Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr. 59/2015. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 59/2015 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 14-05-2015 în dosarul nr. 9731/55/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARADOperator 3207/2504
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 594
Ședința publică din data de 14 mai 2015
Președinte N. C.
Judecător S. C. Ș.
Grefier M. I.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta P. F. N., în contradictoriu cu pârâții F. D. și P. C. F. împotriva sentinței civile nr. 5930/08.12.2014, pronunțată de Judecătoria A., în dosarul nr._ .
La apelul nominal se prezintă reprezentantul apelantei – avocat M. D. din Baroul A. și reprezentanta intimatei F. D. – avocat L. Buptea din Baroul A., absente fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că apelul a fost timbrat cu 81,50 lei taxă judiciară de timbru.
Reprezentanta intimatei F. D. depune la dosar copia întâmpinării formulate în dosarul nr._, în care intimata a avut calitatea de reclamantă.
Instanța, având în vedere nu se mai formulează alte cereri și considerând cauza în stare de soluționare, acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul apelantei solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii în întregime a cererii reconvenționale; solicită să se constate că apelanta are o cotă de contribuție de 100% la dobândirea autoturismului marca Opel, acesta fiind bunul propriu al acesteia cumpărat cu banii proprii care nu intră în comunitatea de bunuri a soților, să se constate că părțile nu mai au bunuri comune și că împrumutul pe care pârâtul P. C. F. s-a obligat să îl restituie lui F. D. nu constituie o obligație contractată pentru acoperirea nevoilor obișnuite ale soților P.; cu cheltuieli de judecată sens în care depune la dosar copia chitanței privind plata onorariului avocațial în cuantum de 1200 lei.
Reprezentanta intimatei F. D. solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond, cu cheltuieli de judecată conform dovezii pe care o depune la dosar; arată că obiectul cauzei nu este un partaj clasic și că acesta a fost inițiat ca urmare a formulării cererii de executare silită, că autoturismul a fost cumpărat după contractarea creditorului bancar și că la momentul instituirii sechestrului asupra autoturismului, executorul judecătoresc a menționat în procesul verbal că nu s-au formulat obiecții.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat la Tribunalul A. la data de 03.03.2015, constată că prin sentința civilă nr. 5930/08.12.2014, Judecătoria A. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta pârâtă reconvențional P. F. N., în contradictoriu cu pârâta reclamantă reconvențional F. D., și pârâtul P. C. F. și a admis acțiunea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional F. D. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențional P. F. N. și pârâtul P. C. F., având ca obiect partaj bunuri comune/lichidarea regimului matrimonial și a constatat că reclamanta pârâtă reconvențional P. F. N. și pârâtul P. C. F., în timpul căsătoriei, au dobândit cu o cotă de contribuție egală, câte 50% fiecare, autoturismul marca Opel, model Corsa - C/BA11 cu nr. de omologare ABPL1E1K11C27E4, an fabricație 2003, având nr. de identificare W0L0XCF_, culoare albastru și nr. de înmatriculare_, în valoare de 1.000 Euro.
S-a sistat comunitatea de bunuri a soților P. F. N. și P. C. F. prin atribuirea autoturismului sus-identificat, în natură, pârâtului P. C. F..
A fost obligat pârâtul P. C. F. la plata sumei de 500 Euro către reclamanta pârâtă reconvențional P. F. N., cu titlu de sultă.
S-a constatat că împrumutul acordat de pârâta reclamantă reconvențional F. D. pârâtului P. C. F. la data de 17.12.2008 constituie o obligație contractată pentru acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei pârâților reconvenționali.
Reclamanta pârâtă reconvențional P. F. N. și pârâtul P. C. F., au fost obligați la plata în solidar a sumei de 1368 lei către pârâta reclamantă reconvențional F. D., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta pârâtă reconvențional P. F. N. și pârâtul P. C. F. au calitatea de soți, după cum rezultă din certificatul de căsătorie . nr._ (fila 14).
În timpul căsătoriei, la data de 01 septembrie 2007, reclamanta pârâtă reconvențional P. F. N. a achiziționat autoturismul marca Opel, model Corsa - C/BA11 cu nr. de omologare ABPL1E1K11C27E4, an fabricație 2003, culoare albastru, având nr. de identificare W0L0XCF_ și nr. de înmatriculare_, în schimbul sumei de 5.650 Euro, conform contractului de vânzare cumpărare pentru un vehicul folosit încheiat la data de 01.09.2007 în localitatea Wuppertal, Germania (fila 18 verso).
Cu privire la valoarea bunului obiect al partajului, s-a reținut că în cuprinsul cererii sale reclamanta a indicat valoarea autoturismului marca Opel, model Corsa C/BA11 ca fiind 1000 Euro, valoare cu care atât pârâtul P. C. F. cât și pârâta reclamantă reconvențional F. D. au fost de acord.
Astfel fiind, în baza art. 981, art. 983 alin. 1 Cod procedură civilă instanța a constatat că bunul supus împărțelii este reprezentat de autoturismul marca Opel, model Corsa - C/BA11 cu nr. de omologare ABPL1E1K11C27E4, an fabricație 2003, având nr. de identificare W0L0XCF_, culoare albastru și nr. de înmatriculare_, în valoarea de 1000 Euro.
Cu privire la cotele de contribuție ale părților la dobândirea bunului, s-a reținut că potrivit art. 30 Codul familiei, în vigoare la data încheierii contractului, „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților; Orice convenție contrară este nulă; Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”.
Codul familiei prezumă prin dispozițiile legale reproduse mai sus că bunurile dobândite de părți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune și nu bunuri proprii ale acestora. De la această regulă, există o excepție, cea prevăzută în dispozițiile art. 31 Codul Familiei. În aceste dispoziții se arată care bunuri, deși dobândite în timpul căsătoriei, sunt totuși bunuri proprii ale soților. Printre aceste bunuri se află și cele prevăzute în dispozițiile art. 31 lit. b Codul Familiei, și anume „bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
Martora H. C. L. (fila 78) a declarat că, în primele zile ale lunii septembrie 2007, la domiciliul părinților reclamantei în prezența sa, mama reclamantei i-a înmânat acesteia suma de 500 Euro pentru achiziționarea unui autoturism. În acea perioadă, reclamanta făcea naveta din A., iar uneori de la locuința părinților din Pâncota, la școala din localitatea Tîrnova unde era angajată, aceasta revenind la muncă din concediul de creștere a copilului înainte de vacanța școlară de vară, aproximativ din una aprilie 2007.
A discutat cu reclamanta în legătură cu intenția acesteia de a-și achiziționa un autoturism încă din luna aprilie, reclamanta spunându-i că mama sa a vândut un apartament și îi va da bani în acest scop. În legătură cu acest subiect, a asistat în primele zile din luna septembrie 2007 la o discuție între reclamantă și mama acesteia, ocazie cu care mama reclamantei i-a spus că îi va da bani pentru a-și cumpăra o mașină, întrucât vânduse un apartament perioada ianuarie - februarie 2007, iar din toți banii obținuți urma să-i achiziționeze o mașină fiicei sale. Pentru prima oară a auzit-o pe mama reclamantei că îi va remite acesteia bani pentru autoturism aproximativ în luna martie a anului 2007.
Din declarația martorului G. C. (fila 77) instanța a reținut că la începutul lunii septembrie 2007, la solicitarea pârâtului, s-a deplasat din A. până în localitatea Pîncota, i-a luat pe cei doi soți P. și i-a transportat până lângă cimitirul din zona UTA din A., la vânzătorul autoturismului. Cu acea ocazie, în prezența sa, mama reclamantei i-a înmânat acesteia banii pentru achiziționarea autoturismului, care erau puși într-un plic alb, fără a fi numărați de față cu martorul și tot în prezența sa banii din acel plic au fost înmânați vânzătorului.
Martorul a mai arătat că, motivul pentru care părinții reclamantei i-au dat banii a fost acela că reclamanta trebuia să facă naveta la D., cu un autobuz care pleca foarte de dimineață și se întorcea în jurul orelor 16.00, iar reclamanta Avea un program de trei sau patru ore pe zi. Autoturismul Opel este folosit de către reclamantă pentru deplasarea la muncă, iar uneori, după masă, l-a văzut și pe pârât conducându-l.
Declarațiile celor doi martori au fost înlăturate sub acest aspect, având în vedere că, pe de o parte sunt nereale, autoturismul fiind achiziționat de către reclamantă din Gemania și nu de la o cunoștință de-a acesteia din A. sau o persoană care se ocupa de vânzarea de autovehicule, după cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare pentru un vehicul folosit, tradus din limba germană (fila 18 verso). Astfel, din cuprinsul contractului rezultă că vânzătorul autoturismului este numitul Horenbaum Hans Jurgen, domiciliat în Germania,_ Hamm, .. 16, iar cumpărătorul nemijlocit reclamanta P. F. N..
Martora a declarat că autoturismul a fost găsit încă din vara anului 2007 la o cunoștință, însă doar în septembrie această cunoștință i l-a vândut, aspect contrazis însă de contractul de vânzare-cumpărare, care datează din 01.09.2007 și este încheiat cu o persoană domiciliată în Germania și fiind în contradicție chiar cu declarația martorului G., care a arătat că autoturismul a fost achiziționat de la o persoană care se ocupa cu vânzarea de autovehicule.
Martorul G. C. a declarat că la începutul lunii septembrie 2007, reclamata și pârâtul P. C. locuiau în localitatea Pîncota, împreună cu mama reclamantei și nu își poate explica din ce motiv banii nu au fost remiși anterior venirii sale la Pâncota. Mai mult, la acel moment, pârâtul P. C. deținea un autoturism Volkswagen Passat de culoare verde și martorul nu știe care a fost motivul pentru acre cei doi soți l-au rugat să îi transporte în A. și nu s-au deplasat cu autoturismul Volkswagen, presupunând doar că intenționau să se întoarcă împreună cu autoturismul Opel. Același martor susține că vânzătorul mașinii locuia în apropierea cimitirului din zona UTA, aspect contrazis de chiar cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare.
S-a reținut că și explicația martorei H., în sensul că motivul pentru care reclamanta nu a achiziționat mai repede autoturismul, deși avea această intenție încă din luna aprilie 2007, iar părinții săi vânduseră apartamentul încă din luna ianuarie sau februarie a aceluiași an, ar fi fost acela că nu a găsit o mașină conform cerințelor pe care le avea, este neverosimilă. Autoturismul achiziționat de către reclamantă nu este unul exclusivist și care ar fi fost greu de procurat, ci din contră este un autoturism obișnuit, procurarea acestuia fiind greu de crezut că ar ridica probleme.
Instanța a mai reținut că, față de valoarea mare a ajutorului de care se prevalează reclamanta, respectiv suma 5.650 Euro, adică_ lei la cursul BNR din 01.09.2007 (3,27 lei pentru un euro conform paginii de internet www.bnr.ro), este exclus a se face aplicarea instituției darului manual prin tradițiune, conform art. 644 din vechiul Cod civil, în speță fiind necesară o donație în formă autentică, conform art. 813 vechiul Cod civil.
La data de 07.08.2007, pârâtul P. C. F. a contractat un credit la . A., în valoare de 25.000 franci elvețieni, din care, conform contractului (filele 85-88), suma de 9366,24 CHF a fost utilizată pentru lichidarea anticipată a creditului de consum acordat de către BRD GSG Sucursala A., iar diferența de 15.633,76 CHF pentru nevoi personale nenominalizate.
Susținerile reclamantei în sensul că suma de bani împrumutată de la Bancpost SA a fot utilizată de către pârât pentru creditoarea societății Ianacris . fost dovedite, deși sarcina probei îi revine acesteia conform art. 249 Cod procedură civilă. În cazul efectuării unei asemenea operațiuni de creditare, aceasta s-ar fi regăsit în documentele contabile ale societății deținută de soțul său, pârâtul P. C. F.. Instanța a mai reținut că nevoile de finanțare ale societății Ianacris . reprezentant legal este pârâtul P. C. F., au fost acoperite prin contractarea a două credite bancare și în lipsa unor dovezi contrare, nu se poate reține că împrumutul acordat de către Bancpost SA pârâtului a fost folosit în același scop.
Astfel, societatea Ianacris . la data de 27.09.2007 două împrumuturi la BCR SA, primul în valoare de 650.070 lei iar cel de-al doilea în valoare de 88.800 euro, conform contractelor de credit nr. 315/_ și 316/_, sumele împrumutate fiind folosite pentru cofinanțarea proiectelor Sapard.
Potrivit mențiunilor din contractul de credit de consum încheiat cu . folosită pentru „nevoi personale nenominalizate” este de 15.633,76 CHF, adică 29.155 lei la cursul de schimb de 1,865 lei pentru un franc elvețian, curs indicat în chiar cuprinsul contractului, echivalentul a 9184 euro conform cursului BNR afișat pentru data de 07.08.2007 pe pagina de internet www.bnr.ro, fiind suficientă pentru achiziționarea autoturismului.
Având în vedere data încheierii contractului de credit (07.08.2007), obligația contractuală prevăzută la punctul 2.3 din contract, conform căreia împrumutatul se obliga să utilizeze creditul în cel mult 30 de zile de la data angajării și faptul că autoturismul a fost achiziționat la mai puțin de o lună de la contractarea împrumutului, se poate prezuma că autoturismul a fost achiziționat prin utilizarea sumei împrumutate.
În concluzie, instanța a reținut că reclamanta nu a dobândit autoturismul sau sumele de bani destinate cumpărării acestuia prin donație, astfel că în speța de față nu sunt aplicabile dispozițiile art. 31 lit. b Codul Familiei.
Reclamanta nu a făcut dovada veniturilor realizate de aceasta și nici de către soțul său, pârâtul P. C. F. sub durata căsătoriei, astfel că nu a răsturnat prezumția simplă prevăzută în dispozițiile art. 357 alin. 2 Cod civil, aplicabil în cauză potrivit art. 5 alin 2 din Legea 71/2011.
Față de considerentele expuse, în baza art. 983 alin. 1 Cod procedură civilă s-a constatat că reclamanta pârâtă reconvențional P. F. N. și pârâtul P. C. F., în timpul căsătoriei, au dobândit cu o cotă de contribuție egală, câte 50% fiecare, autoturismul marca Opel, model Corsa - C/BA11 cu nr. de omologare ABPL1E1K11C27E4, an fabricație 2003, având nr. de identificare W0L0XCF_, culoare albastru și nr. de înmatriculare_, în valoare de 1.000 Euro.
Cu privire la modalitatea de partajare a bunului comun:
Pentru a proteja interesele creditoarei F. D. dar și a reclamantei P. F. N., care nu are calitatea de debitor față de reclamanta reconvențională, în baza art. 983 alin. 2 raportat la art. 987 Cod procedură civilă s-a sistat comunitatea de bunuri a soților P. F. N. și P. C. F. prin atribuirea autoturismului sus-identificat, în natură, pârâtului P. C. F. și acesta a fost obligat la plata sumei de 500 Euro către reclamanta pârâtă reconvențional, cu titlu de sultă.
Cu privire la petitul III din cererea reconvențională.
Prin sentința civilă nr. 798 pronunțată de Judecătoria A. la data de 24.01.2012 în dosar_ s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamanta reconvențională din prezenta cauză, F. D., a încheiat unui contract de împrumut cu pârâtul P. C. și numitul P. I., la data de 25.07.2008.
Întrucât aceștia nu au reușit să restituie întregul împrumut și dobânda aferentă, F. D. a încheiat un nou contract de împrumut la data de 17.12.2008, pentru aceeași sumă de 40.000 lei, de data aceasta, doar cu pârâtul P. C.. S-a mai reținut valabilitatea încheierii celui de-al doilea contract de împrumut, precum și faptul că acesta îl obligă doar pe pârâtul P. C..
În hotărârea sus-menționată nu s-a reținut care a fost destinația sumei împrumutate, iar în prezenta cauză nu s-au depus dovezi în acest sens.
În lipsa unor dovezi contrare, suma împrumutată se prezumă a fi fost folosită pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, susținerea reclamantei, potrivit căreia banii au fost folosiți pentru creditoarea ., nu poate fi primită în lipsa unor dovezi în acest sens, o astfel de operațiune trebuind să se reflecte în documentele contabile ale societății întocmite la data respectivă.
Astfel fiind, instanța a constatat că împrumutul acordat de pârâta reclamantă reconvențional F. D. pârâtului P. C. F. la data de 17.12.2008 constituie o obligație contractată pentru acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei pârâților reconvenționali.
Cu privire la cheltuielile de judecată:
Având în vedere că cererea principală a fost admisă în parte, iar cererea reconvențională în tot, în temeiul 453 alin. 2 Cod procedură civilă a obligat reclamanta pârâtă reconvențional P. F. N. și pârâtul P. C. F. la plata în solidar a sumei de 1368 lei către pârâta reclamantă reconvențional F. D., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 168 lei taxă judiciară de timbru și 1200 lei onorariu avocațial, justificat cu chitanța nr. 99 din 04.04.2014.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta P. F. N. și a solicitat admiterea, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a cererii sale reconvenționale sub aspectul: constatării că, în ceea ce privește cota de contribuție de 100% la dobândirea autoturismului marca Opel model Corsa C/B AII, având număr de identificare W0L0XCF_, an fabricație 2003, număr de înmatriculare_, acesta este bunul său propriu cumpărat cu bani proprii și nu intră în comunitatea de bunuri a soților; să se constate sistarea comunității de bunuri pe timpul căsătoriei, întrucât la data prezentei soții nu mai au bunuri comune; să se constate că împrumutul pe care pârâtul P. C.-F. s-a obligat să îl restituie pârâtei reclamante reconvențional F. D., prin actul intitulat „Înțelegere”, semnat la data de 17.12.2008, nu constituie o obligație contractată pentru acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei soților pârâți reconvenționali.
Solicită instanței de apel să reaprecieze toate probele.
Se arată că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a stabilit că autoturismul marca Opel model Corsa C/BA11, an fabricație 2003, culoare albastru, având număr de identificare W0L0XCF_, număr de înmatriculare_ a fost cumpărat prin contribuția egală a soților.
Totodată, instanța de fond a calificat ca bun comun suma de 40.000 lei menționată pe actul intitulat „înțelegere” semnat la data de 17.12.2008 între pârâta reclamantă reconvențional F. D. și soțul apelantei, pârâtul P. C.-F., considerând pe cale de consecință ca și obligația de restituire a acestei sume să fie executată cu bunurile comune ale soților P. C.-F. și P. F.-N..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a apreciat ca suma de 40.000 lei, acordata de pârâta reclamantă reconvențional F. D. prin contractul de împrumut încheiat cu pârâtul P. C.-F. la data de 17.12.2008, constituie o obligație contractată pentru acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei pârâților reconvențional.
Instanța nu a luat în considerare suma primită de la mama apelantei, reținând ca aceasta nu a dobândit autoturismul sau sumele de bani destinate cumpărării acestuia prin dar manual (donație) și nu a făcut dovada veniturilor pe care le-a realizat sub durata căsătoriei, pentru a răsturna prezumția simplă privitoare la contribuția comună a soților la dobândirea bunurilor comune.
Hotărârea este nelegală sub aspectul aplicării normelor de drept material, instanța de fond a apreciat greșit că „valoarea mare a ajutorului primit” de la mama apelantei, respectiv suma de 5.650 Euro ar exclude aplicarea instituției darului manual prin tradițiune și că ar fi fost necesară o donație în formă autentică.
Instanța a nesocotit dispozițiile art. 644, art. 801 combinat cu art. 942, art. 946 și art. 969 Cod civil, întrucât în speță, în opinia apelantei, există dovada donației sub forma darului manual făcută tocmai în considerarea filiației, prin înmânarea directă, în numerar, a sumei de bani de către mama sa, fapt confirmat de martori, iar proveniența sumei a fost dovedită cu actul de vânzare a unui imobil de către părinții săi, cu câteva luni înainte.
În ceea ce privește declarațiile martorilor, care au arătat că apelanta a cumpărat autoturismul din A. și l-a plătit la începutul lunii septembrie 2007, instanța de fond considerând că acestea sunt nereale, deoarece bunul a fost achiziționat de către apelantă din Germania, iar nu de la o cunoștință din A., întrucât din contractul de vânzare-cumpărare reiese că vânzătorul autoturismului este numitul Hörenbaum Hans-Jürgen, din Germania, iar nu o persoană din A., și cumpărătorul nemijlocit este apelanta.
Apelanta arată faptul că autoturismul în cauză l-a cumpărat de la o persoană din A. (S. P.), căruia i-a plătit prețul cu banii primiți de la mama sa, acesta fiind cel care a adus în România autoturismul de la vânzătorul Hörenbaum Hans-Jürgen, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între numitul Hörenbaum și apelantă. Instanța de fond nu a avut în vedere și posibilitatea semnării contractului la distanță.
De observat că numărul sub care a fost legalizată traducerea cărții de identitate a vehiculului și numărul sub care a fost legalizată traducerea contractului de vânzare-cumpărare a autoturismului sunt succesive,_ si_/11.09.2007, apelanta plătind prețul în A..
Prin urmare, aprecierea instanței de fond se sprijină pe raționamente și aparențe care nu mai rămân valide, astfel că nu există nici un motiv pentru care să fie înlăturate declarațiile martorilor, acestea fiind reale și corespund adevărului, astfel că se solicită să fie admise ca probe.
Instanța a prezumat că autoturismul a fost cumpărat cu bani provenind dintr-un credit bancar obținut la data de 07.08.2007 de la BancPost SA, doar pentru simplul fapt că în contractul de credit exista o clauză potrivit căreia împrumutatul se obligă să utilizeze creditul în 30 de zile de la data acordării sale.
Acest raționament este greșit și nu conduce la concluzia enunțată, întrucât instanța a reținut că acest credit s-a acordat pentru nevoi personale nenominalizate, ceea ce înseamnă că împrumutatul poate să ridice banii oricând în 30 de zile, fără riscul ca suma neutilizată să fie blocată de banca creditoare și fără să justifice destinația.
Prin simetria unui raționament similar, construit în sensul luării în considerare a folosirii sumei pe care apelanta a primit-o de la mama sa, se poate ajunge pe aceeași cale a prezumției la concluzia că autoturismul a fost cumpărat cu banii săi proprii.
Definită în liniile sale generale în art. 1199 cod civil de la 1865, prezumția este un mijloc de a stabili un fapt pretins (necunoscut), prin intermediul conexiunii acestuia cu un fapt demonstrabil pe celelalte căi de dovadă.
Apelanta a făcut dovada că părinții săi aveau bani din vânzarea unui imobil, și i-a primit cu titlu de dar manual pentru a putea cumpăra un autoturism,
Soțul său având deja un împrumut contractat la bancă, astfel, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 31 lit. f din Codul familiei. Autoturismul cumpărat este bunul apelantei propriu, întrucât acesta a fost cumpărat din bani proprii primiți ca dar manual de la mama sa, autoturismul constituind bunul în care a trecut această valoare și devine propriu în baza subrogatiei reale cu titlu universal.
Cu privire la capătul de cerere reconventională formulat de pârâta reclamantă reconvențional F. D., prin care aceasta solicită instanței de fond să constate că împrumutul acordat pârâtului P. C.-F. la data de 17.12.2008, constituie o obligație contractată pentru acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei pârâților reconvenționali, apreciază apelanta că instanța a săvârșit o eroare în aprecierea probei constând în actul intitulat „înțelegere”, stabilind o altă stare de fapt decât cea reală.
Instanța de fond a reținut în mod greșit că la data de 17.12.2008 s-ar fi acordat un împrumut de către pârâta reclamantă reconvențional F. D., în speță suma de 40.000 lei. Aceasta a formulat în mod incorect capătul de cerere, tocmai pentru a circumstanția și a încerca să dovedească prin intermediul prezumției faptul că banii au fost folosiți în familia apelantei, ceea ce este complet greșit, iar instanța de fond a apreciat greșit probele.
În sentința atacată, în secțiunea privitoare la petitul III din cererea reconvențională (pag.7), instanța de fond evocă o altă hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 798/2012 pronunțată în dosarul nr. 8064/2011), din care s-a reținut cu putere de lucru judecat că pârâta reclamantă reconvențional F. D. a încheiat un contract de împrumut la data de 25.07.2008 pentru suma de 40.000 lei cu pârâții P. C. (F.) și P. I..
Din cuprinsul hotărârii reiese cu autoritate de lucru judecat că reclamanta F. D. a chemat în judecată pe pârâții P. C. și pe părinții acestuia, P. I. și P. F., pentru restituirea acestui împrumut, și s-a constatat că la data de 25.07.2008 reclamanta a împrumutat pârâților această sumă până la data de 15.01.2009, însă la data de 17.12.2008 reclamanta F. D. a încheiat un alt act („înțelegere”), prin care s-a prelungit termenul de restituire.
Așadar, instanța de fond a interpretat greșit probele, a avut o greșită reprezentare a stării de fapt și a ajuns la concluzia că suma de 40.000 lei a fost acordată cu titlu de împrumut la data de 17.12.2007 pârâtului P. C.-F. și reprezintă o obligație contractată de soțul apelantei, pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei.
Raționamentul în baza căruia instanța de fond a concluzionat astfel, este greșit și lipsit de fundament, întrucât suma de 40.000 lei a fost împrumutată la data de 25.07.2008 pârâtului P. C. și părinților acestuia, P. I. și P. F., care au și fost acționați în judecată pentru restituirea banilor, iar data de 17.12.2007 nu reprezintă data acordării creditului, cum greșit a reținut instanța de fond, ci doar o rescadențare a plății, chiar dacă prin actul încheiat a rămas un singur debitor care s-a angajat să restituie suma împrumutată.
Suma de 40.000 lei nu a fost împrumutată de soțul apelantei, pârâtul P. C.-F. pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei, chiar instanța de fond a constatat că nu s-a reținut care a fost destinația sumei împrumutate.
Pe de altă parte, având în vedere că instanța a apreciat că suma de 5.650 Euro (18.475 lei la curs 3,27 lei/1 euro), pe care a primit-o apelanta de la mama sa, ar fi o sumă mare (pentru care „ar fi fost necesară o donație în formă autentică”), este greșită concluzia că soțul apelantei ar fi împrumutat suma de 40.000 lei (cca. 12.000 euro) pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei această sumă presupune nevoi neobișnuite, nu obișnuite.
Deși în prezent cumpărarea unui autoturism ar putea reprezenta un fapt obișnuit, accesibil oricărei persoane, în realitate cumpărarea unui autoturism reprezintă o nevoie, dar nu o nevoie obișnuită a căsniciei. Nevoia folosinței unui autoturism reprezintă, în condiții determinate, doar o realitate, însă nu o nevoie obișnuită a căsniciei.
Apelanta avea nevoie de un autoturism pentru a se deplasa de la Pâncota în altă localitate (la D. - Târnova), unde avea un post de cadru didactic, cu un program zilnic (3-4 ore pe zi) diferit de programul curselor de autobuz și pentru că nu voia să piardă toată ziua în D. în condițiile în care avea un program de lucru mai restrâns, astfel a fost nevoită să își cumpere un autoturism cu care să poată circula la serviciu și să se întoarcă grabnic acasă, să aibă grijă de fiica sa minoră.
Partajul vizează raporturile juridice dintre soți, calitatea de creditor urmăritor al unuia dintre soți, nu-i dă dreptul acestuia să ceară atribuirea bunului în numele debitorului său, soțul părții reclamante, având în vedere că apelanta a solicitat atribuirea bunului, iar soțul a fost de acord cu aceasta. Cu atât mai mult cu cât instanța a stabilit cote egale de contribuție la cumpărarea autoturismului, prin hotărârea pronunțată aceasta a dispus că apelanta să fie lipsită de bunul de care avea nevoie, independent de soțul său, care avea și el un autoturism.
Suma de 40.000 lei împrumutată de soțul apelantei și de părinții acestuia nu intră sub regimul juridic de bun comun al acesteia cu soțul său. Instanța a calificat greșit acest lucru întrucât suma inițial împrumutată așa cum stabilește sentința cu putere de lucru judecat a intrat în patrimoniul socrilor săi, noul act neconstituind altceva decât o altă scadență și o novație acceptată de creditor, dar nimic altceva, nu e o altă sumă, și care să fi intrat în patrimoniul nostru, al soților.
Faptul că soțul apelantei, P. C.-F. și-a asumat o obligație de plată nu înseamnă că suma a fost folosită de familia formată din soțul acesteia și apelanta pentru nevoile familiei și nu intră în regimul bunurilor comune. Dovada reiese și din faptul că atunci când creditoarea F. D. a solicitat instanței să recunoască suma împrumutată socrilor și soțului apelantei, aceasta nu a înțeles să-i facă hotărârea opozabilă și apelantei - ca soție, știut fiind că P. C. la acel moment era deja căsătorit.
Suma de 40.000 lei nu a fost împrumutată pentru nevoile familiei apelantei, soțul acesteia nu a avut mandat din partea ei să contracteze o astfel de obligație, care reprezintă un act de dispoziție ce pune în pericol grav interesele familiei. Nu a fost informată nici despre actul de novație prin care s-a prelungit termenul de restituire a sumei împrumutate în 25.07.2008.
Instanța a apreciat greșit, fără temei, că suma împrumutată este bun comun, deși s-a reținut (pag 7 din sentința, alin. 8) că nu există dovada făcută de creditorul urmăritor a destinației sumei împrumutate, în concluzie instanța de la sine putere prezumă suma împrumutată ca fiind folosită pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, deși instanța nu a fost investită cu asemenea constatare și a prezuma că o sumă de bani împrumutată exclusiv de unul dintre soți intră în regimul comunității de bunuri, fără a exista o dovadă în acest sens, în condițiile existenței unei dovezi contrare, reprezintă o depășire a rolului activ și a limitei investirii de către instanță.
În drept, apelanta își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 466, art. 476-477 Cod procedură civilă și textele de lege invocate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata F. D. a solicitat respingerea apelului declarat în cauză, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 5930/08.12.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ . Apreciază intimata că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală atunci când a constatat că P. C. F. și P. F. N. au dobândit în proprietate, în timpul căsătoriei, ca bun comun, printr-o contribuție egală de 50 % din partea fiecăruia, autoturismul marca Opel Corsa - C/BA11, nr. de omologare ABPLIEIKIIC27E4, culoare albastru, an de fabricație 2003, nr. de identificare W0L0XCF_ și nr. de înmatriculare_, având o valoare de 1000 Euro și a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la autoturismul descris mai sus în modalitatea atribuirii lui în natură către intimatul P. C. F., cu obligarea acestuia la plata unei sulte în favoarea apelantei P. F. N. în sumă de 500 Euro. Tot astfel, a constatat că împrumutul acordat de apelantă intimatului P. C. F. la data de 17.12.2008, a cărui recuperare face obiectul prezentului dosarului execuțional nr. 226/2013 al B. G. A. G., precum și daunele moratorii accesorii acestuia, constituie o obligație contractată pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei soților P. C. F. și P. F. N..
Se arată că apelanta formulează în apel cereri noi, care nu au fost deduse judecății prin cererea inițială, respectiv solicitarea ca instanța să constate sistarea comunității de bunuri întrucât părțile nu mai au bunuri comune, în condițiile în care inițial s-a solicitat să se dispună sistarea comunității de bunuri doar asupra autoturismului, iar afirmații sau dovezi cu privire la existența altor bunuri comune nu s-au făcut. De asemenea, apelanta a formulat în apel un capăt de cerere cu totul nou, respectiv să se constate că împrumutul acordat lui P. C. F. la data de 17.12.2008, nu constituie o obligație contractată pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei soților P.. Dispozițiile art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă statuează expres faptul că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi”.
Apelanta critică sentința apelată, invocând eronata apreciere a probelor, critică pe care intimata o apreciază neîntemeiată câtă vreme instanța de fond avea obligația de a pronunța o soluție în urma coroborării tuturor probelor de la dosar și nu doar a celor care erau convenabile apelantei și soțului acesteia. O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât obiectul cauzei nu era un partaj clasic, în care soții sau foștii soți au interese contrarii și propun fiecare probe care să le susțină aceste interese. În discuție era un partaj în care părțile, deși situate aparent pe poziții de contradictorialitate, au interesul comun de a sustrage bunul comun de la executarea silită și de a frauda astfel interesele mele ca și creditor. Din coroborarea tuturor probelor aflate la dosar, instanța de fond a concluzionat că autoturismul supus partajului a fost achiziționat din bani proveniți în urma contractării unui credit de nevoi personale, în luna august 2007, cu doar câteva zile înainte de cumpărarea autoturismului, în baza Contractului de credit nr. 020CSF_ încheiat la data de 07.08.2007 cu B. Post. Din acest punct de vedere, semnificativă a fost poziția procesuală a soților P. față de solicitarea instanței de fond de a depune la dosar copia contractului de credit sus - menționat. Conștienți de valoarea probatorie a contractului de credit, au refuzat depunerea lui la dosar sub pretext că nu îl mai au, afirmație neverosimilă câtă vreme acesta atestă o datorie semnificativă a lor către instituția bancară care nu a fost rambursată încă, deci contractul este în plină executare. Din copia contractului de credit comunicată de BankPost rezultă că suma împrumutată de P. C. F. în luna august 2007 a fost de 25.000 CHF din care 9366,24 CHF, echivalentul a 17.468,03 lei au fost acordați pentru rambursarea unui credit bancar contractat anterior, iar suma de 15.633,76 CHF, echivalentul a 29.156,96 lei la un curs de 1,865 CHF/RON, rezultat din contract, a fost acordată pentru nevoi personale nenominalizate. Potrivit pct. 2.3 din contractul de credit, împrumutatul avea obligația să utilizeze creditul în cel mult 30 de zile de la data angajării iui, ceea ce s-a și întâmplat deoarece autoturismul în litigiu a fost achiziționat la 01.09.2007, înăuntrul celor 30 de zile socotite de la data încheierii contractului de credit, respectiv de la data de 07-08._. Cum alte dovezi privind utilizarea creditului în acest interval de timp nu s-au făcut, este de domeniul evidenței că autoturismul a fost achiziționat din banii proveniți astfel, aceasta fiind, în opinia intimatei, singura dovadă obiectivă în privința utilizării creditului.
Se mai arată că, atât în fața instanței de fond cât și în prezentul apel, apelanta justifică necesitatea achiziționării unui autoturism în toamna anului 2007, datorită navetei pe care era nevoită să o facă de la Pâncota la Târnova. Din înscrisurile depuse la dosarul de fond de către contestatoare rezultă că a predat la Școala din Târnova încă din 01.04.2007, prin urmare mașina i-a fost necesară cu cinci luni înainte de achiziționarea ei, în acest caz punându-se întrebarea de ce a așteptat apelanta atât de mult până să cumpere mașina, în condițiile în care părinții ei vânduseră apartamentul din Pâncota în 30.01.2007 și dacă se dorea, puteau să-i dea bani pentru achiziționarea ei încă din primăvara anului 2007. Nu s-a întâmplat așa, ba mai mult, cumpărarea autoturismului survine la câteva zile de la acordarea creditului de nevoi personale. Dată fiind succesiunea faptelor, este de domeniul evidenței că mașina s-a achiziționat din bani provenind din creditul bancar. Dispozițiile Codului de procedură civilă reglementează, la art. 327 ș următoarele, prezumția ca mijloc de probă, statuând că prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Astfel, cunoscând faptul vecin și conex, se ajunge la afirmarea existenței faptului ce se dorește a fi dovedit. În speță, apelanta a recunoscut acordarea creditului de nevoi personale în august 2007 și achiziționarea mașinii în 01.09.2007. astfel încât în mod corect instanța a apreciat dovedită împrejurarea că banii cu care s-a achiziționat mașina au provenit din creditul bancar, singurul motiv logic pentru care aceasta nu a fost cumpărată mai înainte fiind lipsa disponibilităților bănești. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în perioada actuală autoturismul nu este un obiect de lux, ci o necesitate, nefiind neapărat necesară efectuarea navetei zilnice pentru a justifica cumpărarea unei mașini.
Judecătoria A. a înlăturat, pentru motive temeinice, declarațiile martorilor audiați în cauză ca fiind lipsite de obiectivitate. Astfel, aspectele cunoscute de martori s-au dovedit a fi extrem de selective, rezumându-se strict la autoturismul în litigiu și proveniența banilor cu care acesta a fost achiziționat. Deși martora H. C. s-a declarat prietenă apropiată cu P. F. N., iar martorul G. C. prieten din copilărie cu P. C. F., nici unul nu avea cunoștință despre problemele financiare ale familiei și nici despre creditul bancar contractat în perioada care a precedat cumpărarea autoturismului. În schimb, martorii au declarat că au fost de față la acordarea banilor de către mama apelantei, afirmație lipsită de credibilitate câtă vreme familia P. locuia la acea dată la părinții apelantei P. N., în Pâncota, iar banii puteau să le fie dați oricând, fără să se caute prilejuri în care să fie de față și alte persoane. Aceasta, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv părțile nu puteau prefigura sechestrarea în viitor a bunului și faptul că vor fi puși în situația de a dovedi proveniența banilor cu care acesta a fost cumpărat. Tot neverosimilă este și declarația martorei H. C. care, după ce a afirmat că discuții despre necesitatea achiziționării unei mașini au existat încă din primăvara anului 2007, ele nu s-au fructificat decât în toamnă deoarece părțile nu au găsit un autoturism care să le placă, în condițiile în care este de notorietate faptul că piața auto este și era și la nivelul anului 2007 suprasaturată de oferte de vânzare. Pentru a justifica prezența sa în casa părinților pârâtei - reconvenționale la momentul încredințării banilor, martorul G. C. a prezentat un scenariu greu de crezut, respectiv că, deși familia P. avea încă o mașină, el s-a deplasat cu mașina personală de la A. la Pâncota, i-a luat pe cei doi soți și i-a însoțit la A., la vânzătorul mașinii. A declarat că a procedat astfel deoarece se pricepe la mașini și i s-a cerut astfel părerea. Ori, acest scenariu este demontat de faptul că încheierea contractului de vânzare - cumpărare s-a făcut direct între apelantă și vânzătorul, cetățean german, fără vreun intermediar, ceea ce conduce la concluzia că acordul de vânzare - cumpărare s-a realizat la momentul încheierii contractului și orice consiliere ulterioară din partea martorului era inutilă și tardivă, iar prețul mașinii a fost achitat tot anterior, la momentul și locul încheierii contractului, respectiv în Germania la data de 01.09.2007. Ipoteza încheierii contractului la distanță este exclusă deoarece acesta poartă mențiunea clară că a fost încheiat la Wuppertal la data de 01.09.2007.
Apelanta depune pentru prima dată, în apel, copia cărții de identitate a vehiculului pentru a dovedi că mașina a fost adusă în țară la data de 01.08.2007, carte care-l nominalizează pe S. P. ca proprietar al mașinii și nu doar ca persoană care ar fi ridicat mașina de la vânzătorul Horenbaum Hans - Jurgen, cum susține apelanta. Această situație juridică este contrazisă de cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare care o nominalizează pe apelantă cumpărătoare directă de la proprietarul din Germania, deoarece nu pot exista în același timp doi cumpărători care au achiziționat mașina de la același vânzător, iar concluzia este aceea că unul dintre cele două documente nu exprimă adevărul. Cum apelanta s-a prevalat în fața instanței de fond de contractul de vânzare - cumpărare care o nominalizează pe ea drept cumpărătoare, orice reproș pe care îl face instanței de fond privind modul de interpretare a probelor este neîntemeiat.
Tot în sprijinul contribuției comune a soților la dobândirea autoturismului, intimata solicită să instanței de apel să aibă în vedere că, din conținutul procesului - verbal de sechestru, nu rezultă că debitorul P. C. F. ar fi susținut contribuția exclusivă a soției sale la achiziționarea bunului, cu ocazia încheierii lui și nici nu a formulat vreo obiecție în acest sens, care ar fi trebuit să se regăsească în cuprinsul actului de executare. Dimpotrivă, a semnat procesul - verbal de sechestru, după ce executorul judecătoresc a făcut mențiunea că: „Nu au fost formulate alte cereri din partea părților”. Susținerea că autoturismul reprezintă contribuția exclusivă a contestatoarei este o găselniță ulterioară, menită să sustragă de la executare singurul bun care, chiar având o valoare redusă raportat la cuantumul creanței, i-ar da intimatei posibilitatea recuperării unei părți a acesteia. Recunoașterea pretențiilor apelantei ar însemna autorizarea sustragerii bunului de la executarea silită și fraudarea intereselor intimatei în condițiile în care creanța ce face obiectul dosarului execuțional este una considerabilă și se cifrează la 79.842,48 lei, la care se adaugă 600 lei/lună datorați de debitor cu titlu de daune moratorii, până la plata efectivă a debitului. Intimatul P. C. F. nu are nici cea mai mică intenție să-i achite debitul, iar poziția procesuală pe care a adoptat-o alături de soția sa în prezentul litigiu dovedește acest lucru.
Cu valoare de principiu, motivarea potrivit căreia ajutorul dat de părinții unuia dintre soți la achiziționarea unui bun comun trebuie considerat ca fiind o donație făcută în exclusivitate fiului sau fiicei nu subzistă deoarece, este de domeniul firescului și de notorietate că la dobândirea bunurilor comune tinerii soți sunt ajutați financiar de către părinți, însă ajutorul dat astfel se face în favoarea celor doi soți ca și familie. În aceste condiții este absolut întemeiată motivarea instanței de fond potrivit căreia, dacă părinții apelantei ar fi înțeles să o gratifice în exclusivitate cu o suma importantă de bani, ar fi trebuit să se supună dispozițiilor art. 813 Cod civil. În speță, s-a dovedit că familia lui P. C. i-a sprijinit pe cei doi soți la începuturile căsniciei lor, oferindu-le un apartament situat în A., . care s-a depus copia Contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1292/25.08.2005 la BNP S. N., încheiat între M. G. și M. Lena, bunicii materni ai intimatului P. C. F., în calitate de vânzători, și P. C. F. și P. F. N., în calitate de cumpărători. Prețul infim trecut de părți în contract, respectiv 33.000 lei pentru un apartament de 3 camere situat în Municipiul A., vândut ulterior prin executare silită la prețul de 72.000 lei, în condițiile în care părinții apelantei au vândut în ianuarie 2007 un apartament de 2 camere în mediul rural, localitatea Pâncota, cu prețul de 30.800 lei, denotă faptul că acesta a fost practic o donație deghizată, cu atât mai mult cu cât soții P., aflați la un an după căsătorie, nu aveau resurse financiare pentru a susține cumpărarea unui imobil. În aceste condiții, chiar dacă ar fi existat un ajutor bănesc din partea familiei apelantei de-a lungul căsătoriei și indiferent ce destinație ar fi avut acesta, el nu ar putea fi apreciat decât ca un sprijin acordat ambilor soți, respectiv familiei aflate la început de drum.
În opinia intimatei, sunt nefondate și criticile formulate de apelantă față de soluția prin care instanța de fond a constatat că împrumutul acordat de aceasta intimatului P. C. F. la data de 17.12.2008, a cărui recuperare face obiectul dosarului execuțional nr. 226/2013 al B. G. A. G., precum și daunele moratorii accesorii acestuia, constituie o obligație contractată pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei pârâților reconvenționali P. C. F. și P. F. N.. Interesul soților P. în respingerea acestui capăt de cerere este major deoarece, odată reglementată în această manieră natura și destinația împrumutului, nu vor mai putea ridica piedici în calea executării silite, cum au încercat să facă prin formularea prezentei cereri de partaj. Aceasta deoarece dispozițiile art. 32 lit. C din Codul Familiei, aplicabil în speță deoarece împrumutul în considerarea căruia s-a format dosarul execuțional a fost acordat la data de 17.12.2008, preluate de art. 351 lit. c din Noul Cod Civil, prevăd că soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile contractate de fiecare dintre ei pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei. Apelanta încearcă să acrediteze ideea că împrumutul ar fi fost folosit pentru creditarea societății comerciale al cărui asociat unic a fost soțul ei, ea fiind străină de societate, variantă exclusă deoarece o astfel de operațiune ar fi trebuit să se reflecte în actele contabile ale societății întocmite la data respectivă, iar apelanta nu a făcut o astfel de dovadă. Mai mult decât atât, la ora actuală societatea se află în faliment, ce face obiectul dosarului nr._ aflat pe rolul Tribunalului A.. Examinând fișa dosarului pe portalul instanțelor de judecată, se poate constata că P. C. nu a depus o cerere de înscriere la masa credală cu suma cu care pretinde că ar fi creditat societatea, așa cum au făcut toți ceilalți creditori ai societății, o dovadă în plus că susținerile privind creditarea sunt nereale. Cu totul alta este adevărata sursă a banilor cu care a fost creditată . înscrisurile aflate la dosarul de fond rezultă că . două împrumuturi bancare considerabile, respectiv 650.070 lei în baza Contractului de credit nr. 315/_/27.09.2007 și 88.800 Euro în baza Contractului de credit nr. 316/_/27.09, ambele încheiate cu Banca Comercială Română SA. Concomitent au fost încheiate două contracte de ipotecă: Contractul de ipotecă autentificat sub nr. 5798/28.09.2007 de BNP Veritas A. și Contractul de ipotecă autentificat sub nr. 5797/28.09.2007 de BNP Veritas A. în care soții P. C. F. și P. F. N. au calitatea de garanți ipotecari pentru .. De asemenea, soții P. au încheiat și două contracte de fidejusiune nr. 315/_/27.09.2011 și nr. 316/_/27.09.2011 pentru garantarea restituirii împrumutului bancar contractat de . denotă faptul că aportul adus în societate a fost unul comun, chiar dacă asociat unic era pârâtul reconvențional, iar profitul tot bun comun urma să fie.
Nefiind dovedită creditarea societății, instanța de fond a statuat că singura destinație a împrumutului dat de intimată a fost acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei, cu atât mai mult cu cât acestea au rămas descoperite urmare a faptului că soții P. aveau asumată obligația de a plăti rate bancare impresionante ca și valoare în considerarea creditelor contractate de societate, credite care însumate se cifrau la 233.260 Euro. Apelanta încearcă să acrediteze ideea că împrumutul dat de intimată, datorită cuantumului său, nu era de natură să acopere nevoi obișnuite ale căsătoriei, dar trece sub tăcere faptul că este vorba despre acoperirea nevoile aferente unei perioade mai lungi de timp, perioadă în care soții au considerat că nu vor avea alte resurse financiare pentru susținerea lor.
Referitor la susținerile apelantei în sensul că împrumutul în valoare de 40.000 lei, acordat de intimată soțului ei, nu a fost folosit pentru susținerea nevoilor căsătoriei, deoarece s-a reținut prin hotărâre judecătorească încheierea unui contract inițial de împrumut care a fost semnat și de tatăl lui, P. I., acestea sunt neîntemeiate și nu fac dovada unei alte destinații acordate sumei împrumutate. Semnarea contractului inițial de împrumut și de către P. I. a constituit o măsură de precauție în vederea recuperării banilor, deoarece pe P. I. intimata îl cunoștea de mult și avea încredere că îi va restitui banii, știindu-l solvabil. Aceste susțineri le-a făcut intimata în fața instanței în dosarul nr._, în schimb pârâtul P. C. F. a declarat atunci, prin răspunsul la interogatoriu, faptul că el a fost cel care a împrumutat banii și nu tatăl său, iar acesta din urmă a confirmat susținerile fiului său, arătând că nu are nici o legătură cu suma de bani împrumutată de la intimată. Afirmațiile actuale ale apelantei nu o surprind pe intimată deoarece, după cum s-a întâmplat și în litigiul anterior, poziția exprimată de membrii familiei P. nu este una obiectivă, fiind determinată strict de interesul pe care îl au în cauză, respectiv acela de a nu-i mai restitui suma de bani împrumutată. Astfel, în dosarul nr._ al Judecătoriei A. s-a negat vehement orice responsabilitate a lui P. I. în restituirea banilor și orice legătură cu suma împrumutată, pentru ca, în prezentul dosar, să se afirme că banii nu au fost împrumutați pentru susținerea nevoilor curente ale căsătoriei părților tocmai datorită implicării lui P. I..
Pentru toate aceste motive intimata solicită respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată.
Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și ținând seama de dispozițiile art. 466-482 din noul Cod de procedură civilă, tribunalul va constata că apelul promovat în cauză este nefondat, întrucât prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, atât sub aspectul stării de fapt reținute, cât și al dispozițiilor legale aplicabile.
Astfel, tribunalul va constata că în mod corect prima instanță a reținut că bunul – autoturism Opel Corsa în valoare de 1000 euro, este bun comun al ambilor soți, iar nu bunul propriu al pârâtei P. F., după cum pretinde aceasta.
Deși în cauză au fost audiați doi martori – prieteni ai părților care au interese concordante în prezentul litigiu – depozițiile acestora nu vor fi apreciate drept credibile și obiective, având în vedere aspectele sesizate și de instanța de fond cu privire la explicațiile de conjunctură ale martorilor referitoare la motivul pentru care pârâta nu a achiziționat autoturismul mai repede de luna septembrie 2007, având în vedere necesitatea acestuia și posibilitățile materiale existente încă de la începutul anului 2007; pe de altă parte, rămâne inexplicabil faptul că soții P. i-ar fi pretins martorului G. să se deplaseze cu autoturismul acestuia, din A. la Pîncota, spre a-i lua pe cei doi soți și a-i aduce la A. pentru a cumpăra autovehiculul, în condițiile în care ambii soți aveau permis de conducere și dispuneau deja de un autoturism propriu; oricum, niciunul dintre martori nu a declarat că a văzut momentul în care mama pârâtei i-ar fi dat acesteia suma de bani necesară plății autovehiculului Opel Corsa.
Pe de altă parte, faptul că la data de 07.08.2007 pârâtul P. C. a contractat un credit de nevoi personale de la BRD A., conduce la concluzia rezonabilă că în concret, prețul autovehiculului Opel a fost plătit din banii luați prin împrumut bancar; în sprijinul acestei concluzii vine și faptul că în contractul de credit menționat (f. 85) este stipulat la art. 2.3 că împrumutatul se obligă să utilizeze creditul în cel mult 30 de zile de la data angajării, în caz contrar, banca are dreptul de reziliere a contractului de credit; prin urmare, pârâtul P. și-a asumat contractual utilizarea creditului în 30 de zile de la data acordării sale (07.08.2007), iar plata prețului autoturismului Opel s-a făcut la începutul lunii septembrie 2007. Susținerea pârâtei că banii împrumutați au fost folosiți pentru creditarea societății pârâtului (.) nu este verosimilă, câtă vreme nu există vreo dovadă contabilă în acest sens; pe de altă parte, părțile nu au infirmat susținerea reclamantei în sensul că pârâtul nu s-a înscris cu suma cu care ar fi creditat societatea la masa credală, în urma deschiderii procedurii falimentului societății menționate, aspect ce, de asemenea, apare ca venind în confirmarea faptului că banii nu au fost folosiți pentru creditarea societății ci pentru achiziționarea mașinii Opel.
Or, folosirea sumei de bani împrumutate la 07.08.2007, pentru plata prețului autovehiculului denotă că acest bun este unul comun, iar nu propriu al pârâtei P., motiv pentru care prima instanță l-a introdus în masa bunurilor comune ale soților, constatând o cotă de contribuție egală a acestora, conform prezumției simple instituite de lege în acest sens.
Referitor la problema împrumutului în sumă de 40.000 lei luat de la reclamanta F. D., tribunalul va constata că această sumă reprezintă o datorie comună a celor doi soți, urmând ca ambii să răspundă față de creditor, chiar dacă împrumutul a fost luat doar de unul dintre ei, câtă vreme banii au fost folosiți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei. Faptul că împrumutul a fost luat de pârâtul P. C., acesta semnând la 17.12.2008 convenția în urma novației prin schimbare de debitor rezultă din cuprinsul sentinței civile nr. 798/2012 a Judecătoriei A., hotărâre ce se bucură de putere de lucru judecat. De asemenea, tribunalul nu va putea valida susținerea pârâtei că banii împrumutați de soțul său de la reclamantă nu au fost folosiți pentru susținerea nevoilor obișnuite ale căsătoriei, ci pentru creditarea societății comerciale Ianacris SRL, având în vedere că nu s-a făcut vreo dovadă în acest sens, prin prezentarea unor documente contabile ale societății menționate; totodată, nu poate fi primită nici afirmația că suma de 40.000 lei ar fi prea mare pentru susținerea nevoilor obișnuite ale căsătoriei, câtă vreme împrumutul a fost luat pe o perioadă relativ lungă de timp (9 luni), iar nevoile familiei P. nu pare că erau ale unei familii modeste, câtă vreme aceștia erau implicați în afaceri comerciale semnificative, luând împrumuturi bancare în sume mari, exemplu: 88.000 euro și 650.000 lei, ambii soți garantând cu bunurile comune restituirea împrumuturilor.
Solicitarea apelantei în sensul de a constata instanța că în prezent soții P. nu mai au bunuri comune nu este admisibilă, fiind o cerere nouă formulată pentru prima dată în apel, încălcându-se astfel dispozițiile art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă.
Față de cele expuse anterior, considerând legală și temeinică hotărârea primei instanțe, tribunalul, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă va respinge apelul declarat de reclamanta P. F. N. împotriva sentinței civile nr. 5930/08.12.2014, pronunțată de Judecătoria A., în dosarul nr._ .
În baza art. 451 Cod procedură civilă, va obliga pe apelanta P. F. N. la plata către pârâta F. D. a sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanta P. F. N. împotriva sentinței civile nr. 5930/08.12.2014, pronunțată de Judecătoria A., în dosarul nr._ .
Obligă pe apelanta P. F. N. la plata către pârâta F. D. a sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 14 mai 2015.
Președinte,Judecător, Grefier,
N. C. S. C. Ș. M. I.
Red. N.C.
Thred. M.I.
5 ex./12.06.2015
3 . comunică cu:
apelanta - reclamantă P. F. N. - A., dom. ales la C.. av. D. M. - ., ., J. A.
intimații - pârâți F. D. - A., . A, J. A.
P. C. - A., .. 50, J. A.
Prima instanță: Judecătoria A., judecător G. I. B.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 159/2015. Tribunalul ARAD | Curatelă. Decizia nr. 37/2015. Tribunalul ARAD → |
|---|
