Contestaţie la executare. Decizia nr. 155/2015. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 155/2015 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 11799/55/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator - 3207/2504
Secția I civilă
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 155
Ședința publică din 17 februarie 2015
Președinte M. A.
Judecător T. B.
Grefier V. L.
S-a luat în examinare apelul exercitat de apelanta . SRL în contradictoriu cu intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția G. Antifraudă Fiscală – Direcția Regională Antifraudă D., Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 4901/23.10.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul apelantei – avocat Buzeșan F. S., lipsă fiind reprezentanții intimatelor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este legal timbrat cu suma de 500 lei taxă judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei, la cererea instanței, arată că cele înscrise în cererea de apel, fila 4 pct. 2.2.1 reprezintă o eroare materială în sensul că din greșeală a fost reținută împrejurarea că măsurile asigurătorii au fost dispuse pentru suma de 2.256.149 lei când în realitate cuantumul presupuselor obligații fiscale stabilite în sarcina apelantei sunt în cuantum de 248.541 lei. Totodată reprezentantul apelantei depune la dosar practică judiciară și solicită efectuarea unei expertize evaluatorii care să stabilească valoarea bunurilor care au făcut obiectul sechestrului asigurător, respectiv evaluarea celor 18 bunuri enumerate în decizie. Arată că sechestrul a fost luat fără deposedare, bunurile fiind predate unei angajate a apelantei.
Instanța respinge cererea de probațiune neconsiderând-o utilă soluționării apelului.
Nefiind alte cereri de formulat și alte incidente de soluționat, președintele completului deschide dezbaterile.
Reprezentantul apelantei solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii contestației la executare, anularea deciziei și a procesului verbal iar în subsidiar anularea în parte măsurilor asiguratorii, fără cheltuieli de judecată.
Constatând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și de drept președintele completului de judecată închide dezbaterile
TRIBUNALUL
Constată că prin sentința civilă nr. 4901/23.10.2014 Judecătoria A. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a DGRFP Timișoara și AJFP A. și a respins contestația la executare formulată de contestatoarea . SRL în contradictoriu cu intimatele ANAF, DGAF – DRA D., DGRFP Timișoara și AJFP A..
Pentru a pronunța sentința, prima instanță a reținut următoarele: ca urmare a unui control fiscal efectuat, ANAF – Direcția Regională Antifraudă 5 D. a stabilit în sarcina contestatoarei . SRL obligația de plată a sumei de 371.524 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată și impozit pe profit.
Prin decizia nr._/10.06.2014 emisă de ANAF – Direcția Regională Antifraudă 5 D., s-a dispus instituirea de măsuri asigurătorii asupra unor bunuri mobile ale contestatoarei.
Prin contestația la executare ce face obiectul cauzei de față, contestatoarea a solicitat anularea acestor măsuri asigurătorii, întrucât nu s-a motivat necesitatea instituirii lor; aceste măsuri nu se impun în cazul său, deoarece până în prezent nu s-a sustras de la plata obligațiilor către bugetul de stat, ci și-a îndeplinit cu regularitate aceste obligații; în subsidiar, a solicitat anularea în parte a măsurilor asigurătorii, asupra bunurilor a căror valoare depășește 150 % din valoarea creanței fiscale.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatelor DGRFP Timișoara și AJFP A., instanța de fond a considerat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că în speță se solicită anularea și a unor acte emise de DGRFP Timișoara - AJFP A. (potrivit antetului), ca atare acestea au calitate procesuală pasivă.
Pe fond, prima instanță a considerat despre contestația la executare că este neîntemeiată.
Astfel, în ceea ce privește motivarea măsurilor asigurătorii, instanța de fond a constatat că aceasta există, în decizia de instituire arătându-se că necesitatea dispunerii lor rezultă din faptul că există elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanțelor, motivare care, oricum, se completează cu cele reținute în procesul-verbal de control ce stă la baza luării măsurilor asigurătorii.
Într-adevăr, nu s-a arătat și de unde rezultă pericolul sustragerii de la urmărire, însă, acesta se deduce din însăși natura faptei imputate. În condițiile în care organele fiscale au reținut în sarcina contestatoarei efectuarea de operațiuni comerciale fictive în scopul sustragerii de la plata obligațiilor către bugetul statului (tva, impozit pe profit), faptă de o gravitate ridicată și care denotă rea-credință în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor fiscale, presupunerea organelor fiscale că „există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul și să fie îngreunată colectarea creanțelor” este una rezonabilă.
În ceea ce privește susținerea contestatoarei, potrivit căreia măsurile asigurătorii nu se impun în cazul său, deoarece până în prezent și-a îndeplinit cu regularitate obligațiile față de buget –instanța de fond a considerat că aceasta nu poate fi primită, lipsa obligațiilor restante la buget nu este suficientă pentru a se aprecia că măsurile asigurătorii ar fi inoportune sau nejustificate; pe de altă parte, argumentul contestatoarei este infirmat tocmai prin cele reținute de organele fiscale (neplata obligațiilor către buget în ultimii 3 ani, ca urmare a efectuării unor operațiuni comerciale fictive).
În ce privește cererea contestatoarei de anulare în parte a măsurilor asigurătorii, asupra bunurilor a căror valoare depășește 150 % din valoarea creanței fiscale, aceasta a fost respinsă de instanța de fond ca neîntemeiată, neexistând o limitare legală în sensul arătat (cum că valoarea bunurilor sechestrate ar trebui să fie de cel mult 150 % din valoarea datoriei fiscale estimate).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, apelanta . SRL prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și pe cale de consecință admiterea contestației la executare formulată de . SRL, în sensul anulării Deciziei_/10.06.2014 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală/ Direcția G. Antifraudă Fiscală/Direcția Regională Antifraudă D. și a măsurilor dispuse prin acest act; anulării Procesului Verbal 6963/20.06.2014 de sechestru asigurător pentru bunuri mobile emis de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara/ Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., și a anexelor acestuia și a măsurilor dispuse prin acesta; iar în subsidiar anularea în parte a măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia_/10.06.2014 de instituire a măsurilor asigurătorii și prin Procesului Verbal 6963/20.06.2014 de sechestru asigurător pentru bunuri mobile, asupra bunurilor care depășesc 150% din valoarea creanțelor fiscale prin raportare la valorile contabile ale bunurilor.
În motivare a criticat hotărârea primei instanțe, pentru lipsa oricăror argumente pentru care au fost înlăturate criticile, neindicarea probelor din care rezultă îndeplinirea condiției privind pericolul pentru înstrăinarea averii.
A arătat că în prima parte a considerentelor prima instanță a făcut o teorie a măsurilor asigurătorii, a scopului teoretic al acestora și a faptului că după individualizarea creanței acestea se transformă în măsuri executorii. A apreciat fără relevanță aceste considerente în prezenta cauză cât timp a contestat legalitatea instituirii măsurilor asigurătorii, nu a negat dispozițiile procedural fiscale, care le reglementează și care prevăd transformarea acestora în măsuri executorii, după emiterea titlului de creanță.
În continuarea considerentelor prima instanță a apreciat că este îndeplinită condiția existenței pericolul ca debitorul să se sustragă, să-și ascundă sau să-și risipească patrimoniul fără a indica în concret din care elemente ale stării de fapt ar rezulta acest pericol.
A criticat argumentele instanței de fond întrucât motivarea deciziei de instituire a măsurii asigurătorii nu echivalează cu indicarea textului legal care permite luarea măsurii, respectiv cu incidența art. 129 alin. 2 C. pr. fisc.
Pentru dispunerea acestei măsuri a considerat că este necesar ca situația de fapt prezentată de către organul fiscal și dovedită cu mijloace de probe să se încadreze în textul legal prevăzut de art. 129 alin. 2 C. pr. fisc, motivarea se realizează întotdeauna și în fapt cât și în drept, nu doar în drept după cum pare a reține prima instanță.
Or, a învederat că prima instanță nu explică care ar fi situația de fapt din care rezultă pericolul de sustragere, de ascundere sau de risipire si din ce probe rezultă acesta. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca măsurile asigurătorii să fie dispuse de drept, în mod arbitrar de organul fiscal, acesta nu ar mai fi impus nici obligația prevăzută de articolul precitat nici obligația motivării deciziei prevăzută de art. 129 alin. 5 C. pr. fisc.
Prin urmare, a considerat că instanța de fond prezintă direct concluzia, fără a prezenta premisele pe care se fundamentează acest pericol, premise care lipsesc și din decizia atacată.
De altfel, în literatura de specialitate s-a criticat expres acest mod de motivare, arătându-se că „din păcate, chiar în asemenea situații extrem de clare și lipsite de dubii, din motive greu de înțeles, deseori chiar, instanțele de judecată nu sancționează abuzul evident și motivează hotărârile prin reluarea acelorași texte de lege într-o maniera pur mecanică "
A subliniat că prima instanță a omis trei aspecte: (a) existența pericolului trebuia dovedit de organele fiscale, or această dovada nu a fost făcută; (b) dacă faptul pozitiv ar fi fost dovedit sau măcar prezentat, ar fi putut eventual face proba unui fapt negativ determinat care ar fi infirmat faptul pozitiv; (c) în lipsa oricărei probe și a oricăror elemente de fapt din care să rezulte pericolul soluția legală era de admitere a contestației la executare; altfel din această susținere a primei instanțe a putut extrage următoarea concluzie „organul fiscal nu trebuie să dovedească nimic, contribuabilul nu are posibilitatea de a dovedi nimic".
Motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului revenindu-i obligația de a indica în mod neechivoc elementele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, atât pentru a putea fi cunoscute de destinatar și în funcție de care să-și poată formula eventuale apărări, cât și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv al legalității actului. D. obligația motivării tuturor actelor administrative poate funcționa ca o garanție a respectării legii și a ocrotirii drepturilor contribuabililor. Cu toate acestea prima instanță, pare a fi indiferentă la această obligație, cât timp nu sancționează neîndeplinirea acesteia.
Dincolo de aspectul formal pe care îl implică motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, obligatorie conform art. 129 alin. 5 din OG 92/2003, motivarea unei astfel de decizii este esențială pentru a se putea verifica dacă au fost îndeplinite condițiile de fond pentru a se dispune acele măsuri. Motivarea deficitară a deciziei împiedică un asemenea demers al instanței de fond care nu poate examina dacă au fost sau nu respectate prevederile art. 129 alin. 2 din OG 92/2003 la luarea măsurilor asigurătorii față de petent.
În literatura de specialitate s-a arătat că în practică de cele mai multe ori organele fiscale motivează deficitar deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii, de regulă acestea limitându-se la a enunța textele legale care permit luarea unei astfel de măsuri.
După cum se poate observa din Decizia contestată. în cuprinsul acesteia, mai precis la motivarea deciziei, emitentul, nu face altceva decât să redea textul legal care permite instituirea unei astfel de măsuri (măsuri asigurătorii), art. 129 din OG nr. 92/2003, indicând generic faptul că ar exista pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, respectiv recuperarea sumelor estimate. De asemenea în cuprinsul deciziei este indicat cuantumul obligațiilor fiscale evaluate, conturile bancare deschise de societate și bunurile regăsite în registrul de imobilizări.
În cuprinsul deciziei nu se regăsește nici un element concret raportat la situația contribuabilului, din care să rezulte justificarea luării măsurilor asigurătorii, deși aplicabilitatea oricărui text legal se stabilește prin raportare la o situație de fapt.
Din acest punct de vedere a apreciat că decizia nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 129 alin. 5 din OG 92/2003. A considerat că organul fiscal ar fi trebui să expună motivele pentru care apreciază că există indicii că debitorul se va sustrage de la colectarea creanțelor fiscale, expunând indiciile pe care le are în acest sens și elementele de ordin obiectiv care le-au îndreptățit să ajungă la o asemenea concluzie. Simpla convingere de ordin subiectiv a organelor de inspecție fiscală sau cuantumul mare al creanței nu sunt suficiente prin ele însele să conducă la luarea unor măsuri care implică restrângeri în ceea ce privește patrimoniul debitorului.
A învederat că pe perioada controlului a cooperat și colaborat cu organele fiscale, a prezentat toate actele ce i-au fost solicitate, nu a avut intenția să se sustragă verificărilor efectuate de organele fiscale.
Legea condiționează luarea unei astfel de măsuri, de existența unui pericol cert, care nu este prezumat și care trebuie să rezulte din actele de control, pericol care în cauză nu este dovedit.
La instituirea acestor măsuri asigurătorii organul de inspecție fiscală a nesocotit prevederile Ordinului 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de OG 92/2003.
Or, se poate observa cu ușurință din cele expuse anterior că organul de control nu a prezentat starea fiscală de fapt a contribuabilului, nu a motivat necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii și nu a demonstrat întrunirea condiției prevăzute de lege, respectiv a pericolului de risipire a patrimoniului. Ba mai mult în cuprinsul referatului justificativ nu a găsit nici o justificare a măsurilor dispuse.
Toate aceste încălcări ale textelor legale sunt de natură să conducă la nulitatea deciziei si a măsurilor asigurătorii dispuse în temeiul acesteia.
Conchizând nu este îndeplinită condiția motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și nici condiția existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, și să ascundă sau să-și risipească patrimoniul cât timp în decizia de instituire nu este prezentată starea de fapt din care s-ar putea extrage o atare concluzie.
În ceea ce privește prejudiciul adus contribuabilului, susținerea primei instanțe nu se raportează la măsurile asigurătorii dispuse în concret și la caracteristicile raporturilor economice, în care rapiditatea, dinamicitatea, dispunerea de sume de bani necesare efectuării de achiziții sunt esențiale.
Dacă ar fi avut în vedere cele prezentate mai sus instanța de fond ar fi înțeles că înființarea popririi asigurătorii asupra conturilor bancare, raportat la presupusele sume datorate, respectiv 348.541 lei echivalează cu blocarea oricărei activități economice, orice plată, orice achiziție fiind imposibil de efectuat în lipsa dispunerii de sumele de bani. De aceea, prejudiciul cauzat este unul evident, și rezultă din înființarea popririi.
Orice măsură dispusă trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit și raportată și la situația concretă, iar nu să conducă la blocarea oricărei posibilități a contribuabilului de a desfășura în continuare activități producătoare de venituri, mai ales că nu a fot emis un titlu de creanță până în prezent.
În aceste condiții, a apreciat că dispunerea popririi asigurătorii încalcă atât principiul bunei credințe instituit de articolul 12 C. pr. fisc, principiu care vizează atât contribuabilul cât și organul fiscal cât și caracterul proporțional al măsurii raportat la situația concretă, cauzându-ne prejudicii evidente.
Referitor la presupusa gravitate a încălcării legislației fiscale, acceptând posibilitatea ca în această procedură judecătorul să poată aprecia asupra aparenței de drept, trebuie arătat că: aparența de drept nu echivalează cu certitudinea existenței creanțelor, care la data luării acestor măsuri erau doar estimate, or prima instanță emite certitudini când vorbește de încălcarea legislației fiscale; stabilirea aparenței de drept trebuie să fie rezultatul unor argumente, or prima instanță pare a institui o prezumție de vinovăție în sarcina contribuabilului cât timp spune că a încălcat obligațiile fiscale {deși nu era sesizată cu privire la acest aspect), fără a se prezenta cum a ajuns la această concluzie; achizițiile de bunuri fiind realizate, aspect dovedit cu documente justificative, respectiv Note de Intrare Recepție, Bonuri de Consum și listele de inventar, prețul fiind plătit, tranzacțiile fiind reale, modul în care societățile de la care a achiziționat piesele și-au efectuat înregistrările în contabilitate sau au declarat livrările, nu sunt suficiente pentru a refuza exercitarea dreptului de deducere.
Prin urmare, prima instanță face aprecieri definitive cu privire la raporturile de drept fiscal material, fără a fi investită cu o astfel de cerere; aparența de drept este în favoarea sa nu a organului fiscal, estimările efectuate de acesta fiind greșite în condițiile realității operațiunilor comerciale desfășurate și întrunirii condițiilor necesare pentru exercitarea dreptului de deducere.
Privitor la posibilitatea luării măsurii fără ascultarea contribuabilului potrivit art. 9 alin. 2 lit. d C. pr. fisc. a arătat că prima instanță nu motivează de ce măsurile asigurătorii pot fi luate fără ascultarea contribuabilului, fără a indica de ce raționamentul juridic contrar prezentat în cadrul contestației la executare nu este valabil.
În realitate pentru cele expuse în cele ce urmează a apreciat că ascultarea contribuabilului era obligatorie. Astfel potrivit prevederilor art. 9 din OG 92/2003 dreptul de a fi ascultat (1) înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-si exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, (2) Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când: a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege; b) situația de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanțelor fiscale, c) se acceptă informațiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declarație sau într-o cerere; d) urmează să se ia măsuri de executare silită.
În cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nu rezultă că reprezentanților săi li s-a dat posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante care au condus la luarea deciziei.
În aplicarea principiului de drept audiatur . luării deciziei, art. 9 alin. (1) C. pr. fisc. prevede faptul că organul fiscal este întotdeauna obligat și era obligat inclusiv în această cauză să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele relevante pentru luarea deciziei . De la acest principiu se poate deroga doar în patru situații, prevăzute expres de art. 9 alin. (2) C. pr. fisc. indicate anterior.
Față de cele de mai sus, a subliniat că ascultarea contribuabilului este obligatorie. Pe cale de consecință, în doctrină s-a apreciat cu deplin temei că lipsa dovezii privind ascultarea contribuabilului poate conduce la anularea a actului administrativ fiscal.
Articolul 9 alineatul 2 litera d C. pr. fisc. la care face trimitere instanța de fond face referire la măsurile de executare silită. Or, în aceleași considerente instanța de fond în mod corect arată că măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii doar după individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență. Pe cale de consecință, neaflându-ne în situația unor măsuri de executare silită, excepția prevăzută de art. 9 alin. 2 lit. d nu era incidentă, ascultarea contribuabilului fiind astfel obligatorie.
Referitor la încălcarea prevederilor art. 142, aplicarea de măsuri asigurătorii asupra unor bunuri predestinate pentru desfășurarea activității care constituie principala sursă de venit instanța de fond apreciază că nu există o limitare legală în sensul că valoarea bunurilor sechestrate ar trebui să fie de cel mult 150% din valoarea datoriei estimate.
Însă art. 142 din OG 92/2003 cuprinde regulile privind executarea silită (1) executarea silită se poate întinde asupra veniturilor și bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanțelor fiscale și a cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează, de regulă, în limita a 150% din valoarea creanțelor fiscale, inclusiv a cheltuielilor de executare.
(11) Sunt supuse sechestrării și valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului, prezentate de acesta și/sau identificate de către organul de executare, în următoarea ordine: a) bunurile mobile și imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă de venit; b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfășurarea activității care constituie principala sursă de venit; c) bunurile mobile și imobile ce se află temporar în deținerea altor persoane în baza contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing și altele; d) ansamblu de bunuri în condițiile prevederilor art. 158; e) mașini-unelte, utilaje, matern prime și materiale și alte bunuri mobile, precum și bunuri imobile ce servesc activității care constituie principala sursă de venit; f) produse finite.
După cum se poate observa din cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și a Procesului verbal de sechestru asigurător, organele fiscale au aplicat măsuri asigurătorii asupra unor bunuri care sunt destinate pentru desfășurarea activității care constituie principala sursă de venit.
Astfel bunurile mobile de la pozițiile 1, 5, 1-13 sunt destinate realizării activității ce constituie principala sursă de venit, respectiv transporturi rutiere de mărfuri.
În aceste condiții aplicarea măsurilor asigurătorii asupra acestor bunuri s-a făcut cu nesocotirea prevederilor art. 142 din OG 92/2003 ceea ce conduce la nulitatea absolută a actelor contestate.
De asemenea din probele administrate, respectiv din actele contabile depuse la dosar rezultă că bunurile au o anumită valoare de inventar, însă la aplicare măsurilor asigurătorii, organele fiscale nu au ținut seama de aceste valori, indicând valori mult inferioare valorii contabile.
Prin raportare la valoarea contabilă, măsurile au fost dispuse cu încălcarea prevederilor legale indicate anterior, deoarece valoarea contabilă a bunurilor depășește 150% din valoarea presupusei creanțe fiscale.
În aceste condiții a apreciat că atât soluția de respingere a capătului subsidiar de cerere cât și respingerea cererii de probațiune sunt nelegale și netemeinice.
În concluzie a subliniat că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală pentru argumentele prezentate din care rezultă în esență că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată; existența pericolului nu este motivată și, implicit, nici dovedit în cuprinsul deciziei atacate; contribuabilul nu a fost ascultat anterior dispunerii măsurii asigurătorii, măsura a fost luată cu încălcarea prevederilor art. 142 din OG 92/2003.
În drept a invocat art. 468,470,480, 717 NCPC precum și dispozițiile legale indicate în cuprinsul prezentului apel.
Intimata Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, menținerea sentinței civile atacate în sensul respingerii contestației la executare formulate și menținerii Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr._/10.06.2014 emisă de Direcția Regionala Antifraudă D., procesului verbal asigurător pentru bunuri mobile nr. 6963/20.06.2014 emis de AJFPArad.
În motivare a arătat că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în speță.
În ceea ce privește contestația formulată împotriva procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. 6963/20.06.2014 emis de AJFP A. a considerat că prima instanța în mod corect a respins contestația la executare ca neîntemeiate. A arătat că nici prin acțiunea formulată și nici prin apelul promovat nu se aduce nicio critică cu argumente legale sub aspect formal sau de fond în ceea ce privește procesul verbal de sechestru asigurător.
Procesul verbal de sechestru asigurător bunuri mobile, care face obiectul prezentei cauze a fost emis în baza Deciziei de măsuri asigurătorii nr._/10.06.2014 emisă de Direcția G. Antifraudă Fiscala - D..
Din motivele invocate de către contestatoare nu există vreo cauză de nulitate a procesului verbal de sechestru asigurător bunuri mobile, ci motivarea cuprinde mai degrabă motive legate de emiterea Deciziei de masuri asigurătorii.
Decizia de instituire măsuri asigurătorii a fost emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală D. în baza art. 129 din OG nr. 92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala și în urma emiterii acesteia a emis procesul verbal de sechestru bunuri mobile nr. 6963/20.06.2014.
Având în vedere textul de lege amintit, a arătat că a instituit procesul verbal de sechestru asigurător în urma comunicării de către Direcția Regionala Antifraudă Fiscala D. a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.
În ceea ce privește faptul că bunurile sechestrate sunt destinate pentru desfășurarea activității societății care constituie principala sursa de venit, face următoarele precizări: a instituit procesul verbal de sechestru asigurător în urma comunicării de către Direcția Regionala Antifraudă Fiscală D. a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, doar ca o măsură de precauție, existând posibilitatea ca reclamanta să se sustragă ori să-si risipească patrimoniul, fapt care ar îngreuna colectarea creanțelor bugetare.
A arătat că în prezent nu se află în fața unei executări silite, fiind luată doar o măsura de precauție. Toate bunurile sechestrate asigurător rămân ale societății și pot fi folosite de societate. Nu se îngreunează în niciun fel activitatea societății, singurul aspect care este interzis este că societatea nu are dreptul să-și înstrăineze acele bunuri sechestrate.
A apreciat că această contestație la executare nu face altceva decât să confirme cele constatate de organul fiscal în sensul că societatea urmărește să-și vândă bunurile sechestrate astfel ca organele fiscale să fie în imposibilitatea ca în momentul existenței titlului de creanță să-și recupereze sumele datorate de societate bugetului de stat în cazul în care acestea nu sunt achitate de bună voie.
Practic prin contestația la executare formulată se urmărește ca instanța de judecata să valideze dreptul societății de a-și înstrăina averea, fiind astfel posibil ca în situația finalizării controlului fiscal și al emiterii Deciziei de impunere - titlul de creanță, să nu se mai poată recupera debitul.
A considerat că o asemenea abordare este de neacceptat și instanțele de judecată nu pot permite celor care doresc să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale, să o facă.
În legătură cu motivul de apel prin care se susține că au fost luate măsuri asigurătorii peste 150%, a solicitat respingerea acestei motivări.
Datoria estimată de organele fiscale este de 348.541 lei, iar bunurile indicate au valoarea estimata de 398.377 lei. Totuși în procesul verbal de sechestru bunuri mobile atacat s-au sechestrat doar trei autovehicule în valoare estimată de 242.697 lei. Nu s-a depășit procentul indicat de către contestatoare de 150% din valoarea creanței estimate. Acea valoare de achiziție și valoare de inventar pe care societatea o indică nu are nicio legătură și nu poate fi impusă organelor fiscale, nefiind făcută de un evaluator, nefăcându-se reevaluarea bunurilor, neluându-se în considerare valoarea bunurilor după amortizare, etc.
A arătat din nou că sunt în prezența unor masuri asigurătorii și nu în prezența executării silite propriu zise. În momentul luării masurilor asigurătorii, bunurile nu se evaluează ci se face doar o estimare a acestora.
Procesul verbal de sechestru asigurător atacat de către reclamantă prevede în mod explicit că în cazul în care executorul fiscal nu poate evalua bunurile mobile pentru care s-a dispus sechestrul asigurător, deoarece aceasta necesita cunoștințe de specialitate, evaluarea se face după începerea executării silite, înaintea procedurii de valorificare.
A arătat că nu se află în prezența executării silite astfel că organul fiscal nu trebuia să facă o evaluare a bunurilor, făcându-se doar o estimare a valorii bunurilor. Estimarea este atributul exclusiv a organului fiscal. Bineînțeles că societatea are tot interesul ca bunurile din contabilitate sa fie supraevaluate întrucât în aceste condiții un singur bun ar fi îndeplinit condiția prevăzută de codul de procedură fiscală privind aplicarea masurilor asigurătorii asupra bunurilor a căror valoare însumată să nu depășească 150% din valoarea creanței fiscale estimate.
Având în vedere aceste aspecte motivul din apelul contestatoarei prin care se solicita reducerea bunurilor sechestrate nu poate fi luată în considerare, fiind neîntemeiată, nedovedită și nejustificată.
În drept a invocat art. 129 Cod Procedura Fiscală art. 205 Cod procedură civilă.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 476-478 Cod de procedură civilă, instanța constată că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
În ce privește motivul de apel referitor la aprecierea greșită a primei instanțe asupra legalității măsurilor asigurătorii dispuse de intimată, instanța reține că, potrivit art.129 alin.3 din O.G. 92/2003 actualizată, privind Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii, adică poprirea și sechestrul asigurător, pot fi luate și înaintea emiterii titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Însă ca o condiție necesară pentru instituirea acestor măsuri asupra bunurilor sau veniturilor debitorului, alin.2 al aceluiași articol prevede necesitatea existenței pericolului ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Instanța reține din acest text al actului normativ expus, caracterul de excepție al acestor măsuri asigurătorii. Astfel, măsurile de indisponibilizare nu pot fi luate, de regulă, înaintea emiterii titlului de creanță, cu excepția situației în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. Cu alte cuvinte, pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse și înaintea emiterii titlului de creanță, trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepție avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiții, trebuie să existe date certe, susținute de probatoriul administrat, care să ducă la concluzia existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.
Prin urmare simpla indicare a textului legal în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu exonerează organul emitent, în speță intimata, de a menționa datele concrete care probează că, la data instituirii măsurilor, există vreuna din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin art.129 alin.2 din Codul de procedură fiscală. Completarea lipsei acestor mențiuni din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii prin probe ulterioare nu poate fi primită.
Or, instanța constată că, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/10.06.2014, emisă de Direcția Regională Antifraudă D., nu cuprinde motivele concrete ce ar duce la concluzia că apelanta-debitoare s-ar fi aflat în vreuna din ipotezele de excepție ale art.129 alin.2 din Codul de procedură fiscală, pentru a se putea dispune, conform legii, instituirea acestor măsuri. Ca atare, măsura dispusă este nelegală și contestația la executare trebuia admisă.
De asemenea, este greșită susținerea primei instanțe că ipotezele prevăzute de art.129 alin.2 din Codul de procedură fiscală se verifică prin însuși faptul neplății datoriilor către bugetul de stat, întrucât neplata creanțelor bugetare nu are vreo legătură cu eventualele manopere dolosive ale debitorului, ce ar putea justifica aplicarea măsurilor asigurătorii.
Din cele arătate rezultă că, în situația în care intimata nu a indicat în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii niciunul din motivele de excepție care ar putea duce la luarea măsurilor înaintea emiterii titlului de creanță, decizia respectivă este nelegală, impunându-se a fi anulată la fel ca și procesul-verbal de sechestru asigurător nr. 6963/20.06.2014 –emis în baza acesteia.
Față de cele reținute analiza celorlalte motive de apel este de prisos.
Nu poate fi primită apărarea intimatei în sensul că apelanta nu ar fi indicat vreun motiv de nulitate a procesului verbal de sechestru întrucât, cu evidență, anularea acestuia se impune în condițiile în care se constată și se dispune anularea chiar a actului în baza căruia a fost emis.
Pentru aceste considerente, în baza art. 480 Cod procedură civilă apelul va fi admis, va fi schimbată în tot sentința, respectiv se va dispune anularea Deciziei_/10.06.2014 de instituire a măsurii asigurătorii emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția G. Antifraudă Fiscală – Direcția Regională Antifraudă D. și a procesului verbal nr. 6963/20.06.2014 de sechestru asigurător pentru bunuri mobile emis de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A..
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul exercitat de apelanta . SRL în contradictoriu cu intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția G. Antifraudă Fiscală – Direcția Regională Antifraudă D., Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 4901/23.10.2014 pronunțată de Judecătoria A. .
Schimbă în tot sentința atacată și în consecință:
Admite contestația la executare.
Anulează Decizia_/10.06.2014 de instituire a măsurii asigurătorii emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția G. Antifraudă Fiscală – Direcția Regională Antifraudă D..
Anulează procesul verbal nr. 6963/20.06.2014 de sechestru asigurător pentru bunuri mobile emis de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A..
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă
Pronunțată în ședința publică din 17 februarie 2015.
Președinte Judecător Grefier
pentru judecător M. A. T. B. V. L.
aflată în concediu de odihnă
semnează președinte secția I civilă N. C.
Red. T.B. / Thred. M.C.
7 ex./ 4 .
Se comunică cu:
- apelanta . SRL – Pecica ., Jud. A.
- intimata ANAF - București, ., Sector 5
- intimata DGAF-DRA D. – D., .. 8, Jud. Hunedoara
- intimata DGRFPS Timișoara – Timișoara, .. 9B, Jud. T.
- intimata AJFPS A. – A. ., Jud. A.
Primă instanță - Judecătoria A. – judecător A. N.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 398/2015. Tribunalul ARAD | Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 169/2015.... → |
|---|
