Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 6197/2015. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6197/2015 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 17-12-2015 în dosarul nr. 1448/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARADOperator 3207/2504
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1448/A
Ședința publică din 17 decembrie 2015
Președinte:S. C. Ș.
Judecător:N. C.
Grefier:C. S.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul D. M. S., în contradictoriu cu pârâta D. A. S., împotriva sentinței civile nr.6197 din 12.11.2015 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, având ca obiect partaj.
La apelul nominal se prezintă apelantul, asistat de avocat S. R. din Baroul A. și intimata, asistată de avocat S. O., din Baroul A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că apelul a fost declarat și motivat în termen, fiind legal timbrat prin completarea timbrării la acest termen de judecată cu diferența de 10 lei taxă judiciară de timbru.
De asemenea, se constată depusă la dosar prin serviciul registratură al instanței la data de 15.12.2015 din partea intimatei, întâmpinare/note de ședință, care se comunică cu reprezentantul apelantului.
Reprezentantul apelantului depune la dosar împuternicire avocațială și copia raportului de psihodiagnostic și evaluare clinică nr.1222/10.12.2015.
Intimata arară că programul de vizită acordat de către prima instanță a fost pus în practică.
Apelantul arată că nu se poate ocupa destul de copil având în vedere programul care a fost acordat de către prima instanță și ar prefera un program mai lung. Precizează că dorește să facă cu copilul său tot ce lui i-a lipsit, să îl ducă la activității extrașcolare, respectiv la dans, la limba engleză etc, iar timpul pe care îl are nu îi permite acest lucru.
Intimata, cu privire la activitățile extrașcolare, arată că nu crede că asta ar fi o problemă nici din punct de vedere al programului. Arată că până acum, copilul a fost 3 zile la mamă, 3 zile la tată, iar după ce tatăl a formulat o ordonanță președințială, acesta două săptămâni nu a mai căutat minorul; de atunci de fiecare dată când copilul revine din vizită de la tatăl său, acesta este diferit. Arată că nu este de acord să se revină la cele 3 zile de vizită, deoarece copilul este foarte supărat, foarte introvertit și foarte schimbat față de ea, când revine din vizită de la tatăl său.
Precizează că doamna învățătoare i-a comunicat că nu este necesar să ducă copilul la psiholog, dânsa crezând că este vorba doar despre trecerea de la grădiniță la școală. De asemenea, precizează că soțul său i-a blocat telefonul și nu mai poate comunica cu el, însă nu îi interzice tatălui să îl viziteze pe minor.
Apelantul arată că orice îi scrie, este înjurat, i se spun cuvinte urâte și nu mai dorește să comunice cu ea.
Instanța pune în discuție apelantului ca modalitate de vizitate a minorului următorul program: de vineri de la ora 13,00 până duminica orele 18,00 în prima și a treia săptămână, iar în a doua și a patra săptămână în zilele de marți ora 13,00 până joi ora 18,00 la domiciliul său.
Apelantul arată că nu îl poate duce nicăieri pe minor conform acestui program și ar dori un program mai larg, măcar cum a fost înainte, respectiv trei zile - trei zile.
Intimata arată că se opune să se mai revină la acel program, nu l-a oprit pe tată să vadă copilul, ci acesta nu l-a căutat o săptămână.
Apelantul arată că marți îl duce pe copil la limba engleză, iar joi nu mai are activități și ar putea să respecte programul stabilit de către prima instanță. Precizează că ar dori să se stabilească un program cum a fost înainte, dar cu date fixe.
Instanța pune în discuție apelantului dacă nu i-ar conveni să îl ia pe minor în săptămânile 2, 4 de marți până joi dimineața.
Reprezentantul apelantului arată că în această modalitate tot la 3 zile s-ar ajunge.
Apelantul arată că ar fi o variantă să îl ducă pe copil de marți până joi la școală.
Intimata arată că este de acord cu programul stabilit pentru săptămânile 1, 3 de către prima instanță, iar în săptămânile 2, 4 este de acord ca tatăl să îl i-a pe minor de marți ora 12,00 până joi ora 12,00 când mama îl va prelua de la școală.
Reprezentantul apelantului arată că din data de 26.11.2015 pârâta a refuzat să îi mai dea tatălui copilul și de aceea a introdus în data de 28.11.2015 ordonanța președințială.
Intimata arată că a fost într-adevăr acel program de 3 zile, 3 zile, iar la un moment dat a fost plecată la Viena, iar tatăl nu a mai dorit să îi dea copilul. Apoi i l-a dat și 2 săptămâni nu l-a mai căutat pe minor și a introdus ordonanța președințială.
Apelantul arată că poate comunica prin mesaje telefonice cu pârâta în legătură cu minorul.
Intimata arată că nu poate comunica prin mesaje de telefon.
Reprezentantul apelantului arată că există posibilitatea ca părinții să stabilească chiar în aceste situații un plan parental.
Reprezentanta intimatei apreciază că trebuie stabilit astăzi un program de vizită al minorului pe declarația părților.
Reprezentanții părților declară că nu mai au de formulat alte cereri.
Instanța având în vedere că nu se mai formulează alte cereri și considerând cauza în stare de soluționare acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul apelantului solicită admiterea apelului, modificarea sentinței primei instanțe în sensul stabilirii programului de vizitare a minorului pe care l-a propus inițial și în subsidiar văzând programul agreat de părți solicită a se stabili ca programul după care apelantul să poată păstra legătura cu minorul să fie de 3 zile pe săptămână. Precizează că va milita pe lângă clientul său să se abțină de la cuvinte care ar afecta desfășurarea în condiții normale a programului de vizitare a minorului, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea apelului, pentru subsidiar nu dorește să se revină la cele 3 zile, ci solicită ca pentru săptămânile 1, 3 să se mențină dispozițiile primei instanțe, iar pentru săptămânile 2, 4 să se stabilească acele zile de vizită de marți până joi, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat la Tribunalul A. la data de 25.11.2015, constată că prin sentința civilă nr. 6197 din 12.11.2015 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul D. M. S., în contradictoriu cu pârâta D. A. S., având ca obiect reglementare relații personale minor și în consecință s-a reglementat, până la soluționarea dosarului de fond nr._, dreptul reclamantului de a păstra relații personale cu minorul D. M. A. născut la data de 07.06.2009 în Timișoara, în următoarea modalitate:
-în prima și a treia săptămână, de vineri orele 13 până duminică orele 18, la domiciliul reclamantului, cu obligația acestuia de a-l lua pe minor și a-l aduce înapoi la terminarea programului.
- în a doua și a patra săptămână, în zilele de marți și joi, între orele 13-18, la domiciliul reclamantului, cu obligația acestuia de a-l lua pe minor și a-l aduce înapoi la terminarea programului.
A fost obligat reclamantul la plata sumei de 300 lei către pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Părțile s-au căsătorit la data de 10.07.2010 în A., județul A., relație din care a rezultat minorul D. M. A. născut la data de 07.06.2009 în Timișoara.
În prezent, pe rolul Judecătoriei A. există înregistrat dosarul nr._, ce are ca obiect desfacerea căsătoriei, acțiunea fiind formulată de pârâta din prezenta cauză, care a solicitat ca exercitarea autorității părintești asupra minorului D. M. A. născut la data de 07.06.2009 în Timișoara să se facă de către ambii părinți, iar stabilirea locuinței minorului la mamă. Ulterior și reclamantul din prezenta cauză a depus în dosarul de divorț acțiune reconvențională prin care a solicitat ca locuința minorului să se stabilească la el.
Întrucât părțile sunt separate în fapt, de circa un an, iar minorul a rămas în îngrijirea mamei, între părți au apărut tensiuni întrucât pârâta nu i-a mai permis reclamantului să aibă relații personale cu minorul în vârstă de 6 ani, așa cum acesta a dorit.
Articolul 503 Codul Civil consacră principiul egalității părinților în ce privește drepturile și îndatoririle față de copilul minor. Este un aspect al egalității în drepturi între bărbat și femeie prevăzut în art. 44 din Constituția României. Aceste dispoziții legale au un caracter imperativ ceea ce înlătură posibilitatea ca părinții, fie prin contract fie prin vreun act de voință unilaterală, să deroge de la acestea. Astfel fiind vorba de drepturile și îndatoririle părinților față de copii lor, deci în cauză dreptul reclamantului de a se bucura de prezența fiului său, de a păstra legături cu acesta, mai ales având în vedere vârsta fragedă a acestuia, vârstă la care poate ușor să fie îndepărtat de tată. Din actele de la dosar s-a reținut că minorul este atașat de ambii părinți iar, în ultima perioadă de tip este afectat de tensiunile dintre părți.
În ceea ce privește programul de păstrare a relațiilor personale cu minorul, față de programul solicitat de reclamant instanța a reținut că acesta depășește limitele unui program de vizitare fiind o veritabilă stabilire a unei locuințe alternative a minorului la ambii părinți, ceea ce încalcă dispozițiile legale existente în prezent cu privire la locuința minorului la părintele cu care copilul locuiește în mod statornic așa cum prevede art. 400 Cod Civil. În plus, inițial, prin cererea de ordonanță președințială formulată în dosarul_ prin care reclamantul a solicitat stabilirea locuinței minorului în mod provizoriu la el, cerere care a fost respinsă, s-a solicitat ca pârâta să păstreze legături personale cu minorului, în a doua și a patra săptămână din lună, de sâmbătă de la orele 12 până duminică la orele 18, la domiciliul acesteia.
Astfel că până la soluționarea procesului de divorț este necesar ca minorul să păstreze legături personale apropiate cu ambii părinți, astfel ca acesta să fie ferit de tensiunile dintre părți. Este de remarcat faptul că părțile au dat dovadă de înțelepciune până la incidentul din 26.10.2015, care fiind singular nu trebuie accentuat, astfel că este binevenită atitudinea pârâtei de a fi maleabilă și de a-i permite tatălui să aibă legături personale cu minorul și în alte perioade decât cele stabilite de instanță, programul stabilit fiind un drept minim necesar păstrării relațiilor dintre tată și copil.
Văzând cele de mai sus, instanța a constatat că sunt întrunite condițiile cerute în dispozițiile art.996 Cod procedură civilă pentru pronunțarea unei ordonanțe președințiale deoarece indubitabil există o urgență în ceea ce privește dreptul minorului de a se bucura de prezența tatălui său, de a fi îngrijit și de a petrece timp alături de acesta, între părți existând anumite tensiuni generate de procesul de divorț, pentru ca minorul să nu fie afectat de acestea, copilul având o relație foarte bună cu ambii părinți, de care până la separarea în fapt a părților s-au ocupat ambii părinți.
În mod evident este îndeplinită și condiția de neprejudecare a fondului cauzei, fondul cauzei urmând a fi judecat în dosarul al cărui obiect îl formează acțiunea de fond promovată de către pârâtă, în care și reclamantul din prezenta cerere a depus acțiune reconvențională.
În consecință, instanța, având în vedere interesul superior al minorului, de păstra legături personale cu reclamantul, în calitate de tată al acestuia, alături de care a locuit până la separarea părților, instanța a constatat că cererea de ordonanță președințială formulată de reclamant este întemeiată, în parte, iar în baza art.996 alin.1 Cod procedură civilă a admis-o și în consecință: a dispus ca, până la soluționarea definitivă a dosarului nr._, păstrarea relațiilor personale dintre reclamant și fiul său, D. M. A. născut la data de 07.06.2009 în Timișoara, să se facă în conformitate cu programul arătat mai sus.
Cu privire la cheltuielile de judecată, față de faptul că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată, însă pârâta a solicitat, față de cheltuielile ocazionate de pârâtă de 600 lei cu titlu de onorariu avocat, instanța în baza art. 451 Cod procedură civilă a obligat reclamantul la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale constând în jumătate din onorariul de avocat, ținând cont că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul D. M. S. solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de ordonanța președințială astfel cum a fost formulată; admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul respingerii cheltuielilor de judecată în favoarea piritei; fără cheltuieli de judecată în apel.
În motivare, în ce privește soluția pe fond, apelantul arată că atunci când a luat decizia de a sesiza instanța cu cererea de ordonanță președințială, a înțeles să facă lucrul acesta deoarece: deși după despărțirea în fapt de soția sa, prin acord mutual au stabilit ca să poată avea relații personale cu fiul său câte trei zile pe săptămână, la locuința sa, începând cu data de 26 octombrie 2015, fără niciun motiv întemeiat, pârâta a refuzat pur și simplu să-l mai lase pe copil să se întâlnească cu tatăl său; a considerat că, în felul acesta, este încălcat, întâi de toate, interesul superior al minorului aspect asupra căruia nu dorește să se oprească în mod deosebit, el fiind reglementat ca atare prin lege. Ori, interdicția totală - un adevărat embargou - impusă de mama pârâtă copilului de a se întâlni cu tatăl, deși pârâta cunoaște care sunt relațiile dintre tată și copil și cât de atașat îi este minorul, constituie un act abuziv ce poate produce consecințe grave asupra minorului. Apoi, a considerat că i se încalcă dreptul de a avea relații personale cu fiul său - relații la care este deplin îndreptățit și cu privire la care în absența unei înțelegeri între părinți, legea poate dispune cum vor fi desfășurate.
Cu toate acestea, pârâta, prin „notele de ședința" a cerut „respingerea cererii" pentru ca nu ar fi justificat „un interes real în promovarea ei”.
Cu toate aceste și fără niciun temei, prima instanța a apreciat că pârâta „a dat dovada de înțelepciune" - ca și conduită generică în ce privește raporturile lor, ca parinți, cu minorul.
Prima instanță nu a discutat în niciun fel refuzul absolut nejustificat al pârâtei de a-l lăsa pe minor să se întâlnească cu tatăl său, după data de 26 octombrie 2016. Apoi, pârâta a susținut că programul cu cele trei zile pe săptămână pe care minorul le petrecea la tată, i-ar fi fost impus în mod abuziv. Nimic mai fals, iar lucrul acesta a rezultat chiar din declarația mamei pârâtei. Nimic din toate acestea nu a contat în privința atitudinii instanței de fond față de solicitarea sa. Iar faptul ca s-a glosat pe marginea unei cereri anterioare de ordonanță președințială, fără nicio legătură cu prezenta, mai întâi că este complet străină de această cauză iar în al doilea rând că demonstrează o doză semnificativă de subiectivism din partea instanței.
Cea mai gravă greșeală pe care a făcut-o, însă, prima instanță a fost aceea că, deși a vorbit, generic, despre faptul că, în principiu, ar recunoaște egalitatea de drepturi a părinților în raport de copilul lor minor, a reglementat, până la urmă, programul conform căruia are să poată să-și exercit aceste drepturi într-un mod absolut inechitabil. Mai mult, deși a pus la dispoziția primei instanțe practica și literatura de ultima oră - la care arată că se referă implicit și în aceste motive de apel -, soluția criticată demonstrează că aceasta a rămas cantonată - cel puțin în această speță - într-un mod vetust de abordare a chestiunii, contrazis, în primul rând, de spiritul Noului cod civil dar mai ales de practica instanțelor din România, de opiniile extrem de pertinente exprimate în literatura de specialitate și la nivelul unor organisme implicate într-un vast efort de reconsiderare și reconstrucție a filozofiei după care instanțele chemate să rezolve cazuri de acest fel, privesc ori, vor trebui să privească - dacă nu au făcut-o până acum - asupra acestei probleme de o importanță majoră pentru viitorul societății.
De asemenea, arată că cu toate argumente pe care le-a adus de o acută actualitate, prima instanță a dat dovadă că a rămas cantonată, încă, în spiritul Codului familie 1956, limitând într-un mod nejustificat timpul pe care minorul să-1 poată petrece cu tatăl său. Semnificativ în acest sens este faptul că, deși nu există niciun argument probator care să confirme susținerea pârâtei referitor la vreo presiune din partea sa și că, dimpotrivă, a făcut dovada că aceasta a achiesat de la bun început la el, nici măcar programul de care minorul a avut parte anterior refuzului arbitrar al mamei de a-l mai lăsa cu tatăl său, nu a fost împărtășit de instanță. Asta deși nu s-a dovedit în niciun fel că acel program ar fi afectat în vreun fel interesul superior al minorului iar pe de altă parte, instanța ar fi avut deplina libertate de a confirma prin hotărâre acest program.
Ceea ce reflectă în mod cât se poate de clar sentința primei instanțe, creând premisele unei practici cu efecte imprevizibile, este faptul că, invocându-și propria rea credință, propria turpitudine, o persoană va putea obține o hotărâre prin care drepturile anterior recunoscute pe cale amiabilă și încălcate de cea din culpa căreia se pornește procesul, va putea obține o situație mult superioară celei anterioare.
Prima instanță a încălcat în mod cât se poate de clar principiul după care părinții au drepturi egale cu privire la copilul lor, cu excepțiile reglementate ca atare de lege. Acest principiu rămâne valabil și trebuie să i se dea valoare deplină chiar și în caz de divorț iar instanțele sunt ținute de această obligație pe tot parcursul și în toate situațiile în care sunt sesizate cu diferende izvorând din încălcarea acestui principiu. Apelantul arată că, prin limitarea în mod drastic și cu totul nejustificat a timpului pe care îl poate petrece alături și împreună cu fiul său, instanța de fond a înfrânt fără niciun echivoc acest principiu, respectiv reglementările adoptate în garantarea lui.
Susținerea că, prin cererea sa, ar fi urmat ca instanța să legalizeze „două domicilii" pentru minor este greșită și nu are niciun suport legal. În primul rând, că locuința minorului încă nici nu a fost stabilită. Instanța ar fi trebui să observe că în speță nu ar fi fost vorba, în niciun caz, de două „domicilii" ci, eventual, de ceea ce literatura actuală a definit ca fiind „reședințe alternative".
În concluzie, apelantul susține că soluția primei instanțe este greșită atât în ce privește încălcarea unor prevederi legale, cât și în nesocotirea spiritului reglementărilor cuprinse în actuala legislație referitoare la situația minorului cu părinții aflați în divorț.
Apelantul mai arată că soluția primei instanțe este greșită pentru că a respins programul pe care l-a propus în condițiile în care a valorificat comportamentul abuziv al pârâtei - comportament care a făcut necesară introducerea cererii de ordonanță președințială. În cel mai mare grad, soluția este greșită pentru că operează cu instituții străine de cauză și nesocotește în mod evident interesul superior al minorului, al cărui atașament puternic față de ambii părinți a fost lăsat deoparte, de ca și cum acest aspect nu ar avea nicio relevanță.
În ce privește chestiunea cheltuielilor de judecată apelantul arată că obligarea sa chiar la o parte din cheltuielile de judecată pe care pârâta le-a cerut chiar dacă, în subsidiar, a ajuns să fie de acord cu admiterea cererii, este lipsită de temei și neetică.
Prin întâmpinare/note de ședință depuse la dosar la data de 9.12.2015, intimata D. A. S. a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului și menținerea ca legală și temeinică a ordonanței prin care a fost admisă, în parte cererea privind stabilirea unui program de vizită, în limita căruia reclamantul apelant să păstreze relația sa personala cu minorul și obligarea reclamantului apelant la plata cheltuielilor de judecată, în apel, în limita actelor justificative.
În motivare arată că prin apelul declarat, reclamantul dorește să obțină ca finalitate, prin schimbarea hotărârii efect al eventualei admiteri a acestuia, programul de vizită clamat în cerere, adică 2 săptămâni pe lună, alternativ, cu celelalte 2, când s-ar afla la locuința mamei.
Astfel cum a relevat și în fața instanței de fond, este imperios necesar ca, și instanța de apel, în limita reglementarilor legale actuale cuprinse în NCC dar și în Legea nr. 272/2004, în forma modificată, în 2013, să definească dacă ceea ce solicită reclamantul apelant este un program de vizită sau stabilirea unei reședințe/locuințe alternative pentru minor, ceea ce ar rezulta, implicit, din modul de formulare a cererii.
Instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a interpretat legal, în limitele reglementarilor actuale, esența cererii reclamantului, stabilind un program de vizită, pe care intimata arată că îl apreciază ca fiind corespunzător, în raport cu vârsta și modul de viață al minorului, respectându-i drepturile și interesele.
Menținându-și în întregime susținerile din fața instanței de fond, validate de aceasta prin considerentele hotărârii, intimata ține să releve faptul că acestea nu sunt infirmate nici de ultimele recomandări ale forurilor europene și confirmă faptul că, pentru o cerere de natura celei avansate de apelant este necesară modificarea legislației, prin introducerea unor instituții, actuale nereglementate.
Astfel, la data de 2 octombrie 2015 Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, a dezbătut și aprobat Rezoluția 2079/2015 privind „Egalitatea și Autoritatea Părintească . care propune masuri pentru promovarea egalității între bărbați și femei în exercitarea autorității părintești comune inclusive în cazurile de separare și divorț - deci nimic nou, legislația româneasca actuală având reglementată această instituție despre care însă nu este vorba în litigiu.
În prezent, legislația romanească nu cuprinde nicio dispoziție cu privire la așa-numitele „planuri parentale", denumire care, nefiind reglementată în România, ar permite interpretarea că reprezintă modalitatea efectiva de luare a deciziilor cu privire la copii. Nefiind o chestiune prevăzută de lege, detalierea modului de luare a deciziilor cu privire la copii nu poate fi realizată acum decât în situația în care părinții se înțeleg. Pe de altă parte, intimata arată că, așa cum plastic s-au exprimat comentatorii acestei rezoluții, soluția unui „stat-dadacă", a legiferării comportamentelor normale, poate fi privită mai degrabă ca o ingerință, restricționare, decât ca o necesitate.
Prin întâmpinare/note de ședință depuse la dosar la data de 15.12.2015, referitoare la motivele apelului, intimata D. A. S. a arătat că își menține poziția procesuală de respingere, ca nefondat, a apelului, cu menținerea măsurilor instituite prin dispozitivul sentinței apelate.
În motivare arată că, deși, formal, în cererea de declarare a apelului și, deopotrivă, în motivarea acestuia, se susține existența unor motive de nelegalitate și netemenicie, analizând susținerile apelantului, trebuie reținute, în mod exclusiv, motive de netemenicie, neputând identifica încălcări ale dispozițiilor legale incidente în cauză, care să ocazioneze critici sub aspectul nelegalității.
Primul, motiv al apelului vizează „greșeala gravă" a instanței de fond în a reglementa un program de vizită inechitabil. Cu alte cuvinte greșeala instanței nu este aceea că a încălcat dispozițiile legale incidente în materie ci faptul că nu a admis, de plano, cererea de ordonanță a apelantului. În realitate instanța de fond, în temeiul dispozițiilor legale ce constituie temeiul instituțiilor juridice și nu a „spiritului NCC", singurele ce puteau fi validate din punct de vedere juridic, a dispus un program de vizită echilibrat. Instanța a avut în vedere, între altele, și propria opinie a apelantului care, într-o ordonanță anterioară, cerând a se stabili locuința minorului la locuința sa, a cerut el însuși un program de vizită, absolut restrictiv, pentru mamă anume în a doua și a patra săptămână din lună, de sâmbătă orele 12 până duminică, orele 18. Astfel arată că, apelantul clamează egalitatea în drepturi și în aceste condiții, ce este suficient în ce o privește din punctul de vedere discutat, ca program de vizită, trebuie corelativ, să fie suficient și în ce-1 privește.
Cel de al doi-lea motiv, reprezintă, de fapt, o altă fațetă a primului, în ideea creării unui motiv de nelegalitate, și anume încălcarea principiului egalității în drepturi și obligații, consfințit, așa cum bine punctează instanța de fond în art. 503 NCC cu raportare la același principiu constituțional înscris în art. 44 al legii fundamentale. Intimata arată că, dacă ne raportăm la această critică, enunțată, trebuie să se și rețină caracterul ei nefondat, instanța urmărind și validând acest principiu, dar prin aplicarea dispozițiilor legale incidente, proprii instituțiilor actuale cuprinse în NCC dar și în Legea 272/2004, cu modificări.
În ce privește celelalte detalieri, intimata apreciată că sunt raportări la o lucrare teoretică, cu pretinse aplicații în speță și la Rezoluția 2079 din 2 octombrie 2015 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „egalitatea și autoritatea părintească comună; rolul taților", rezoluție la care s-a raportat în primele note de ședință depuse la dosar și care, în fapt, nu conține reglementari obligatorii, fiind necesară crearea cadrului legislativ intern, prin urmare, fără consecințe juridice, cu atât mai mult cu cât vizează o altă instituție, decât cea discutată - autoritatea părintească și nu relațiile personale ale părintelui cu copilul minor. . confirmă justețea poziției sale procesuale privind inexistența cadrului legislativ necesar validării cererii apelantului.
În speță fiind vorba de un minor în vârsta de 6 ani, intimata relevă faptul că impactul divorțului asupra copiilor mici, sunt semnificative în ce privește portretizarea diferitelor tipuri de dificultăți, dar sunt neconcludente cu privire la longevitatea acestor dificultăți.
Conflictul parental, a cărui prezență nu poate fi tăgăduită în prezentul litigiu, este recunoscut ca fiind un factor de risc în dezvoltarea copiilor după divorțul părinților.
Dacă părinții sunt capabili să țină copilul, și din păcate nu este cazul părților, departe de conflictul parental, copilul este mult mai predispus la a avea nivele de funcționare similare/egale cu cele ale copiilor care nu au părinți divorțați. Chiar dacă părinții se angajează în cercul vicios al conflictelor, o relație axată pe compasiune și deschidere între copil și un adult semnificativ - profesor, psiholog - poate diminua efectele negative ale certurilor parentale.
Autorul punctează faptul că, în pofida creșterii implicării taților în viața și educația copilului, trebuie subliniat, conform constatărilor făcute că, implicarea tatălui în viața copilului nu este întotdeauna sănătoasă sau dezirabilă atunci când există/crează probleme majore de comunicare cu celalalt părinte.
Apelul este fondat, urmând a fi admis în baza art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Confirmând stăruința primei instanțe de a menține între părți un climat corespunzător soluționării amiabile a problemei relațiilor personale cu minorul până la finalizarea acțiunii de divorț a părinților, tribunalul reține că în afara unui incident izolat, programul săptămânal de legături personale cu ambii părinți, s-a desfășurat într-o modalitate acceptată de aceștia: 3 zile la tată și 4 zile la mamă.
În apel, părțile au arătat în mod direct și prin reprezentanții lor că au disponibilitatea de a stabili un program prin comun acord, care să corespundă interesului copilului și cerințelor ambilor părinți, în condițiile în care până în prezent aceștia nu au solicitat stabilirea unei locuințe provizorii pentru copil.
Față de aceste considerente, tribunalul va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul că în a II-a și a IV-a săptămână din lună programul de legături personale aferent reclamantului se va desfășura de marți după programul școlar până joi ora 18,00.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Văzând că apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel și dispozițiile art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamantul D. M. S., în contradictoriu cu pârâta D. A. S., împotriva sentinței civile nr.6197 din 12.11.2015 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, pe care o schimbă în parte, în sensul că în a II-a și a IV-a săptămână programul se va desfășura de marți după programul școlar până joi ora 18,00.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 17 decembrie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
S. C. Ș. N. C. C. S.
Red.SCS
Thred..
Prima instanță: Judecătoria A., jud-.N. P.
Ex.4/2 .
Se comunică cu:
1.Apelantul: D. M. S., cu domiciliul în localitatea Zimandcuz, nr. 429, județul A.
2.Intimata: D. A. S., cu domiciliul în A., Piața Academician C. I., nr. 15, ., ., județul A.
| ← Ordin de protecţie. Decizia nr. 101/2015. Tribunalul ARAD | Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 991/2015. Tribunalul ARAD → |
|---|
