este o neînapoiere ilegală, în raport de faptul că reședința minorei este în România, unde trăiește de aproximativ 1 an și 4 luni, iar, în Canada, a locuit doar 3 luni.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului formulat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București, arătând că, în mod greșit, a reținut instanța de fond neaplicabilitatea dispozițiilor art.3 din Convenția d l Haga, precum și intenția părților de a locui definitiv pe teritoriul României.
Totodată, solicită admiterea în parte a recursului promovat de către reclamant. Arată că, în mod corect, a reținut instanța de fond aspectul lipsei calității procesuale pasive a soților.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III a Civilă, sub nr. 41477/3 din 04 noiembrie 2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții, Ministerul Justiției și Primăria Orașului, solicitând, în temeiul art. 12 al Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, obligarea acestora la înapoierea fiicei sale minore Anne-, născută la 05 noiembrie 2007 în, Canada, în prezent aceasta fiind reținută ilegal la domiciliul socrilor reclamantului.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este căsătorit cu pârâta din anul 2005, ultima reședință obișnuită a soților fiind în Canada, orașul, 220 - 99, cod V 3K 6 R 5, provincia. Reclamantul este cetățean canadian, soția sa având un drept de ședere permanentă în Canada, din căsătoria acestora rezultând minora -, care are doar cetățenia canadiană.
La data de 13 februarie 2008 soții au venit temporar în România, pentru fi ajutați de către bunicii materni și paterni ai copilului, dată fiind vârsta mică a acesteia și împrejurarea că nici unul dintre părinți nu avea experiență în creșterea unui nou născut.
Locuința din Canada a fost subînchiriată pentru șase luni, până la 15 septembrie 2008, când urma ca soții să se întoarcă din Canada, astfel cum rezultă din rezervarea biletului de avion datată 16 februarie 2008.
Pârâta a refuzat să se mai întoarcă în Canada după o perioadă de ședere în România, reținând ilicit minora la domiciliul părinților ei, reclamantul apreciind că această atitudine se datorează unor presiuni pe care părinții acesteia le-au făcut asupra ei.
A mai arătat reclamantul că s-a reîntors în Canada, între timp pârâta hotărând să divorțeze (dosar nr- al Judecătoriei Câmpina ), urmare a neînțelegerilor pe care le-au avut în România și că întrucât a tras concluzia că soția sa nu va mai permite copilului să revină în Canada, reclamantul a înaintat Autorității Centrale din cererea de înapoiere a minorei întemeiată pe dispozițiile Convenției d l Haga, potrivit informațiilor furnizate de către IGPR - Direcția de Investigații Criminale, minora fiind localizată la locuința bunicilor săi materni.
Susține reclamantul că potrivit legii canadiene, conform certificatului de legislație emis la 18 septembrie 2008, deține împreună cu soția sa custodia comună asupra copilului, astfel încât avea și exercita efectiv un drept asupra copilului privind încredințarea, în sensul art. 3 din Convenția d l Haga la data deținerii ilicite.
Neexistând consimțământul reclamantului ca minorul să rămână în România cu pârâta și având un drept de încredințare a minorei sunt îndeplinite cele două condiții cumulative prevăzute în art. 3 alin. 1 din Convenție privind reținerea ilicită a minorei.
Întrucât nu a trecut mai mult de un an de la data reținerii ilicite a minorei, reclamantul consideră că instanța românească are deplin temei să dispună returnarea imediată a copilului la reședința din Canada.
Menționează reclamantul că în opinia sa data reținerii ilicite este reprezentat de momentul în care a depus cererea de înapoiere, întrucât abia aflase de divorț și de cererea de încredințare a copilului către soție.
Pârâții și au formulat întâmpinare, invocând excepția calității procesuale pasive, arătând că în calitate de bunici materni nu au vreo legătură cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea minorei, astfel cum acesta este arătat în art. 3 din Convenție. Împrejurarea că fiica lor, mama minorei, împreună cu aceasta, le-au solicitat să locuiască la domiciliul lor, nu îi poate pune în poziția de a hotărî cu privire la drepturile copilului și cu atât mai puțin al reclamantului.
La rândul său, pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de înapoiere a copilului, formulată de reclamant arătând că nu se poate reține inexistența consimțământului reclamantului ca minora să rămână în România, dat fiind că aceasta a venit în țară împreună cu ambii părinți, iar cel care a părăsit România este tatăl acesteia, până la data formulării acestei cereri de înapoiere, reclamantul nemanifestându-și intenția de a veni să vadă copilul, sau de a-l lua în Canada.
Apreciază pârâta că nu se poate concluziona că minora nu avea reședința obișnuită în România, câtă vreme copilul a locuit pe teritoriul Canadei doar trei luni și șapte zile, iar în România locuiește de la 13 februarie 2008 și până în prezent, deci mai mult de nouă luni, din care cu ambii părinții cinci luni și zece zile.
Se arată de către pârâtă că în cazul în care s-ar dispune înapoierea minorei în Canada, aceasta ar fi supusă unui real pericol, încălcându-se astfel prevederile art. 13 din Convenție, dat fiind că reclamantului îi rămâne doar o sumă de 300 de dolari, insuficientă pentru a asigura traiul zilnic al acestuia și al minorei, ori pentru a angaja o bonă.
Spre deosebire de acesta, pârâta deține condiții superioare, având un program de lucru normal, de opt ore, în cursul săptămâni minora fiind în îngrijirea unei supravegheate de bunicii materni, iar veniturile nete ale mamei fiind de 3.000 lei lunar, neafectate de vreun împrumut bancar sau altfel de obligații.
În ședința publică de la 16 decembrie 2008, tribunalul a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și, excepție ce a fost admisă, pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la aceea dată.
Prin sentința civilă nr. 190 din 11 februarie 2009, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și; a respins cererea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții și, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâtele, și Primăria orașului, județul P, ca neîntemeiată.
Potrivit situației de fapt, astfel cum aceasta a reieșit din probele administrate, precum și din declarațiile părților, rezultă că deplasarea minorei în România s-a făcut de către cei doi părinți prin acordul acestora, astfel că în ceea ce privește această acțiune nu se poate reține că ar intra sub incidența dispozițiilor Convenției, de altfel, reclamantul plângându-se numai de refuzul pârâtei de a înapoia minora la reședința sa obișnuită din Canada.
Deși se susține de către reclamant că părțile au avut intenția de a reveni temporar în România, susținerile pârâtei sunt în sens contrar și anume că cei doi au dorit să rămână în țara de origine definitiv. Cu privire la acest aspect, tribunalul a constatat că apartamentul ce constituia domiciliul comun în Canada și care era deținut cu contract de închiriere a fost subînchiriat la data deplasării în România, unde ambii soți s-au, angajat la SC SA, încheind contracte de muncă pe o durată nedeterminată, ambele împrejurări fiind de natură a conduce la concluzia susținută de pârâtă.
Întrucât prin acordul ambilor părinți reședința minorei a fost stabilită împreună cu aceștia, în România, reclamantul fiind acela care a revenit asupra acestei decizii prin întoarcerea sa în Canada, nu se poate susține că ar fi incidente dispozițiile art. 3 din Convenție în sensul constatării unei încălcări a dreptului acestuia privind încredințarea prin refuzul pârâtei de a înapoia minora în Canada.
Împotriva sentinței civile anterior menționată a declarat recurs reclamantul și Ministerul Public, arătând în esență următoarele:
Recurentul critică sentința instanței de fond sub aspectul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă, dar și prin prisma dispozițiilor art. 3041Cod de procedură civilă.
Astfel, susține recurentul că, instanța a admis în mod eronat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și (art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă), întrucât a fost greșit aplicată dispoziția din art. 8 alin. 2 al Legii nr. 369/2004: "Soluționarea cererii se va face în contradictoriu cu persoana despre care se susține că a luat sau a reținut minorul -".
Instanța a decis înaintea finalizării probatoriului că bunicii materni ai copilului nu au calitate procesuală pasivă, că nu au contribuit la reținerea minorului. Fiind vorba de aspecte de fapt, care trebuiau analizate prin prisma unui probatoriu mai larg, nu restrâns doar la înscrisuri incipiente (cum ar fi fost cazul raporturilor de creanță derivate din contracte), instanța nu putea soluționa o astfel de excepție cu precădere, ci ar fi trebuit să lămurească această chestiune în cursul soluționării fondului, ori instanța i-a îndepărtat din proces pe bunicii materni, deși nu s-a constatat că pârâta locuia cu minora în reședința acestora.
Instanța a reținut greșit situația de fapt (art. 3041Cod de procedură civilă), din cauza interpretării greșite a unui act juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă).
Motivele reținute de magistrat, care au înclinat balanța deciziei spre pârâtă, au fost două: domiciliul comun din Canada era deținut cu contract de închiriere și contractele de muncă erau încheiate în România pe o perioadă nedeterminată.
Sub primul aspect, a fost săvârșită o greșeală, deoarece locuința din Canada era deținută în proprietate încă din octombrie 2005, fiind dobândită ulterior încheierii căsătoriei prin cumpărare.
Sub al doilea aspect, durata contractului de muncă nu are vreo relevanță, întrucât trebuia analizat doar contractul de muncă al reclamantului, pentru că dacă se va dovedi că niciodată intenția lui manifestată nu a fost de a rămâne în România, toate susținerile pârâtei vor apărea nereale.
Reclamantul nu a avut niciodată intenția de a rămâne în România, iar la început nici pârâta. Probatoriul reclamantului a copleșit contra-probatoriul pârâtei, sentința fiind dată după un studiu superficial al cauzei.
Ministerul Publica criticat sentința recurată arătând că este netemeinică deoarece în mod greșit instanța a apreciat că nu sunt întrunite exigențele art. 3 din Convenție pentru a se dispune înapoierea minorei, reținând că părțile își stabiliseră reședința în România, doar din declarațiile pârâtei și neținând cont de faptul că înainte de venirea în România părinții au aderat în Canada la un plan de economii de lungă durată, pentru studiile minorei. De asemenea, pârâta a beneficiat de scutire de impozit și a încasat o indemnizație de susținere din partea Statului pentru creșterea minorei.
Odată cu venirea în România părțile subînchiriaseră imobilul din Canada până la data de 15 septembrie 2008 dată de la care imobilul devenea din nou al familiei, aspecte ce se confirmă și prin faptul că părțile aveau biletul de întoarcere la data de 16 septembrie 2008.
Instanța nu a reținut însă aceste aspecte, ci doar susținerile pârâtei care arată că părțile încheiaseră contracte de muncă pe durată nedeterminată la SC SA și ca atare doreau să rămână definitiv în România. Acest aspect este însă infirmat de faptul că atât reclamantul cât și pârâta la data plecării din Canada nu demisionaseră, cum ar face cineva care dorește să părăsească definitiv un stat, ci își luaseră concedii pentru creșterea copilului.
Nu trebuie pierdut din vedere și faptul că prin încadrarea sa la societatea sus menționată reclamantul a dorit pe perioada șederii în România să le asigure atât soției cât și fiicei un trai îndestulător. În această perioadă reclamantul ducându-și soția în vacanță în Spania și în Franța.
Că tatăl minorei nu și-a dat niciodată acordul cu privire la stabilirea permanentă în România a minorei o demonstrează și faptul că la data de 17 septembrie 2008 reclamantul a introdus acțiune de înapoierea minorei, în condițiile în care până la această dată pârâta putea să se reîntoarcă cu minora având biletul de zbor datat 16 septembrie 2008.
Analizând situația de față ca atare, chiar dacă deplasarea a fost licită, prin acordul ambilor părinți, neînapoierea minorei este ilicită, aspect care intră sub incidența Convenției de al Haga. În aceste condiții potrivit art. 12 din Convenție, instanța trebuia să dispună admiterea cererii de înapoiere a minorei la reședința sa obișnuită din Canada.
Intimata a formulat întâmpinarea la data de 11 mai 2009 prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, susținând faptul că instanța de fond în mod corect a admis excepția a admis excepția motivat de faptul că nu pârâții sunt cei care ar fi luat sau reținut minora, așa cum prevede art. 8 din Legea nr. 369/2004. de altfel, din cererea de înapoiere, cât și din tot probatoriul administrat în cauză, recurentul - reclamantul arată în mod constant că pârâta este cea care ar trebuie să fie obligată la înapoierea minorei, nicidecum părinții acesteia, pârâții.
Recurentul greșește interpretarea considerentelor instanței de fond, făcând confuzie între respingerea cererii ca urmare a faptului că cererea nu intra sub incidența Convenției d l Haga și stabilirea reședinței obișnuite a minorei. Astfel, instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că deplasarea minorei în România s-a făcut de pârâtă împreună cu recurentul, cu consimțământul amândurora, aceasta a rămas ă România tot prin acord și a mai arătat că probele depuse de recurent sunt mai degrabă utile într-un proces de încredințare minor.
Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, este criticată instanța de fond că nu a dat forța probantă mai mare înscrisurilor depuse de recurentul - reclamant. Arată intimata că recurentul face exact ceea ce critică că a făcut instanța de fond, eliminând probele aduse de către pârâtă și reținând numai pe cele ale recurentului - reclamant.
Susține intimata că în Codul relațiilor de familie și tutela parentală al provinciei se arată: "(2) Referitor la subsecțiunea (4), secțiunea 28 și secțiunea 30, dacă tatăl și mama unui copil sunt sau au fost căsătoriți unul cu altul și locuiesc separat și departe; a). ei sunt tutori împreună ai bunurilor copilului și; b). unul din ei care are, de regulă grijă și control asupra copilului este unicul tutore al persoanei copilului dacă un tribunal de instanță competentă nu decide altfel".
Este clar că la data cererii de înapoiere era căsătorită cu recurentul - reclamant, locuiau separat și departe unul de altul, pârâta era cea care avea grijă și control asupra minorei, deci ea era unicul tutore al persoanei copilului. Și din acest punct de vedere Parchetul trebuia să ceară respingerea cererii de înapoiere.
Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a bunicilor materni, ce figurează ca pârâți în cauză, Curtea reține că, în spiritul Convenției, refuzul de înapoiere a copilului la reședința sa obișnuită poate fi opus și de alte persoane, membri ai familiei extinse sau chiar fără a fi în vreo legătură de rudenie cu minorul răpit. Prin urmare, atâta vreme cât copilul în cauză se află în domiciliul bunicilor materni, chiar dacă nu sunt aceștia autorii deplasării ilicite a minorei, există posibilitatea de a se opune înapoierii nepoatei lor în Canada, fiind așadar necesar ca prezenta hotărâre să le fie opozabilă. Deși greșită sub acest aspect sentința primei instanțe, Curtea a apreciat că modificarea ei în raport de cele expuse anterior, ar fi pur formală, constatându-se că nu este incident nici un motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 Cod de procedură civilă și nici nu a constatat incident art. 3041Cod de procedură civilă, așa cum se va expune în continuare.
La soluționarea cererii de față, instanța va avea în vedere dispozițiile Convenției d l Haga din 15 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, Legea nr. 369/2005 instituind totodată unele reguli în aplicarea Convenției menționate.
Relevante în cauză sunt dispozițiile art. 3 și ale articolului 5.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Convenție, neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Pentru a stabili existența unei neînapoierii ilicite în accepțiunea art. 3, instanța poate ține seama în mod direct de legea sau hotărârile judiciare ori administrative recunoscute sau nu, în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Procedura stabilită de Convenție nu urmărește să stabilească cui va aparține în viitor încredințarea copilului, nici dacă este necesară modificarea unei hotărâri de încredințare comună, ci încearcă să evite ca o hotărâre ulterioară în această privință să poată fi influențată de o schimbare a circumstanțelor, unilateral de una dintre părți.
Nu se pune în discuție dreptul privind încredințarea minorului către un părinte sau altul, ci se urmărește doar reintegrarea copilului în mediul său obișnuit de viață.
Potrivit art. 5 din Convenție "dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reședinței sale", aceste prevederi fiind interpretate de paragraful 84 al raportului explicativ - privind Convenția d l Haga în sensul că în ceea ce privește "stabilirea existenței dreptului privind încredințarea exercitat împreună aceasta este o chestiune care să decide de la caz la caz și în lumina legislației statului pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a copilului".
Modul în care a acționat pârâta este greșit, și neînapoierea poate fi apreciată ca ilicită câtă vreme are loc prin violarea dreptului tatălui privind încredințarea, drept exercitat împreună de părinți care nu au divorțat și recunoscut ca atare de art. 3 lit. b din Convenție.
În mod indiscutabil, tatăl minorei a fost împiedicat să-și exercite drepturile părintești prin modul greșit în care a acționat mama - pârâtă.
Apreciind deci că reținerea minorei a fost ilicită, în înțelesul dispozițiilor art. 3 din Convenție, dar având în vedere că interesele acesteia sunt vitale trebuie stabilit în ce măsură returnarea sa la reședința obișnuită din Canada corespunde în totalitate intereselor sale.
Curtea a reținut faptul că minora este născută în Canada în luna noiembrie 2007 iar în România locuiește din februarie 2008 de când avea vârsta de trei luni, acesta fiind mediul în care a crescut și s-a format.
Părinții acesteia au hotărât în perioada derulării concediului paternal să vină în România pentru a fi ajutați de bunici în creșterea copilului, întrucât ei nu aveau nici un fel de experiență sub acest aspect.
Din amplul probatoriu aflat la dosar, așa cum corect a reținut și prima instanță minora s-a deplasat în România cu acordul ambilor părinți și s-a acomodat cu noul său mediu de viață, care îi asigură o dezvoltare corespunzătoare.
Prin reîntoarecerea unui minor la reședința sa obișnuită, în sensul dispozițiilor Convenției, se urmărește restabilirea situației pe care ambii părinți au avut-o în vedere, anterior deplasării minorei în România, ori din înscrisurile de la dosar rezultă faptul că situația dintre părinți s-a schimbat în mod radical față de momentul mai sus menționat, intervenind între aceștia neînțelegeri soldate cu intentarea acțiunii de desfacere a căsătoriei.
determinant în luarea deciziei de către instanță îl constituie faptul că minora s-a integrat în noul său mediu, bucurându-se de o atenție deosebită și sprijin în familia bunicilor materni, alături de care locuiește cu mama sa, în acest sens fiind nu, numai susținerile intimatei - pârâte, dar și concluziile autorității tutelare de pe lângă Primăria orașului, județul P (fila 181 dosar fond).
Bunicii materni sunt și cei care, alături de o altă persoană angajată să se ocupe de minoră în perioada cât mama se află la serviciu, suplinesc lipsa acesteia și oferă stabilitatea de care are nevoie copilul în reperele ce vizează formarea personalității lui.
În cauză sunt îndeplinite condițiile de excepție prevăzute de art. 13 din Convenție. Chiar dacă din probatoriul administrat nu rezultă faptul că ar exista un risc grav ca înapoierea minorei în Canada s-o expună unui pericol care să-i afecteze dezvoltarea, având în vedere vârsta acesteia și atașamentul puternic față de mamă, faptul că nu a fost răpită și că familia din România îi oferă toate condițiile, Curtea apreciază că este în interesul superior al minorei să nu fie înapoiată în Canada la reședința sa obișnuită, fără ca prin aceasta să se pună în dezbatere fondul dreptului privind încredințarea.
Cât privește recursul declarat de Ministerul Public, Curtea a reținut că hotărârea instanței de fond este criticată sub aceleași aspecte ca și recurentul - reclamant, vizând greșita aplicare a dispozițiilor Convenției d l Haga, astfel că, așa cum s-a expus anterior, instanța de recurs a apreciat ca nefondate și susținerile acestui recurent.
Ca atare corect a reținut instanța de fond și a făcut o corectă aplicare a textelor legale la situația de fapt reținută nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, sentința fiind temeinică și legală.
În baza dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formualte de recurentul - reclamant și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 190 din 11 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, Primăria orașului, Ministerul Justiției și Libertăților, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02 iunie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red.
./
2ex./28.07.2009
-3.-
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Simona Gina Pietreanu
| ← Plasament. Decizia 117/2010. Curtea de Apel Brasov | Divort. Decizia 36/2009. Curtea de Apel Suceava → |
|---|
